***

 POEZIA ZILEI

.

CONSTELAȚII

Autor: Albertina Iani

Prezentare: Rodica Danu

.

   SĂ CĂLĂTORIM CU IUBIREA PRIN CONSTELAȚII

.

           Cum este ca cineva să-ți fie o stea din Constelația iubirii, acolo unde sufletele sunt doar lumină și îngerii, binecuvântare cerească coborâtoare în gânduri și vise, să-ți mângâie fruntea înrourată și să-ți șteargă lacrima ochiului întristat? Da, legătura noastră cu cerul este permanentă, este locul nostru de înălțare sufletească, iar întâlnirile cu cei pe care îi iubim pentru totdeauna sunt posibile prin gândurile noastre cutreierătoare prin alte sfere.

   Călătoare prin Univers, printre raze de lumină, purtând în inimi dorul acela incandescent pentru persoana iubită, autoarea așază cu revărsare de sentiment în poemul „CONSTELAȚII” toate simțămintele sale încercate de un destin, ce uneori i-a devenit ostil, iar versurile capătă sfințenia unei rugi fierbinți: „Mai stai puțin, un infinit de zile/Și înc-un infinit de nopți târzii și reci/Și amurgind destinul cu clipele ostile,/Să răsărim din nou, iubindu-ne pe veci”.

  Timpul se deapănă fără încetare, „devremele-l înhață” și drumurile capătă greutatea urcușului pieptiș, care te dăruiește  însingurării, doar amintirile devenindu-ți clipe de respiro care te îndeamnă la neuitare sub coroana copacului ce străjuiește luna, iar întrebarea curge dureros: „Mai știi copacul nostru, ce-n lună se agață?!/La adăpost de el, mă rog de neuitare”, completează tabloul unei imagini tulburătoare.

Gânduri, gânduri și întrebări mistuitoare, dorință fierbinte de a pătrunde în aria Constelațiilor luminii, acolo unde doar fâlfâitul de aripi revarsă adiere, îi deschid autoarei acea curiozitate ce-i tulbură existența: „M-am întrebat ades, ce valuri te străbat/,Ce maluri te îmbie să-ți cauți orinzonturi... //Ce constelații cauți, pe care emisfere/Să le străbați cu gândul, și vrei să le iubești?!”.

 Conștientizând faptul că iubirea este regina Armoniei universale, tot din supremă iubire izvorăște îndemnul autoarei către acel suflet rătăcitor de a iubi, de a admira chiar și ceresc frumusețea și măreția Cassiopeiei nopții, „regină-n alte sfere”.

Un vers imaginativ, astral, un dialog plin de esență și conținut vin să-i dea poeziei acel farmec al îmbinării cuvintelor într-o gamă a frumuseții și deosebitului, care te desprinde parcă de forța pământeană și te face să colinzi și tu prin galaxii   alături de cei care le străbat fără-ncetare cu neobosire. 

Toate, însă, cunosc finalitatea, pentru că eternitatea este doar atributul dumnezeirii și singurul care nu are moarte este Dumnezeu: „Se sting pe rând și aștri si drumuri se închid/Și asterismul nopții  își curmă epopea,/În față sunt poteci, ce-n brațe mă cuprind,/Tu-ngheți în rătăciri, urmându-ți odiseea”.

Iubitoare a vieții cu acea dăruire sufletească impozantă, autoarea caută cu înfrigurare o cale, o gândire ajutătoare, o călătorie spre tărâmuri îndepărtate, prin care viața să fie păstrată în temeiul ei adevărat, înălțător, fără finalități dureroase: „Eu aș pleca spre sud, să pun coroană lunii,/Păunul să-l pictez cu stele curcubeu,/Și Păsări Paradis, din mijlocul furtunii,/Să le salvez de tine, în paradisul meu”.

