***

 SFÂRȘITUL REGELUI ROMEI

Printre evenimentele care au succedat căderii lui Napoleon și care au fost comentate într-un fel sau altul de întreaga Europă de la începutul veacului trecut, episodul „Puiului de Vultur” ocupă un loc aparte. Aceasta, întrucât povestea tragică a lui Napoleon II (cum îi spun și acum cărțile de istorie a Franței) sau a ducelui de Reichstadt (cum au ținut să-l denumească Habsburgii) a ilustrat nu numai un moment al politicii duse de biruitorii uluitorului Bonaparte, dar și destinul tragic ai unei făpturi firave, prizonieră a unor forțe pe care — probabil — nu le-a înțeles niciodată pe de-a-ntregul și care se preta perfect la romanțări duioase, la evocări romantice. De altfel, figura acestui fiu al lui Napoleon, prizonier în colivia de aur a castelelor habsburgice și mort de tuberculoză la 21 ani, a inspirat nu puține lucrări literare sau de artă plastică, filme mai mult sau mai puțin lacrimogene.

Născut în 1811, în palatul Tuileries, fiul împăratului Napoleon I și al Mariei-Luiza, botezat Francois-Charles-Joseph, a primit supranumele de „Rege al Romei”. Dar dacă, în cancelariile Europei, vlăstarul lui Bonaparte și al unei fiice a Casei de Habsburg isca speranța că ar putea deveni un gaj de pace pe un continent greu încercat de pârjoluri, în realitate el n-a adăugat decât un nume în plus pe lista copiilor durerii. Dezastrul Imperiului napoleonian, culminând cu abdicarea definitivă a tatălui său și a oricăruia dintre urmașii săi, l-au forțat să părăsească Franța, pe care n-a mai revăzut-o niciodată. La 23 iunie 1815, „Camera celor 100 de zile” îl proclamase în Franța împărat sub numele de Napoleon II, titlu efemer și cu nimic justificat de realități.

Încredințat de biruitori bunicului său dinspre mamă, împăratul Francisc II, flăcăul purtă mai întâi titlul de prinț de Parma, apoi în 1818 îl dobândi pe cel de duce de Reichstadt. În ciuda rugăminților ilustrului său tată, transmise din insula Elba și apoi de pe Sfânta Elena, niciodată Habsburgii n-au vrut să-l elibereze pe plăpândul adolescent de care se temeau atât de mult Londra și Viena. Atins de tuberculoză, ducele a închis ochii la Schonbrunn, vestitul castel vienez, la 22 iulie 1812.

În cele ce urmează reproducem din lucrarea lui Andre Castelot: Drame și tragedii ale istoriei capitolul Sfârșitul puiului de vultur.

La 14 iunie 1831, — ziua aniversară a bătăliilor de la Marengo (1800) și Friedland (1807) — locotenent-colonelul Francisc, duce de Reichstadt, care abia împlinise douăzeci de ani, primea, înroșindu-se până peste urechi de plăcere, comanda unui modest batalion de infanterie ungară încartiruit la cazarma Alsler din Viena. În acea dimineață, generalul Hartmann, numit în fruntea statului-major al ducelui, — alcătuit din căpitanul-baron von Moll şi căpitanul Standeisky. — își lua funcția în primire, prezentându-se la Hofburg [palatul Habsburgilor, situat în centrul Vienei] spre a exprima ducelui de Reichstadt „complimente” pentru uniforma cu tunică albă și epoleți verzi, cu pantaloni de călărie, albaștri, împodobiți cu broderii în fir de argint. La cingătoarea ducelui atârna sabia încovoiată pe care Napoleon o purtase în bătălia Piramidelor (1798).

