***

 29 iulie 1912: S-a născut scriitorul Nicolae Steinhardt.

Nicolae Aurelian Steinhardt (12/29 iulie 1912, Pantelimon, Ilfov – 29 martie 1989, Baia Mare) a fost un scriitor, critic literar, eseist, jurist și publicist român. De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii. A fost doctor în drept constituțional.

BIOGRAFIE

S-a născut la 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon de lângă București, Nicu-Aurelian Steinhardt, într-o familie evreiască. Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă și cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea Militară.

STUDII

Între anii 1919–1929 a urmat cursurile școlii primare (în particular și la școala Clementa) și ale liceului Spiru Haret. Debutează la Revista Vlăstarul. Printre colegii de aici s-au numărat Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ș.a. Deși era singurul elev de confesiune mozaică, a urmat alături de colegii săi cursurile de religie creștină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care, de mai multe ori, spunea clasei: „decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” (Primejdia mărturisirii, pp. 171–172) Nicu Steinhardt. Și-a luat bacalaureatul în 1929.

După 1929 a frecventat cenaclul literar Sburătorul al lui Eugen Lovinescu.

Și-a luat licența în Drept și Litere la Universitatea din București în 1934, iar în 1936 și-a susținut la București doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în același an.

Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care a considerat-o „până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).

ÎNCEPUTUL ACTIVITĂȚII LITERARE

Antisthius este pseudonimul, - inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui Jean de La Bruyère - sub care Nicolae Steinhardt a publicat primele sale apariții editoriale:

- în 1934 – În genul ... tinerilor, volum parodic, Editura Cultura Poporului, București, 1934, reeditare Editura PAN, 1993, ISBN 973-95708-6-0, reeditare București, Ed. Humanitas, 1996;

- în 1935 – Essai sur la conception catholique du Judaisme, editura Cultura românească din București,

- în 1937 – Illusion et réalités juives, Librairie Lipschutz din Paris.

- Cartea „În genul… tinerilor” a fost volumul de debut al lui N. Steinhardt, apărut în 1934 și reeditat în 1993 și 1996. Volumul conține pastișe și parodii după Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica, dar și după avangarda interbelică ori literatura stângistă de tip Petre Bellu sau Panait Istrati, repudiate mai târziu de autor.

Între 1934-1935, Steinhardt a mai folosit episodic pseudonimul "Antisthius", în "Revista burgheză", unde a publicat pentru a parodia stilul revistelor Criterion și Vremea, precum și pe Eugen Ionescu.

Ultimele două lucrări, publicate în limba franceză, în care încerca să-și asume ca experiență spirituală religia iudaică a părinților săi, sunt realizate în colaborare și sub influența prietenului său, Emanuel Neuman.

Cartea "Illusion et réalités juives" (Iluzii și realități evreiești) se încheie cu concluzia că „problema evreiască (subiect actual în 1937) nu poate exista într-un regim economic normal”, ci numai într-unul dominat de tirania Statului, de orice tip.

Între anii 1937-1939 călătorește în Elveția, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franța și în Anglia, întregindu-și bagajul de cunoștințe.

În 1939 revine în țară și începe să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940, în cadrul acțiunii de "purificare etnică" declanșată sub guvernarea Antonescu-Sima. Urmează o perioadă de privațiuni pe motive etnice (1940-1944).

Din 1944 revine la "Revista Fundațiilor Regale" depunând o intensă activitate publicistică și critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunț al lui George Călinescu. În același timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea și Viața românească. Printre scriitorii săi favoriți se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil.

După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 și 1959 suferă o nouă perioadă de privațiuni, alături de pleiada intelectualității românești interbelice.

ÎNCARCERAREA

ARESTAREA

În 1958 a fost arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ș.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în lotul intelectualilor mistico-legionari. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în Lotul Noica-Pillat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii personale, sub acuzația de "infracțiune de uneltire contra ordinii sociale".

BOTEZUL

Acest eveniment înlătură „orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) și grăbește luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu l-a botezat, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Ion Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, doi preoți uniți și unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii). După cum a scris în Jurnal, botezul s-a petrecut foarte repede.

