***

 LEGENDĂ ȘI ADEVĂR DEPRE SAPPHO

Biografia

Biografia poetei Sappho se reconstituie azi cu multă greutate datorită noianului de anecdote postume şi apocrife ce s-au creat în jurul ei. Cât de însemnată a fost opera acesteia, despre care amintesc peste o sută de scriitori antici, rezultă din caracterizarea ce i-o face, la începutul erei noastre, geograful Strabo, atunci când menţionează oamenii de seamă pe care i-a dat culturii elenice insula Lesbos: „În aceeaşi epocă a tiranului Pittacos din Lesbos a trăit şi Sappho, care a fost o fiinţă excepţională, căci după cunoştinţele noastre, în nicio epocă, oricât de îndepărtată, nu a mai apărut o altă femeie, capabilă de a rivaliza cu ea, atât cât se ştie, în materie de poezie”.

Existenţa ei istorică (în veacurile VII—VI) şi renumele ce-l va deţine Sappho în secolele următoare ne sunt confirmate şi pe cale epigrafică. Despre ea ne informează faimoasa Cronică din Paros, o inscripţie gravată pe o placă de marmură, prin anii 262 î.e.n. (azi păstrată la Universitatea din Oxford), în al cărei text, datele privind pe poeţi şi scriitori ocupă un loc important. Amintitul document rezumă pe o perioadă de 1318 ani principalele evenimente din Grecia şi notează despre poeta noastră că: „Din vremea când Sappho, exilată, s-a îmbarcat ca să plece din Mytilene în Sicilia, s-au scurs 334 de ani; pe atunci era arhonte, la Atena, Critias cel Bătrân, la Siracuza puterea se găsea în mîinile Gramoroi-lor”.

Această inscripţie confirmă informaţiile vagi transmise de unii biografi antici târzii despre exilul poetei, pe care îl sincronizează cu alte evenimente istorice în jurul anilor 598 î.e.n., deci pe când era în viaţă Solon la Atena, pe când la Babilon domnea marele Nabucudonosor al II-lea, iar Alyattes şi Cresus stăpâneau Lydia. Cât priveşte pe bogaţii proprietari de pământ siracuzani, denumiţi gramoroi, aceştia au deţinut puterea în oraşul sicilian timp de peste cincizeci de ani.

O biografie completă a poetei s-a scris numai către sfârşitul veacului al IV-lea î.e.n., de către filozoful peripatetician Chamaileon, elev al lui Aristotel. Opera lui s-a pierdut şi din ea posedăm fragmente utilizate de alţi autori, între care şi de Atheneu.

Între anii 1880 şi 1920, s-au descoperit în nisipurile Egiptului, la Oxyrhynchus, numeroase fragmente de papiri ce conţineau date preţioase în legătură cu biografia poetei: „Despre Sappho. Sappho, prin familia sa, era din Lesbos, din oraşul Mytilene; avuse ca tată pe Scamandronymos; în ceea ce priveşte fraţii, ea a avut trei, pe Eurigyos, Larichos şi pe cel mai mare, Charaxos, care a plecat în Egipt, unde din cauza unei oarecare Doricha şi-a risipit cea mai mare parte din avere. Larichos, cel mai mic, a fost preferatul ei. Ea a avut o fată, Cleis, care purta numele bunicii. Sappho a fost criticată de către unii ca imorală şi îndrăgostită de femei; după cum se spune, ea avea un fizic neplăcut şi foarte urât, căci avea tenul întunecat şi era de statură mică”.

Lexicograful bizantin Suidas (secolul IX e.n.), în notiţa sa biografică despre Sappho, referitor la descendenţa acesteia, presupune „cinci taţi”; ne spune că mama ei se numea Cleis (născută în Eresos din insula Lesbos); că epoca de glorie a creaţiei sale s-a desfăşurat între anii 612 şi 609 î.e.n., pe vremea când trăiau Alceu, Stesichoros şi Pittacos; Sappho s-a căsătorit cu bogătaşul Kerkylas din insula Andros. Poeta a scris nouă cărţi de cântece lirice; a compus epigrame, versuri elegiace, iambi şi neonodii — conchide Suidas.