 Devenind acuzatoare, din cauza temerilor care o cuprind, gândindu-se că Cei din Înalt sunt veșnic primitori de alte suflete și și-au creat poate o adevărată emfază din această „activitate cerească”, poeta coboară în vers cu acea dorință de încetare a acestei practici și caută căi de schimbare: „ Ce temeri mă cuprind? Nimic din ce-ți inchipui,/M-așez pe mal de Indii, când Orion veghează/Și cerului-i citesc, de tine mă destăinui/Și aștept să-ți scuturi mintea, de falsa ta emfază”.

Finalul poemului este o întoarcere sufletească la cele pământene, conștientă că drumul nostru este „înainte stabilit” și că adunând „Din viața asta grea... /Iubire și frumos, din lacrimi și durere”, într-o zi vom pleca „spre alte constelații, spre alte emisfere, unde ne vom reuni cu toate trăirile și steaua existenței  noastre va coborî de pe bolta cerească: „Se stinge steaua noastră, nu plânge în zadar,/Ne-am întâlnit aici și-am rătăcit prin stele,/Ne-ndurător e timpul, ce nu mai vine iar,/Vei fi mereu o stea, în gândurile mele”.

Impresionată de aceste versuri, călătorind și eu spre sufletul celui pe care l-am iubit nespus, am colindat cu gândul Galaxiile cu dorință să-l găsesc și să-l fac coborâtor în inima și sufletul meu. 

Mulțumiri, Albertina Iani, pentru această călătorie cosmică, care a renăscut cu mare simțire și dorință în sufletele noastre acea iubire pentru cei pe care îi iubim cu toată ființa noastră, aici sau în Împărăția Cerurilor! 

 O creație lirică de excepție, o apreciere pe măsură și un loc binemeritat pe podiumul grupului „Mihai Eminescu”!

 . 

CONSTELAȚII

.

Albertina Iani

.

Mai stai puțin, un infinit de zile

Și înc-un infinit de nopți târzii și reci,

Și amurgind destinul cu clipele ostile

Să răsărim din nou, iubindu-ne pe veci.

.

Se scutură târziul, devremele-l înhață 

Și eu croiesc în deal, poteci spre-nsingurare,

Mai știi copacul nostru, ce-n lună se agață?!

La adăpost de el, mă rog de neuitare.

.

M-am întrebat ades, ce valuri te străbat,

Ce maluri te îmbie să-ți cauți orinzonturi

Și care far veghează, ca visul căutat

Să fie perla mării, pierdută-n piemonturi?!...

.

Ce constelații cauți, pe care emisfere

Să le străbați cu gândul și vrei să le iubești?!

Cassiopeia nopții, regină-n alte sfere,

În nordu'-ndepărtat, așteaptă s-o privești.

.

În aura polară să îți îmbraci uitarea,

Pe ceruri abisale s-alergi în trap cu Mânzul,

Dar nu uita iubite, mai scutură-ți visarea,

Că uite-n vârf de cer și soarele ia prânzul!

.

Se sting pe rând și aștri, si drumuri se închid,

Și asterismul nopții își curmă epopeea,

În față sunt poteci, ce-n brațe mă cuprind,

Tu-ngheți în rătăciri, urmându-ți odiseea.

.

Eu aș pleca spre sud, să pun coroană lunii,

Păunul să-l pictez cu stele curcubeu

Și Păsări Paradis, din mijlocul furtunii,

Să le salvez de tine, în paradisul meu.

.

Ce temeri mă cuprind? Nimic din ce-ți închipui,

M-așez pe mal de Indii, când Orion veghează

Și cerului-i citesc, de tine mă destăinui

Și aștept să-ți scuturi mintea, de falsa ta emfază.

. 

Din nord te-aud oftând, e timpul să plecăm

Spre alte constelații, spre alte emisfere,

Din viața asta grea, în noi să adunăm

Iubire și frumos, din lacrimi și durere.

.

Se stinge steaua noastră, nu plânge în zadar,

Ne-am întâlnit aici și-am rătăcit prin stele,

Ne-ndurător e timpul ce nu mai vine iar,

Vei fi mereu o stea, în gândurile mele.