JURNALUL FERICIRII

Episodul dă naștere cărții Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor 1970, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate - este încredințată prietenului său ce fusese închis ca și el, poetul Ion Caraion care o duce la Securitate în 1972. Lucrarea îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. Jurnalul fericirii este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989.

Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr, Virgil Ciomoș, pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

NICOLAE STEINHARDT ȘI RASISMUL

Câteva fragmente din Jurnalul fericirii lasă loc pentru interpretări în ceea ce privește aderența autorului la ideile legionare ale intelectualității perioadelor interbelică și a deportărilor în Transnistria: „Printre țigani. Rasismul este o demență, dar - cum să spun? - nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însușirile ei, este o nerozie.

Sunt mai ales certăreți, rostul vieții lor e gâlceavă, harță: gălăgioși; fără de larmă și tărăboi se asfixiază și pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoși, mințim cu toții, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Și găsesc de cuviință să-și întărească minciunile cu jurăminte grele: "să-mi sară ochii", "să-mi moară mama", "să fiu nebun".

Și nu le poți intra în voie. Oricât de frumos le vorbești: orice umilință, orice fățărnicie: deopotrivă de inutile. Leneși, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Și nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înșirate alături și puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiționism, o nostalgie a bâlciului; și un jind al ocării, țipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul țopăitor. Cărora Coșbuc le-a găsit nume atât de potrivite și care-n infern își fac din cur o goarnă.”

ELIBERAREA

Este supus rigorilor detenției din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964, când este eliberat, în urma grațierii generale a deținuților politici. Îndată după eliberarea din detenție, la schitul Darvari, își desăvârșește taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.

RELUAREA ACTIVITĂȚII LITERARE

După 1964, la insistențele prietenilor săi C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viața Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studențească etc. În urma acestor colaborări, vor rezulta mai multe volume de eseuri și critică literară: Între viață și cărți (1976), Incertitudini literare (1980, care primește Marele Premiu al criticii literare).

PERIOADA DE MĂNĂSTIRE

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie Ciopron refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș. Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar, în paralel, își intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza - un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

MOARTEA

În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu părintele Iustin Hodea - starețul mănăstirii - și cu părintele Paisie Rogojan cărora le mărturisește: „Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”. Iar părintele Iustin îi răspunde: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum”.

În aerogara din Baia Mare, înainte de îmbarcare pentru București, suferă un infarct și este dus la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989, (capitolul Repere biobibliografice întocmit de Virgil Bulat).

În ajunul morții sale, Ioan Pintea și Virgil Ciomoș au trecut pe la mănăstire și au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea și alte texte, recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum. La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptățile regimului comunist.

OPERA

La Editura Polirom i se publică (în coeditare cu Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia) integrala operei sale. Seria de autor cuprinde atât operele de tinerețe (începând cu articolele publicate în presa interbelică, cu volumul de debut din 1934, În genul… tinerilor, și cu teza de doctorat, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în 1936), cât și operele publicate după 1964, când N. Steinhardt a fost eliberat din închisoare.

VOLUME PROPRII

- Antisthius, În genul... tinerilor, Editura Cultura Poporului, București, 1934.

- N. Steinhardt, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit (teză de doctorat la Universitatea București, 1934).

- N. Steinhardt (în colaborare cu Emanuel Neuman), Essai sur la conception catholique du Judaisme, 1935.

- N. Steinhardt (în colaborare cu Emanuel Neuman), Illusion et réalités juives, 1937.

- N. Steinhardt, Incertitudini literare, Editura Dacia, Colecția Discobolul, Cluj-Napoca, 1980, fără ISBN.

- N. Steinhardt, Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului, Editura Albatros, București, 1982, fără ISBN.

- N. Steinhardt, Critică la persoana întîi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, fără ISBN.

- N. Steinhardt, Escale în timp și spațiu, sau Dincolo și dincolo de texte, Editura Cartea românească, 1987, fără localitate, fără ISBN.