Dintre numeroşii autori antici ce păstrează date biografice privitoare la Sappho pot fi amintiţi Ovidiu, care ne-a versificat o scrisoare imaginară a poetei Sappho către iubitul ei Phaon (Heroida), apoi Maximus din Tyr care a scris o „dizertaţie” (a XVIII-a) despre ea.

Pe baza acestor principale izvoare şi a altor informaţii secundare, după eliminarea părţii legendare, s-a putut reconstitui parţial biografia poetei. Ea s-a născut în jurul anilor 630 î.e.n. şi a murit într-o vreme pe care nu o putem determina azi. Poeta a devenit repede celebră, ceea ce, poate, i-a atras, ca şi prietenului său Alceu, ura tiranului Pittacos. Despre renumele ei se menţionea2ă şi o anecdotă, înregistrată de Plutarh şi Aulus Gellius, admiratori de seamă ai poetei. Ei ne spun că marele legislator atenian, Solon, în seara vieţii sale, la un banchet organizat de către nepotul său, îl auzi pe acesta cântând o poemă de Sappho. Bătrânul o găsi atât de minunată, încât rugă pe nepot să-l ajute s-o înveţe şi el: Solon dorea să o cunoască pe poetă înainte de a muri. În tinereţe, ilustrul atenian compusese şi el versuri cântate cu acompaniament de liră.

Locul de naştere

La unii biografi antici se arată ca loc de naştere al poetei, în mod greşit, oraşul Eresos din insula Lesbos, făcându-se confuzie cu localitatea natală a mamei sale. Astăzi este bine stabilit că Sappho şi fraţii săi s-au născut la Mytilene, principalul oraş al insulei Lesbos, unde familia se stabilise de mulţi ani. Ovidiu pretinde că Sappho a rămas orfană de tată la vârsta de şase ani. Numele de Cleis este acordat mamei sale de toate categoriile de izvoare.

Căsătoria

Căsătoria poetei s-a pus la îndoială de către mulţi biografi moderni, considerându-se aceasta o invenţie răutăcioasă a comicilor din Atena, ca multe alte blestemăţii aruncate calomnios pe seama ei. Bărbatul său Kerkylas ar fi fost negustor, originar din insula Andros, şi tată al fetiţei lor, Cleis floarea de aur din versurile poetei.

Cum arăta Sappho?

Toate ştirile privitoare la fizicul poetei dovedesc că nu a fost o femeie frumoasă. Fără îndoială că urâţenia îi produsese un complex de inferioritate care se deduce şi din versurile ei pesimiste. Socrate, Iulian Apostatul şi scriitoarea bizantină Anna Comnena au judecat frumuseţea poetei nu după estetica obrazului şi conformaţia corpului, ci după talentul ei poetic, dublat de ascuţimea minţii sale, de aceea ei o numesc „frumoasa Sappho”.

În scrisoarea imaginară adresată de Sappho lui Phaon, poetul Ovidiu (Heroides) expune amărăciunea poetei privitoare la fizicul său, dar, în acelaşi timp, şi natura compensaţiilor ce acopereau urâţenia sa: „Natura a fost răuvoitoare cu mine, neacordându-mi frumuseţea, dar prin geniul meu suplinesc abstenţa acestei frumuseţi. Sunt mică, dar am un nume care poate cuprinde întregul pământ: port prin urmare dimensiunile numelui meu. Albă nu sunt, dar şi Andromeda, fiica lui Cepheus, deşi neagră ca şi culoarea ţării sale (Etiopia) i-a plăcut lui Perseu… Iar atunci când mă vei citi, îţi voi apărea frumoasă”.

Pictorii vaselor greceşti şi sculptorii de mai târziu i-au inventat variate portrete, dar nicăieri nu au redat fizicul real al poetei, aşa cum rezultă din informaţiile literare, ci au căutat să o înfrumuseţeze. Numai răutăcioasa comedie attică târzie a ironizat făptura dizgraţioasă a cîntăreţei din Lesbos.