O misiune neobişnuită

leaganul cu decoratii de aur regele RomeiÎn penumbra încăperii, scânteia vestitul leagăn, împodobit cu decorații în aur, oferit cândva Regelui Romei de către Primăria Parisului. La cererea fiului ei, Maria-Luiza îi trimisese acest leagăn, pe care îl dusese cu ea la Parma. Metternich [cancelarul Imperiului habsburgic] îşi exprimase mirarea, dar tânărul îl liniştise, surâzând: „nimeni nu reintră în leagăn după ce l-a părăsit. Până acum e unicul monument al istoriei mele și țin să-l păstrez”.

De altfel, după cum va relata mai târziu generalul Hartmann în raportul întocmit din ordinul împăratului, tânărul îşi idolatriza tatăl şi n-ar fi îngăduit „nici unei persoane sau unui ziar să vorbească defavorabil” despre învinsul de la Waterloo. Era departe vremea când micul prizonier al Hofburg-ului vorbea în lucrările lui de şcoală despre „inima inaccesibilă a domnului Buonaparte”. Realitatea este, de altfel, mai frumoasă decât legenda, căci ducele de Reichstadt îşi „descoperise” tatăl încă de la vârsta de şaisprezere ani.

„Pentru a fi remis fiului meu când va avea șaisprezece ani”, scrisese pe testamentul său Prometeul înlănțuit pe stânca exilului. Astfel, uimitoarea previziune a tatălui — Napoleon ghicise că la şaisprezece ani fiul său va fi pregătit să-şi primească tulburătoarea moștenire — se dovedise întemeiată.

Este neîndoios că, în acea dimineață de 14 iunie, generalul Hartmann recitise — înainte de a se prezenta în fața tânărului căruia trebuia să-i devină tutore — cele zece pagini și jumătate de instrucţiuni întocmite de consilierul Kutschera și pe care împăratul le corectase cu mâna sa, înainte de a le semna: „S-ar putea ca unele pasiuni şi înclinaţii ale domniei sale, defunctul tată — dintre care cele mai multe sunt foarte vinovate (împăratul adăugase aici cuvântul „foarte”) — să fi fost transmise fiului. Ori, tocmai aceasta aveți în primul rând datoria de a combate din toate puterile dv., făcând apel la judecată și la exemple, în scopul de a-i călăuzi sentimentele pe calea cea bună, astfel încât să devină un om loial, cinstit și plin de virtute, fără falsitate şi răutate. Nădăjduiesc — adăugase împăratul — că prințul se va lăsa îndrumat fără a opune rezistenţă; dar dacă impulsivitatea caracterului său ar face indispensabilă luarea de măsuri mai severe și mai energice, vă dau în această privință puteri depline”.

Ciudată misiune pentru un șef de stat major! Generalul Hartmann putea fi luat drept temnicer, căci printre alte îndatoriri ale sale era și aceea de a interzice ducelui să citească ziare străine! E lesne de înţeles, prin urmare, de ce acest „tutore”, ajuns pentru prima dată în fața celui ce-i fusese dat ca „pupil”, tremura de frică în așa hal, încât nici nu putea să-şi îndrepte privirile spre el. Ducele va dispreţui foarte repede pe acest „personaj limitat”, descris de prietenul său Prokesch drept un brav ofiţer fără educaţie, „de o slugărnicie fără margini și de o amabilitate servilă”. În același spirit îl va aprecia ducele – cel puțin la începutul relațiilor cu el – pe căpitanul-baron von Moll. Cât despre Standeisky, ducele l-a catalogat din prima clipă: e un individ fără pic de cultură! În ansamblu, deci, Casa militară a lui Napoleon II era destul de… mediocră. Vlăstarul lui Bonaparte dădea impresia unui „armăsar pur sânge între două mârțoage de povară din Boemia şi un căluț de brişcă italiană”.

Metternich ceruse generalului Hartmann să conceapă el însuşi programul la care „dorea să-l supună” pe duce. Dar, apreciind că o asemenea treabă îl depăşea, generalul ceru ducelui să-l conceapă el însuşi.