- N. Steinhardt, Prin alții spre sine. Eseuri vechi și noi, Editura Eminescu, „Biblioteca Eminescu”, București, 1988.

- N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (reeditat de mai multe ori, ISBN ediția 1994: ISBN 973-35-0364-9).

- Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae De La Rohia), Dăruind vei dobîndi - Cuvinte de credință, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992, fără ISBN.

- N. Steinhardt (pe copertă) [ediție anastatică: Antisthius, În genul... tinerilor, Editura Cultura Poporului, București, 1934], Editura PAN, 1993, ISBN 973-95708-6-0.

- N. Steinhardt, Cartea împărtășirii, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995, ISBN 973-96825-3-7.

- N. Steinhardt, Călătoria unui fiu risipitor, Editura Adonai, 1995, fără localitate, ISBN 973-97030-3-8.

- N. Steinhardt (Antisthius), În genul lui Cioran, Noica, Eliade..., Editura Humanitas, București, 1996, ISBN 973-28-0655-9 (reeditare a: Antisthius, În genul...tinerilor, 1934).

- Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia - Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Editura Humanitas (Colecția „Memorii/Jurnale/Convorbiri”), București, 1998, ISBN 973-28-0896-9 (ediția I la Editura revistei Literatorul, București, 1992) (reeditat 2003, ISBN 973-50-0662-6).

- N. Steinhardt, Ispita lecturii, Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), Cluj-Napoca, 2000, ISBN 973-35-1025-4.

- N. Steinhardt în dialog cu Ioan Pintea, Primejdia mărturisirii, Editura Dacia (Colecția „Homo religiosus”), Cluj-Napoca, ediția a III-a, 2000, ISBN 973-35-0994-9 (ediția I în 1993).

- N. Steinhardt, Drumul către isihie, Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), ediția a doua, Cluj-Napoca, 2001 (în descrierea CIP a Bibliotecii Naționale 2000), ISBN 973-35-0993-0 (ediția I în 1999).

- N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi... (Scrisori către Virgil Ierunca: 1967-1983), Editura Humanitas, București, 2000.

- N. Steinhardt, Eu însumi și alți câțiva (eseuri noi și vechi), Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), Cluj-Napoca, 2001, ISBN 973-35-1182-X.

- Arșavir Acterian, Amintiri despre Nicolae Steinhardt, crestomație, Editura Dacia (Colecția „Alternative”), Cluj-Napoca, 2002, ISBN 973-35-1306-7.

- N. Steinhardt, Monologul polifonic - ediția întâi: Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, ISBN 973-35-0185-9 ; ediția a doua: Editura Dacia (Colecția „Discobolul”), Cluj-Napoca, 2002, ISBN 973-35-1338-5.

- N. Steinhardt, Eseu romanțat asupra neizbînzii, Editura Timpul, Iași, 2003, ISBN 973-612-067-8.

- N. Steinhardt, Între lumi - Convorbiri cu Nicolae Băciuț, Editura Tipomur, Târgu-Mureș, 1994, ISBN 973-9168-05-1.

- N. Steinhardt, Între lumi, Editura Dacia (Colecția "Alternative"), Cluj-Napoca, 2001 (reeditare).

ALTE CONTRIBUȚII LITERARE

- Cuvânt înainte la cartea Svetlanei Paleologu-Matta, Eminescu și abisul ontologic, Editura Aarhus, Olanda, 1988; Editura Științifică, București, 1994, ISBN 973-44-0125-4.

- N. Steinhardt, Autobiografie, apărută în ziarul "Ziua" (nr. 913/21-22 iunie 1997) și în "România literară", nr. 46/19-25 noiembrie 1997.

Traduceri făcute de Nicolae Steinhardt

Traduceri din engleză în română

- James Barlow, Personalul de 1 și 6, (1971).

- David Storey, Viața sportivă, (1972).

- Max Oliver Lacamp, Focurile mâniei, (1972).

- Rudyard Kipling, Stalky et comp., (1977).

- Gaston Boissier, Cicero și prietenii săi, (1977).

- Robert Graves, Eu, Claudius, Zeul..., (1979).

