$$$

 

Destinul lui Dostoievski a fost unul al suferinței neîndurătoare. A trăit în umbra mizeriei, urmărit de boală și pierderi sfâșietoare. A îndurat moartea fiicei sale, apoi a fiului său iubit, a fost trădat de cei apropiați, umilit de confrații săi scriitori și ignorat de un stat care ar fi trebuit să-l onoreze. În mijlocul acestui haos crud, singurele sale arme au fost inima sa plină de compasiune, credința în umanitate și un stilou care a scris pagini nemuritoare.  

El însuși a mărturisit:  

„Sărăcia nu este doar o lipsă de bani. Ea sfâșie sufletul, distruge demnitatea, îți fură liniștea și te lasă gol în fața vieții.”

Și poate cea mai sfâșietoare confesiune:  

„Cele mai grele clipe le-am trăit în singurătate.”

Dar ironia sorții a fost tulburătoare: la moartea sa, singurul om care părea condamnat la uitare a fost jelit de peste șaizeci de mii de suflete…