–„Iată deci oamenii desemnați să mă înconjure, exclamase ducele. Și mi se pretinde să mă formez la şcoala lor; sunt oblicat să-i iau drept… exemplu!”

Cei trei ofițeri, în schimb, ajung repede să nutrească stimă pentru elevul lor, la care apreciază „nobletea, măreția sufletească, frumoasa ambiție, blândețea comportării, generozitatea”, întocmai ca locuitorii Vienei care — spun aceeași membri ai Casei militare a ducelui — admiră „chipul frumos” al acestui prinț „suplu şi sprinten, care ştie să călărească de minune armăsarii cei mai nărăvaşi”. Ochii lui „strălucesc de bucurie şi îi citeşti pe față mulțumirea — adaugă Hartmann — atunci când, călare pe armăsarul său alb, defilează în fruntea batalionului”.

Toate fetele sunt îndrăgostite de prințul fermecător. Ducelui îi place mult să-și mâne singur trăsurile în goană nebună prin vechiul parc vienez Prater sau să zboare în galop năvalnic pe caii săi iuți. Nu va fi el, de altfel, cel care va stârni uimirea tuturor, parcurgând în numai 37 minute distanța de 12 kilometri dintre Laxenburg şi bariera Vienei? Iubeşte cu pasiune viaţa. Adesea merge – însoţit de șeful statului său major – să-şi inspecteze caii de şa sau de atelaj, sau petrece ore întregi în Sala de arme unde discută „cu multă însufleţire” cu Hartmann, care arată cât de ușor se aprinde ducele. Subiecte de discuţie: situația din Franţa sau comportarea lui Bernadotte.

Citește cu pasiune, aproape întotdeauna autori francezi și manifestă o preferință deosebită pentru doamna de Sevigne. „Scrisorile ei sunt niște bomboane pentru inimă” notează el cu drăgălăşenie. Admiră ceea ce este frumos și grandios. Iubeşte muzica serioasă deşi în acest domeniu – îi povestește lui Hartmann un fost preceptor al său – „n-ai fi găsit pe cineva mai puțin înzestrat, cu o voce mai cumplită şi cu nişte coarde vocale mai incapabile să scoată vreun acord muzical”. Conversația sa e vie şi demonstrează „o uimitoare putere de pătrundere”. „Vioiciunea se împleteşte la el cu infinita inteligență”. În discuție, nu cedează decât în fața unei convingeri „expuse de cineva căruia îi recunoaște superioritatea”. Iată de ce, atunci când intră într-un salon „se produce un val de interes general; fiecare aspiră la cinstea de a sta de vorbă cu el”. Toți cei cu care vine în contact rămân impresionați de maturitatea judecății sale. Făptura lui radiază o fascinație și un irezistibil farmec. N-are decât douăzeci de ani, dar pare a poseda deja acea artă de a se sluji de oameni, care la tatăl său fusese o calitate primordială. „După mine – spunea Malfatti – trăsătura lui cea mai izbitoare și mai caracteristică era aptitudinea de a putea pătrunde până în cele mai tainice ascunzișuri ale inimii omului”.

Binevoitor cu ceilalți, îi place să ofere mici daruri, pe cât îi îngăduie mijloacele; se poate observa, de asemenea, că „are grijă să uşureze altora sarcinile, fără să i se ceară aceasta”. Temperamentul său „năvalnic” l-a cucerit repede pe şeful său ierarhic, prințul de Wasa. Tinerii săi soldați îl adoră. Într-o zi, în timp ce trece prin fața lor, în pasul lent al calului său, văzându-l atât de chipeș, atât de serios, ei nu se pot abține să nu-l aclame prelung, în pofida strictei discipline mecanice care domnește în batalion.