- Sherwood Anderson, Winesburg în Ohio, Editura Romhelion, 1993, fără localitate, ISBN 973-9052-21-5.

Traduceri din română în franceză

- Vies des moines de Moldavie. Enseignements et apophtegmes des grands spirituels de l'Eglise Orthodoxe de Roumanie aux 19e et 20e siècles par le Père Ioanichie Bălan - Traduction du texte roumain par le Père Nicolas Steinhardt. Monastère de Chevetogne, 1986.

Traducerea în alte limbi a volumului Jurnalul fericirii

- italiană: Diario della felicità (traducere de Gabriella Bertini Carageani), Bologna: Il Mulino, 1995, reeditat în 2017 cu ISBN 8897908330, 9788897908333.

- franceză: Journal de la félicité (traducere de Marily Le Nir, cu o prefață de Olivier Clément), 1996, ISBN 92-3-203209-0 si ISBN 2-86829-070-1 , Arcantère Éditions / Éditions UNESCO, reeditat în 1999 cu ISBN 2-86829-072-8.

- spaniolă: El diário de la felicidad (traducere, note și studiu critic de Viorica Patea și Fernando Sánchez Miret), Ediciones Sígueme, Salamanca, 2007, ISBN 978-84-301-1658-4.

- portugheză braziliană: O Diário da Felicidade (traducere de Elípio Mário Dantas Fonseca), Editura É Realizações, São Paulo, 2009, 978-85-88062-79-5, reeditat în 2017.

- maghiară: Napló a boldogságról. Fordította: Dankuly Csaba, Dankuly Levente. Koinónia, Cluj, 2007, ISBN 978-973-7605-56-6.

- ebraică: Yoman ha'osher (traducere de Yotam Reuveny), 2007, editura Nymrod, Israel

- greacă: Νικολάι Στάινχαρτ. Το ημερολόγιο της ευτυχίας (traducere de Νεκτάριος Κουκοβίνος). Αθήνα: Μαΐστρος 2006, reeditat în 2007 cu ISBN 978-960-8252-44-8 și în 2009.

Traducerea în franceză a volumului Dăruind vei dobândi

Donne et tu recevras (traducere, prefată si biografie de Michel Simion) 2017, Edition Apostolia, ISBN : 979-10-97454-00-5

MONOGRAFIE STEINHARDT

În 2009 apare la editura Humanitas o monografie dedicată lui Nicolae Steinhardt-N.Steinhardt și paradoxurile libertății- scrisă de George Ardeleanu de la Facultatea de Litere din București. Lucrarea, la origine teză de doctorat, apreciată intens în mediul intelectual românesc, cuprinde, între altele, o  serie de studii privind urmăririle lui Steinhardt de către Securitate sau felul cum a fost receptată generația 80, de exemplu, de acesta.

***

 29 iulie 1944: S-a stins din viață Ion C. Pena, publicist, poet, epigramist și prozator român.

Ion C. Pena (25 august 1911, comuna Belitori, azi Troianul, județul Teleorman – 29 iulie 1944, Alba Iulia) a fost un publicist, poet, epigramist și prozator român. S-a născut într-o familie de țărani agricultori, fiind primul din cei șapte copii ai familiei Chiriță (Firică) Pena (1888 - 1963 și Polibiada (Lisandra) Pena (1888 - 1971). Rădăcinile familiei scriitorului pe linie paternă se trag de pe lângă Corabia, ce ținea atunci de vechiul județ Romanați. Mort în rǎzboi, perceptorul - scriitor este înmormântat în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia.

STUDII

A urmat cursurile Școlii primare de bǎieți „Vasile Alecsandri”, în satul natal. A continuat cu Școala de Comerț Elementar din Roșiorii de Vede și, ulterior, cu Școala de Comerț Superior din Turnu Măgurele, care în acea perioadă era reședința de județ. În aceste școli i-a avut printre colegi pe viitorul publicist și primar Nicolae Stănescu - Udrea (1909 – 1983) din Roșiorii de Vede și pe viitorul pedagog, poet și prefect al județului Teleorman – Florian Crețeanu (1908 – 1972) din Turnu Măgurele.