Exilul

În jurul cauzelor exilului sicilian a mitilenienei, devenită celebră prin frumuseţea poemelor sale, s-au făcut fel de fel de ipoteze. Presupuneri ca: amorurile sale anormale, rivalităţile unor şcoli poetice din insulă, depravarea etc. nu ne dau o explicaţie mulţumitoare a exilului său. Deşi fără probe directe, singura explicaţie a acestei băjenii ar fi fost totuşi de natură politică, opinie la care s-a raliat majoritatea autorilor moderni. În opera poetei nu apare nici cea mai mică aluzie la acest exil, aşa cum îi găsim ecoul în versurile lui Alceu.

Viaţa morală şi intelectuală

Reîntoarsă în locurile natale, Sappho deveni foarte activă în ceea ce priveşte producţia poetică, pe care o împletea ou munca de organizare şi conducere a grupului de prietene şi eleve din jurul ei. Este destul de greu pentru cercetătorul de azi să pună în adevărata lumină felul de viaţă morală şi intelectuală al poetei la Mytilene, natura relaţiilor cu prietenele şi elevele sale — ale căror nume se află menţionate în versurile poetei. Acestor raporturi interfeminine, comedia attică şi alte surse de mâna a doua le-au dat o interpretare caracterizată prin obscenitate şi perversitate, care pătează numele celebrei Sappho. De notat că în versurile poetei nu apare nicio urmă de grosolănii erotice sau de exaltare a unor elemente senzuale josnice.

În poemele sale, Sappho nu numeşte niciodată pe aceste tinere din jurul ei eleve, ci le spune hetaire adică însoţitoare ale ei, situaţie ce ar indica că nu poate fi vorba de o şcoală. Poate termenul de hetairă a fost acela care a stricat reputaţia poetei din Lesbos, datorită sensului lui peiorativ, căpătat în perioada clasică şi elenistică a lumii greceşti, sens pe care l-am moştenit şi noi, azi. Pe timpul lui Homer şi Sappho, hetairos însemna tovarăş, însoţitor, prieten, camarad de luptă, iar corespondentul lui feminin, hetaira, indica prietena cea mai apropiată — ambele având o înaltă valoare morală. Această situaţie se vede şi din versurile poetei atunci cînd se adresează fetelor din jurul ei. Cu veacul al V-lea î.e.n. expresia hetairă a suferit o tristă deformare semantică, căpătând un sens care i se dă şi astăzi: curtezană, metresă, femeie de moravuri uşoare etc.

Legende

Dragostea poetei pentru tânărul Phaon şi sinuciderea ei, printr-un salt în mare de pe stâncile Leucadelor, din cauza acestui amor neîmpărtăşit, rămân pure legende, care merită totuşi a fi examinate pentru frumuseţea lor literară şi artistică. Sappho, aproape îmbătrânită, s-ar fi îndrăgostit puternic de tânărul şi frumosul Phaon. Acela ar fi fost un matelot sau barcagiu din Mytilene. În realitate, Phaon nu a fost un personaj uman contemporan cu Sappho, ci o figură mitologică din cortegiul Afroditei, transformat de zeiţă, după moarte, în luceafărul de seară, Hesperos (planeta Venus).

Singura mare poetă

Dacă asupra reputaţiei morale a poetei din Lesbos s-au exprimat unele dubii, în ceea ce priveşte locul său în literatură el nu a fost niciodată negat. Admiraţia pentru ea şi-au exprimat-o Theognis, Bacchylide, Solon, Platon, Catul, Ovidiu, Plutarh ş.a. În epoca elenistică şi romană circulau ediţii oficiale ale operei poetei, compuse din nouă cărţi. Din păcate, nu ni s-au păstrat decât fragmente ale operei ei, destul de întinsă.

În cultura greacă, Sappho apare ca singura mare poetă. Ea însăşi era conştientă de valoarea literară a operei sale atunci cînd scria că „amintirea mea se va păstra”.