„Între leagăn și mormânt, viaţa mea nu e altceva decât un mare zero”

În fiecare dimineaţă, ducele este trezit din somn, la orele patru. Totuşi, de ce Hartmann îl sileşte să îndeplinească zilnic mediocra treabă de plutonier-major? Explicaţia o dă mareşalul Marmont, pe care îl revoltă această „concepţie pedantă despre profesiunea armelor”: pentru Austria epocii, „a fi general” înseamnă a şti să conduci „instrucţia soldaţilor”. Marşurile pe povârnişuri, interminabilele ceasuri de călărie în care trebuie să fie continuu în faţa celor două sute de oameni ai batalionului îl obosesc nespus pe tânărul locotenent-colonel. După ce şi-a spart pieptul urlând ordinele către soldaţi astfel încât să acopere uruitul trăsurilor ce trec pe caldarâmul străzilor din apropiere, vocea îi este strangulată. Ducele de Reichstadt este deja grav atins de boala care îl va răpune un an mai târziu.

Încă de la începutul misiunii lor, Hartmann şi adjuncții săi s-au arătat neliniştiti de „frecventele accese de tuse” ca și de „vocea sa răguşită, chiar din primele zile de la numirea lui la comanda batalionului”. Totuşi, „prințul nu se plânge niciodată”, depune sforțări supraomenești pentru a ascunde tuturor fie și cea mai neînsemnată indispoziție: se teme să nu i se impună revenirea la viața de fals arhiduce pe care o dusese până atunci. Îşi tăinuieşte atât de bine răul care-l macină, încât ofițerii ajung să creadă — o recunosc ei înşişi — că răguşeala tânărului locotenent-colonel e… firească. Nu pătesc acelaşi lucru chiar şi „persoanele cele mai robuste” în prima perioadă după ce li s-a încredințat comanda unei unități? De altfel, nici ducele nu e speriat. „I s-a spus de atâtea ori că, întocmai ca la mama sa, punctele slabe ale organismului său sunt traheea şi pieptul”, încât suferințele prezente le pune pe seama defectelor congenitale. Reluând afirmațiile doctorului Malfatti care-l îngrijeşte, ofițerii vor pretinde, în chip de scuză, că tânărul a crezut că paloarea frunții îi vine de la „ceva la stomac” sau „la ficat”.

Bineînţeles, oricât de ignorant ar fi fost Malfatti, el a început, totuşi, prin a-l trata pe prinț „de bronhii”, dar tratamentele aplicate n-au adus nicio ameliorare. Dimpotrivă! În această situaţie, ducele se vede în situaţia de a-şi înceta activitatea de la Alsler-Kasern, şi-şi petrece lunile noiembrie şi decembrie 1831 într-o semiletargie. Firavul său trup este neîncetat scuturat de o tuse adesea imperceptibilă. De îndată ce se face mai frig, sau creşte umezeala, tremură tot, mâinile i se îngălbenesc, circulaţia sângelui i se încetineşte. Fuge de cei din anturajul lui. Prostia, servilismul, „manierele insinuante” ale generalului Hartmann îl exasperează. Nutreşte pentru el chiar ură — afirmă Moll — şi aceasta pentru că generalul „poate să-i dicteze, sprijinindu-se pe Metternich”. Preferă, mai ales seara, să rămână singur: „Mi-e dragă solitudinea nopţii”. Uneori, îşi aminteşte de vremea când bărbaţii aceia severi şi gravi — preceptorii civili — se plecau asupra copilandrului care era pentru ei o enigmă.

— „Nu vreau să fiu german”, spunea piciul.

— „Dar ce doriţi să fiţi ?”

— „Vreau să fiu francez”, spunea el cu voce joasă.

Întrucât mama plecase la Parma, copilul îi hărţuia pe cei din anturaj cu tot felul de întrebări despre tatăl său. Unde se găsea el? Dar niciodată nu primea răspuns.

– „Mi se pare că am auzit că tatăl meu se află acum în mizerie”.

I se dădeau asigurări că nu e adevărat şi copilul părea eliberat de o mare povară. În faţa lui se pronunţa numele insulei „Sfânta Elena”. Ori, în germană „mizerie” se spune „elend”. De aici bănuielile copilului.