PUBLICISTICĂ

Debutează în 15 aprilie 1932 în "Revista - SO4H2", din Turnu Măgurele, cu poezia "Alpinism", scrisă în 1928. Tot în acest an traduce și publică, împreună cu Ștefan Baljalarschi, "Poemele mele" a lui Serghei Esenin. De tânăr, Ion C. Pena și-a creat multe adversități publicând în Revista "SO4H2"(Acid sulfuric) texte prin care se delimita de „exclusivismul rasei și culturii germane”, în care-l combate pe Oswald Spengler, filosof idealist, reprezentant al antiintelectualismului și istoric german, un critic fervent al latinității.

Dialogurile sale epigramistice merg până la caricaturizarea celor mai înalte vârfuri ale societății literare sau politice: A. C. Cuza, Ion Pillat, Radu D. Rosetti, Al. O. Teodoreanu, Nicolae Iorga, N. Crevedia (“Eugen Barbu e fiul lui Nicolae Crevedia”), Octav Dessila, Al. Macedonschi, Aurel Chirescu, Emanoil Bucuța, Gr. Trancu-Iași, Al. T. Stamatiad, Ion Minulescu, M. Ar. Dan, Tudor Măinescu, A. C. Calotescu-Neicu, Al. Cazaban, Tudor Arghezi, Mircea Pavelescu, I.Gr.Periețeanu, Ion Vinea, Iancu Brezeanu, Damian Stănoiu, N. Davidescu, Florin Iordăchescu, Victor Eftimiu, G. Topârceanu, Miguel de Cervantes Saavedra, G. Bogdan Duică, Cincinat Pavelescu, Ponțiu Pilat, Socrate, Hamlet și alții. În 1939, deja Ion Pena publica poezii în controversata revistă "Prepoem", care după septembrie 1940 este considerată de orientare legionară. Pena n-a avut nici o colaborare cu "Prepoem" pe timpul sederii legionarilor la putere până la 14 februarie 1941, când Statul Național-Legionar a fost abrogat în mod oficial, instaurându-se dictatura militară a generalului Ion Antonescu . Mai mult, în singurul volum care i-a apărut în 1939, "Furcile caudine", este inclusă și o epigramă în care-l ia peste picior pe A.C. Cuza, mentorul și principalul susținător al lui Corneliu Zelea Codreanu: Lui A. C. Cuza// Din tinerețe n’a mai dat/O epigramă – și-i păcat !/ Misterul ? Muza i-a fugit/ Ca nu cumva pîn’ la sfîrșit,/ Uzînd de abila-i suveică / S-o scoată și pe ea evreică.

Anti-bolșevic convins, scria înainte de venirea trupelor sovietice în Revista "Păcală" al carei motto era: „Iar când la Patria Română/ Râvnește hidra bolșevică/ Nesățioasă și păgână,/ Ia și o armă, că nu strică!."

La începutul anilor '40, poetul Pena publica frecvent în "Universul Literar". Este de notorietate faptul că Palatul Universul, de pe strada Brezoianu, a fost centrul presei interbelice, "Universul Literar" fiind suplimentul celui mai popular și influent ziar din perioada interbelică, "Ziarul Universul". În 7 martie 1942, redactorul Ștefan Baciu (1918 - 1993) îl numea pe Pena - "Un poet plin, de un talent robust, original și format, care face o figură cu totul aparte în corul celorlalți", „astăzi Ion Pena vine între noi cu o liră cu totul înnoită, așezându-se dintr’odată pe primul plan al poeziei tinere ... versurile lui trebuiesc citite cu toată atenția. În miezul lor se sbate un poet de rasă care semnează simplu și deslușit: Ion Pena. Celelalte poezii, toate, una mai întreagă decât cealaltă. „Iată un poet!”, am exclamat către camarazii mei după ce isprăvisem lectura lor. Și nu mă înșelasem deloc: Ion Pena, acest nou poet, i-a cucerit și pe ei, prin simpla lectură, fără reverențe și fără salamalecuri. Aceasta este pecetea talentului.” În "Universul Literar" au mai debutat, in acea perioadă, Ștefan Augustin Doinaș, Leonida Secrețeanu și Ion Caraion. În cartea sa de memorialistică, "Praful de pe tobă. Memorii 1918-1946", scrisă în 1980 la Honolulu, Ștefan Baciu iși amintea de Pena, neștiind că acesta decedase încă din 1944.

