***

 CÎT ESTE DE VECHE IMAGINEA UNUI RĂSTIGNIT?

Amuleta cu imaginea lui Orfeu, a provenit din Italia, iar ea prezintă imaginea unei persoane răstignite, iar mai jos scrie Orfeu și Bachus. 

Amuleta a fost achiziționata de E. Gerhard, a cărui întreagă colecție a ajuns la Muzeul Kaiser Friedrich din Berlin. 

Acolo a fost studiată de epigraful german Otto Kern care a inclus'o în colecția sa de fragmente orfice în 1922. 

Mai mulți cercetători au presupus că este autentică, inclusiv istoricul englez al religiei grecești, WKC Guthrie care a scris despre ea în cartea Orfeu și religia greacă în 1935. 

Deși este prezentă pe coperta Misterelor lui Isus, Timothy Freke și Peter Gandy sunt de fapt destul de circumspecți în privința amuletei. 

În prezent aceasta amuletă a dispărut, iar noi, nu putem decît să ne întrebam dacă asemănarea cu răstignirea lui Isus a făcut ca această amuletă să dispară, avînd în vedere că datarea sa este anterioară nașterii lui Isus.

Orfeu a fost un personaj din mitologia antică, considerat cel mai celebru dintre poeţii, muzicienii, și profeții din istoria Balcanilor, care au trăit înaintea lui Homer. 

Potrivit tradiţiei celei mai răspîndite, era fiul regelui get Oeagrus (Eagru sau al lui Apollo) şi al muzei Caliope şi a trăit în Tracia în epoca argonauţilor, pe care i'a însoţit în expediţia întreprinsă în căutarea lînii de aur.

După Pindar, tată îi era zeul Helios-Apollo, care i'a dăruit lira, instrument creat de ingeniosul Hermes (Sarmis). Apollo însuşi i'a dăruit lira, iar muzele l'au învăţat să cânte la ea. 

Legendele despre Orfeu fac referire la abilitatea sa de a fermeca prin muzica sa toate creaturile vii, răspîndind armonii divine, nu numai animalelor sălbatice, ci pînă şi pietrelor, arborilor şi obiectelor neînsufleţite de pe povârnişurile Olimpului care se mişcau din loc şi îl urmau ca să asculte minunatele sunete ale lirei sale de aur.

În încercările sale de a'și învia soția, Euridice, a coborînd după ea în infern, iar la întoarcere a primit capacități profetice. 

A fost fondatorul și profetul așa numitelor mistere orfice, fiind portretizat în mai multe forme de artă precum poezie, film, operă, muzică și pictură.  

Izvoarele legendei afirmă în mod repetat originea tracică (getică din sudul Dunării) a lui Orfeu. Însăși arta cântului provenea în accepția vechilor balcanici din Tracia. 

Arrian pomenește în istoria dedicată patriei sale, Bithynica din secolul al II-lea î.Hr., o nimfă numită Tracia, cunoscătoare a plantelor tămăduitoare și născocitoare de melodii. 

Numele acesteia îl poartă ținuturile geților, cunoscute înainte sub denumirea de Pèrke (fragmentul 13 din Bithynica). 

Rădăcina indoeuropeană ''per-/pir/per(k)'' semnifică ''stînca'', ''piscul'' sau ''piatra'', ceea ce denotă cultul getic al unei divinități a munților sau al pămîntului, identificată cu geto-frigiana Cybele. 

Fiul acesteia s'a numit Pèrkos sau Peiros și a fost venerat chiar și în epoca Imperiului Roman, sub forma de "Heros equitans", a unui războinic geto-trac călare, reprezentat uneori pe pietrele funerare romane. 

Toponimul Pirin / Perin al munților din sud-vestul Bulgariei de azi este derivat din numele acestui zeu, care devine sub influența elenică Sabazios. 

Acest zeu al luminii zămislește apoi cu Zeița Mamă pe sacerdotul cultului său, identificat cu regele get Rhesus, cu Orfeu și cu Zamolxio, acesta din urmă fiind numit și ''Orfeul nordic''.

După întoarcerea din expediţia argonauţilor (în timpul căreia, cu arta sa, a reuşit să domolească valurile mării în furtună şi sufletele zbuciumate ale marinarilor), s'a instalat în Tracia, unde s'a căsătorit cu nimfa Euridice. 

Într'o zi, fugind ca să scape de păstorul Aristeu, aceasta a fost muşcată de un şarpe veninos şi a murit: Orfeu a urmat'o atunci în sălaşul lui Hades, tot cu lira în mînă, reuşind să suspende cu ajutorul ei pînă şi chinurile damnaţilor; arta sa l'a ajutat să'şi redobîndească soţia de la cele mai crude dintre divinităţile anticilor.

Rugăminţile aveau să'i fie îndeplinite însă cu o condiţie: nu trebuia, pentru niciun motiv, să se întoarcă spre a'şi privi soţia pînă ce nu vor fi ieşit amîndoi din casa lui Hades. 