Dar cât de departe sunt toate acestea! Acum el nu mai e altceva decât — termenul îi aparţine — „o sursă de mari încurcături”.

— „Naşterea şi moartea. Iată întreaga mea istorie”, va spune el, suspinând, în cursul ultimelor luni de existenţă. „Între leagăn şi mormânt, viaţa mea nu e altceva decât un mare zero”.

„Puiul de Vultur” luptă cu dârzenie împotriva bolii, pentru a-și apăra dreptul la viaţă. La sfârşitul lunii decembrie, el reușeşte chiar să participe la patru vânători; iar la începutul lui 1832 — ultimul an al vieţii lui — declară că „se simte minunat”. În fața acestor „probe”, doctorul Malfatti, îl lasă să-şi reia activitatea militară. La 16 ianuarie poate fi văzut, în fruntea batalionului său, la funeraliile generalului von Siegenthal. Toţi observă cum se străduie să-i semene tatălui, să se ţină în șa ca Napoleon; până și pălăria și-o pune pe cap în clasica manieră a împăratului.

Dar în ziua aceea e un ger cumplit: 18 grade sub zero. Ajuns în Josefplatz, ducele ridică spada lui încovoiată pentru a ordona o salvă, dar vocea i se frânge și ostașii nu pot auzi comanda. Cu lacrimi în ochi, e obligat să cedeze locul unuia dintre ofițerii batalionului și reintră la Hofburg, tremurând din toate încheieturile. Are congestie pulmonară. Nu-și ascunde furia de a fi fost nevoit să-și dezvăluie boala. Reia vechea idee: „E doar o indipoziţie stomacală”. Dar ducele slăbeşte văzând cu ochii, tușeşte, tremură, transpiră. La 4 februarie îi scrie mamei, care se află tot la Parma, şi care nu vine să-l vadă decât odată la doi-trei ani: „Frisoanele, care mă hărțuiesc mai mult decât toate relele prin care am trecut de când mă știu, mă cuprind în fiecare seară”.

Cei din jurul lui nu sunt, însă, tocmai convinși și cred că tânărul se distrează „pe socoteala noastră, pretinzând că e rău bolnav”. Astfel, nu numai că fiul lui Napoleon e tratat pentru o boală pe care — cum o va dovedi autopsia — nu o are; nu numai că ducele — tuberculos în ultimul grad — va muri sub ochii celor ce nici în ultimul moment n-au putut stabili „unde e răul”; nu numai că aceștia socot că „starea plămânilor e mai curând liniștitoare”; dar îl mai califică și de „glumeț”, atunci când el le spune că i se apropie sfârşitul.

Prințesa Melania von Metternich — frumoasa soție a cancelarului — consemna, la 20 aprilie, în jurnalul ei: „Împăratul i-a spus lui Clement (Metternich) că a cerut mai multor medici să se pronunțe asupra bolii ducelui de Reichstadt și că toți i-au declarat că starea pacientului e desperată. Scuipă bucăți întregi de plămân și nu mai are de trăit decât câteva luni”.

Aceasta nu l-a împiedicat, totuși, pe „Clement” să scrie Mariei-Luiza, 15 zile mai târziu: „Ştiu că Majestatea Voastră este informată cu exactitate asupra sănătății ducelui de Reichstadt. Această stare e neliniștitoare; dar medicii îl caută în continuare de ficat, care pare a fi rădăcina răului”.

E limpede că Metternich nu ţine câtuși de puțin s-o vadă pe fosta împărăteasă cerând ca fiul ei să fie îndrumat spre soarele cald al Neapolului, asa cum au recomandat cei doi medici-consultanți în raportul lor. „Politicianul” Metternich n-a fost nevoit să-l otrăvească — așa cum s-a pretins — pe feciorul inamicului său; i-a fost de ajuns să-l lase să moară.