UN SCRIITOR „FANTAZIAN“

Astăzi, noi putem să judecăm firul epic din povestirea utopică în două părți, "Moneda fantazienilor", scrisă la Sichevița, județul Caraș Severin în 1937 - 1938 în care Pena merge cu anticipația pânǎ în 1 ianuarie 2000. Prima parte a fost publicatǎ în ziarul „Drum” in anul 1937, numărul de Crăciun, iar partea a doua, singurul manuscris, în dactilogramă, rămas la fratele Petre C. Pena, a ajuns la nepotul lor, Marin Scarlat, care l-a dat spre publicare. În povestire, previziunile autorului au mari analogii cu colectivizarea și cooperativizarea (coop-uri, gradinițe, ..), dovedindu-se un bun analist social de anticipație. Prozatorul Constantin Stan (1951 - 2011), în "Ziarul de Duminică", din 28 septembrie 2001, în articolul "Un caz ciudat", vorbește despre faptul că Pena, prin povestirea sa il devansează pe Orwell. În volumule sale „Fotografii la periscop” și „Secvențe de istorie literară - opera omnia - publicistică și eseu contemporan”, care cuprind studii și articole despre Radu Grămăticul, Grigore Gellianu, Șt. O. Iosif, Gala Galaction, Ion Pena, Constantin Noica, Marin Preda și Mircea Scarlat, Stan V. Cristea îl numește pe Pena: Un scriitor „fantazian” nedreptǎțit . Profesorul, ziaristul și prozatorul Victor Marin Basarab afirma în 2001: „Moneda fantazienilor” ar trebui pusǎ în circulație și așezatǎ într-o exactǎ comparație cu proza urmuzianǎ, într-o corectǎ înțelegere a vizionarismului sud-est european și, de ce nu, la baza teatrului absurdului ionescian. Acum, în 2014, citind și cumpǎnind, putem afirma că el a fost un vizionar.

PUBLICAȚII

Între 1928 - 1944, Ion C Pena a publicat poezii, epigrame si proză în urmǎtoarele publicații:

Ziarul „Slove de foc”, din Belitori, Teleorman,

Revista „Drum”, din Roșiorii de Vede,

Ziarele si revistele „SO4H2”, „Graiul tineretului”, „Oltul”, din Turnu Măgurele

Revista „Zarathustra”, redactată de Ion Caraion si Alexandru Lungu, din Buzău

Revistele si ziarele „Epigrama”, „Păcală”, „Prepoem”, „Vremea”, „Universul literar”, din București

ACTIVITATE PROFESIONAL-SOCIALĂ

Profesional, ca finanțist (perceptor), a funcționat timp de 4 ani și 10 luni în Sichevița - județul Caraș Severin (1936 - 16 iulie 1941), ca delegat de agenție. Aici înființează Căminul cultural - "Lumina", cu sediul în incinta Primăriei, doneazǎ cǎrți bibliotecii și împreunǎ cu sǎtenii procurǎ un aparat de proiecție.

Apoi, la Domnești - Muscel, actualmente în Argeș, Pena lucrează ca agent administrativ. Aici înființează, în 1941, "Biblioteca modernă" prin care caută să satisfacă cerințele de lectură ale localnicilor, în special intelectualii comunei, precum și tineretul școlar. El este sprijinit de tineretul grupat în jurul normaliștilor Luca Ionescu și N. Ionescu. În Domnești se împrietenește cu Gheorghe Șuța, care-l și găzduiește până la plecarea pe front. Acesta era președintele Partidului Național Țărănesc, mare industriaș și comerciant, unchiul Elisabetei Rizea din Nucșoara, Argeș, participantă activă la Rezistența anticomunistă din Munții Făgăraș, "Haiducii Muscelului". În fapt, Gheorghe Șuța era fratele avocatului Nicolae Șuța, șeful de cabinet al vicepreședintelui PNȚ, Ion Mihalache și deputat de Muscel în Camera Deputaților.