Orfeu a respectat această condiţie pînă în pragul infernului; cînd era însă gata să treacă hotarul fatal, împins de teama şi nerăbdarea iubirii, a privit înapoi, abia apucînd s'o vadă pe Euridice dispărînd din nou în adîncurile infernului. 

Un pasaj din tragedia Alcesta a lui Euripide sugerează totuşi şi existenţa unei alte versiuni a mitului, potrivit căreia Euridice a fost salvată.

Disperarea provocată de pierderea definitivă a Euridicei l'a făcut pe Orfeu să dispreţuiască şi să insulte femeile din Tracia; în cele din urmă, exasperate, acestea s'au răzbunat sfîşiindu'l în bucăţi, pradă extazului specific orgiilor bahice (conform versiunii lui Eschil, reluată cu unele variante de Pausanias).

După moartea sa, muzele i'au adunat rămăşiţele şi le'au îngropat la Libetra, pe muntele Olimp; potrivit tradiţiei (Filostrat şi Fanocles), capul lui Orfeu a fost aruncat în fluviul Hebru, de unde a ajuns în mare, fiind dus de valuri pe insula Lesbos. 

Aici, întrucît continua să vorbească, pronunţînd oracole, în concurenţă cu Apollo, a fost redus definitiv la tăcere de Apollo însuşi.

Orfismul

Mitul este interpretat ca dovadă a existenței a unei religii arhaice în Tracia, de origine getică, caracterizată de mistere și de credința în nemurirea sufletului. 

K. Meuli (1935) a descoperit în coborîrea în Tartar chiar influența părăsirii trupului de către suflet în ritualurile șamanice de sorginte geto-scytică. 

Cercetătorii datează răspîndirea unei mișcări orfice în secolul al V-lea î.Hr. 

Deși Orfeu este văzut în mitologia elenă clasică, datorită originii sale apolinice, în opoziție cu adepții lui Dionysos, mitul său a influențat misterele dionisiace, în care zeul este dezmembrat, pentru a învia ulterior. 

Sectanții orfici l'au văzut de fapt pe Orfeu ca preot și inițiator al cultului lui Dionysos Zagreus și nu în postura de cîntăreț. 

Orfismul a dat naștere multor opere lirice rǎmase anonime pentru a sugera propria vechime.

 Lui Herodot îi este cunoscutǎ însǎ originea mai nouă, presupus pitagoreicǎ și egipteanǎ, a scrierilor orfice (Istorii, Cartea II, par. 81). 

Poetul Onomacrit, care a trăit în perioada lui Pisistratus (ca. 607 - 528 î.Hr.), este probabil principalul falsificator al textelor mistice ale sectei, chipurile anterioare operei lui Homer și teogoniei lui Hesiod, pe care le'a atribuit lui Orfeu și lui Musaios.

Despre dispariția fără urmă a amuletei se pot emite câteva concluzii:

1. Dacă amuleta a existat, dispariția ei este cît se poate de explicabilă. Biserica nu'și putea permite să lase public un artefact anterior nașterii lui Isus care să zdruncine credința creștinilor.

2. Existența acestei imagini iconoclastice anterioare lui Isus se alătură foarte bine și altor preluări de sărbători, tradiții și mitologii pre-creștine în creștinism. 

''Misterele lui Isus: A fost "Isus original" un Dumnezeu păgîn?'', este o carte din 1999 a autorilor britanici Timothy Freke și Peter Gandy, care avansează argumentul care spune că, creștinismul timpuriu a provenit din cultul misterios antic și că Isus a fost inventat de creștinii timpurii bazîndu'se pe un presupus cult păgîn a unui muribund și în creștere "om-zeu" cunoscut sub numele de Osiris-Dionysus, a cărui închinare autorilor pretinde a fost manifestată în cultele lui Osiris, Dionysus, Attis și Mithras. 

Această teză este o teorie marginală și nu este acceptat de cercetători în masă.

Autorii propun că Isus să nu fi existat literalmente ca un individ care poate fi identificat din punct de vedere istoric, ci a fost o re-interpretare sincretică a "zeului" păgîn fundamental de către gnostici, despre care autorii afirmă că erau secta originară a creștinismului. 

Freke și Gandy susțin că creștinismul ortodox nu a fost predecesorul gnosticismului, ci doar o creștere ulterioară care a rescris istoria pentru a face creștinismul literal să apară ca predicînd gnosticilor. 

Ei descriu teoria lor ca fiind "teza Misterelor lui Isus".

Cartea a fost criticată în mare măsură de cercetătorii și istoricii de rînd, care afirmă că teza cărții este greșit inexactă, că este plină de erori istorice evidente, că punctele sale principale sînt contradictorii și că se bazează în mare măsură pe surse neclare scrise de către non-experți. 

Acești oameni de știință nu consideră că această carte este o lucrare de învățătură serioasă, în schimb, o consideră a fi doar ceea ce istoricul creștinismului timpuriu, Bart D. Ehrman, a numit "scrierea senzationalistă condusă de dorința de a vinde cărți".

sursa: Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Traducere de Emanuela Stoleriu, Dragoş Cojocaru, Dana Zamosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003