La 13 mai, împăratul îşi avansează nepotul la gradul de colonel, acordându-i comanda regimentului prinţului de Wasa. Este un epolet așezat pe un mormânt. Nouă zile mai târziu, ducele e transportat la Schonbrunn. Arhiducesa Sofia, care-și iubește nepotul ca pe fratele ei, i-a cedat o cameră de la primul etaj al palatului. Napoleon ocupase această cameră după victoria de la Austerlitz și o regăsise în ajunul bătăliei de la Wagram. Ca şi tatăl său, tânărul duce a privit cu dispreț patul în stil rococo, supraînzorzonat, și a cerut să-i fie pus în locul lui un simplu pat de campanie. Camera vecină — vestitul salon al „lacurilor” — care servise cândva drept cabinet de lucru lui Napoleon, îi este şi ea pusă la dispoziţie.

Medicii vienezi aduşi să-l ajute pe Malfatti sunt categorici: „Nu mai e nicio speranţă. Trebuie avertizată Maria-Luiza, ca să vină de la Parma”. La 17 mai, ducele îl roagă pe Dietrichstein: „Scrieți mamei că mi-e tare rău şi va veni”.

La 9 iunie, plimbându-se cu trăsura prin pădurea vieneză, discută cu von Moll. „Deci, voi petrece toamna şi iarna la Napoli ?” Gândul îi este însă umbrit de neliniște. Oare Metternich nu va reveni asupra autorizației pe care, la recomandarea medicilor, i-a dat-o pentru această călătorie? Nu-i va pune bețe-n roate? Moll îl linişteşte. Ce importanță mai are, acum, dacă i se spune și o minciună?

Ca toți cei atinși de o boală necruțătoare, flăcăul trece repede de la nelinişte la sperantă. Spre marea bucurie a lui Moll, el dă frâu liber visului şi începe să-i vorbească de viitoarea călătorie, de drumul pe care-l va parcurge, alegându-şi itinerariul, de orașele pe care vrea să le viziteze. La un moment dat, ordonă vizitiului să oprească:

— „Aş vrea să merg puțin pe jos…” Aici a plăsmuit Beethoven „Pastorala”, ascultând trilurile păsărelelor. Dar după abia vreo douăzeci de pași e obligat să se întoarcă la caleașca pe ale cărei perne se prăbușeşte epuizat.

Duminică 24 iunie, ducele de Reichstadt, aţipit, se trezeşte brusc la deschiderea uşii. În cameră intră Maria-Luiza urmată de doctorul Malfatti şi de generalul Hartmann. Flăcăul reușeşte cu greu să se scoale. Lacrimile îl podidesc. Maria-Luiza pare zdrobită. Îşi lăsase fiul plin de viaţă şi îl regăseşte cu ochii măriţi de febră, cu obrazul gălbejit, „aproape un muribund, care abia mai poate sufla câteva cuvinte”, întinzându-i suspinând braţele slăbite.

A iertat-o pentru cei doi bastarzi făcuţi cu contele Neipperg într-o vreme când Napoleon trăia încă pe stânca exilului, deși această descoperire îl rănise până în adâncul sufletului; a iertat-o și pentru faptul că se recăsătorise atât de repede după anunţarea văduviei ei. De altfel, abia la moartea lui Neipperg aflase întregul adevăr.

Dar aceasta nu-l putea împiedica s-o iubească pe atât de puţin energica „văduvă a lui Neipperg”, chiar dacă o judeca aspru. Nu spusese el într-o zi:

— „Dacă Josefina mi-ar fi fost mamă, tata n-ar fi fost îngropat pe Sfânta Elena, iar eu n-aș lâncezi la Viena. Ah, mama e bună, dar slabă; nu e soția pe care ar fi meritat-o un om ca tatăl meu!”

La 5 iulie, căpitanul Moll îl găseşte pe f