Fiind mobilizat din Domnești, pe frontul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Pena moare de tânăr pe 29 iulie 1944, la numai 33 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia. Viața lui s-a consumat sub zodia tragicului, el conducǎndu-și pe ultimul drum patru din cei șase frați: Lina, Fǎnica, Nicu și Costache. Ion C Pena n-a fost căsătorit și n-a avut copii. Este al cincelea copil pe care părinții, Firică și Lisandra Pena, aveau să-l înmormânteze în timpul vieții.

A fost susținător al Partidului Național Țărănesc, de aici și prietenia lui cu Gheorghe Șuța, președintele PNȚ din Domnești. Orientările amintite aici i-au adus – în perioada 1945-1989 - represaliile sistemului care l-a înscris în „Fondul special – interzisi (S)”.

Și totuși, straniu, în 1993 îl găsim menționat în „Bibliografia operelor autorilor legionari”, de Nicolae Niță, apărută în editura „Libertatea” din Jacksonville – SUA, alături de Emil Cioran, Petre Țuțea, Constantin Noica, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Radu Gyr și alții. Scriitorul apare pe pagina 204 cu consemnarea: „Pena C.I. – poet. Colaborator la revista „Drum”, apărută în orașul Roșiorii de Vede”, fără alte detalii precum la alții, la care se specifică în mod expres că „au publicat numeroase lucrări de specialitate și au colaborat asiduu la revistele și ziarele legionare din țară”, precizându-li-se și opera. „Nu avea predilecție pentru cultul legionar”, afirma Luca I Ionescu din Domnești – Argeș, cel ce între 1941 – 1944 s-a cunoscut cu poetul (afirmație făcută în emisiunea de evocare a lui Pena la postul de radio „Impact 94,4 FM” din Roșiorii de Vede, în 24 august 2001, în ajunul împlinirii a 90 de ani de la nașterea scriitorului). Istoricul Cătălin Borțun de la Muzeul Județean Teleorman, autor al lucrǎrii „Mișcarea legionară din județul Teleorman", apǎrutǎ în 2011, la Editura Renaissance din București, a afirmat că în documentările sale nu a gasit nicio referire la numele de Ion Pena. Acestei opinii îi subscriu istoricii și publiciștii Cristian Sandache și Corneliu Ciucanu, care sunt autorii mai multor cărți despre fenomenul legionar. Probabil datorită reproșurilor primite din mai multe direcții, cauzate de superficialitatea sau interesele cu care a combinat informațiile, Nicolae Niță, s-a simțit nevoit și a reeditat în 2017 cartea apărută în 1993 axându-se de această dată pe "Presa Legionara" - Un succinct index alfabetic al ziarelor si revistelor legionare apărute în Exil și în Tară de-a lungul timpului. Editura "Libertatea", Jacksonville - SUA. Dacă veți răsfoi cartea, veți vedea că Revista „Drum” din Roșiorii de Vede, cu care era asociat Pena, dispare subit, în schimb a rămas Revista Drum din 1961, apărută în Mexico City. "L-am căutat pe dl Nicolae Niță în mai multe rânduri pe mail si facebook dar nu mi-a răspuns. Doream să-mi dea o explicație și să-și recunoască public confuzia pe care o făcuse, voit sau nevoit, în privința Revistei „Drum” din Roșiorii de Vede și a lui Ion C Pena" a afirmat Marin Scarlat, strănepotul scriitorului. Realitatea este că Revista „Drum” din Roșiorii de Vede a fost închisă de binomul Antonescu - legionari spre toamna lui 1940, atunci cand Ion C Pena avea în șpalt două volume de poezii, "Iarmaroc" și epigrame, "Flori veninoase", a căror apariție era anunțată în București. Câteva poezii din "Iarmaroc" fuseseră deja publicate. Din cererea pe care Pena o trimite Ministrului Finanțelor, în calitate de agent administrativ cl. II în com. Domnești, jud. Muscel, aflǎm cǎ el a venit în localitate în primǎvara lui 1941.

ACTIVITATEA LITERARĂ

A fost membru activ al Grupării literare „Drum” din Roșiorii de Vede, asociație a tinerilor publiciști teleormăneni, înființată în 1935 sub președinția de onoare a scriitorului Zaharia Stancu, președinți activi fiind Nicolae Stănescu-Udrea și Florian Crețeanu. În editura acestei grupări îi apare, în 1939, volumul de epigrame „Furcile caudine”, tipărit la Tipografia „Lumina poporului” din aceeași localitate. Având recenzii favorabile, George Călinescu îl înscrie în „Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent”, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941. În aceeași editură urmau să îi apară în 1940 (deja erau anunțate în revista bucureșteană „Prepoem”, an I, nr. 11 din mai 1940) un volum de poezii intitulat „Iarmaroc” și un volum de epigrame „Flori veninoase”, dar care, din păcate, nu aveau să mai vadă lumina tiparului, întrucât revista și editura „Drum” au fost suspendate de cenzură în același an. Cunoscutul publicist și istoric literar Stan V. Cristea, membru în Uniunea Scriitorilor din România, consemna în „Caligraf” din iulie 2005: „Surprinzător, prin 1943 – 1944, Ion Pena pare că evolua spre un nou fel de poezie ... îi întrezărim – incredibil, cumva pe Nichita Stănescu și Marin Sorescu”

La plecarea din această lume, în 29 iulie 1944, scriitorului i-au rămas mai multe manuscrise, dintre care șase volume erau pregătite pentru tipar, între ele aflǎndu-se și cele două volume, „Iarmaroc” și „Flori veninoase”, oprite de cenzură în 1940:

Patru volume de poezii : "Iarmaroc" (un volum de poezii, voluminos, de peste o sută de poezii, din care câteva au apucat sa fie publicate), "Varietăți", "Fum" si "Nord". Din pacate, aceste volume s-au pierdut sau sunt răspândite pe la diverși prieteni.

"Simple nimicuri" - plachetă de poezii, în dactilogramǎ - publicată în "Scrieri" - Ion Pena, apărută în 2011.

"Flori veninoase"- volum de epigrame, în dactilogramǎ, apărut în "Scrieri" - Ion Pena.

Ion C. Pena a creat și s-a impus într-o perioadă tulbure (1928-1944) a istoriei României și a Europei; etapă, însă, urmată de epoca regimului comunist – perioadă ce a dus la scoaterea acestuia vreme îndelungată în afara circuitului public prin includerea sa în Fondul special - interzise între 1945-1989.

Înainte de decesul său, la doar 33 de ani, lasă un testament colegilor, prietenii din perceptia Domnești - județul Muscel, Ioan T. Zăinescu și C. Mateescu, prin care îi ruga pe alți trei prieteni de suflet: Gheorghe Șuța, Florian Crețeanu și Nicolae Stǎnescu - Udrea să se îngrijească de publicarea scrierilor sale. Din păcate, acest lucru se îndeplinește abia în anul 2011, când se împlineau 100 de ani de la nașterea sa. Multe manuscrise s-au pierdut din cauza unora dintre prietenii săi. Volumul postum „Scrieri” - Ion Pena, apărut la 67 de ani de la plecarea sa în neființă, include poezii, epigrame, precum și proză, dovedind talentul multilateral al autorului. Acest volum cuprinde următoarele secțiuni:

Ion Pena – epigramist:

- Epigrame publicate în volumul „Furcile caudine”

- Epigrame refuzate în 1939, la publicarea volumului „Furcile caudine”

- Epigrame din volumul„Flori veninoase"

- Alte epigrame, publicate în diverse ziare și reviste

Ion Pena – poet:

- Poezii publicate în diferite ziare și reviste ale vremii

- Placheta „Simple nimicuri”

Ion Pena – prozator:

- „Moneda fantazienilor” –  povestite utopică

- „Exclusivismul rasei și culturii germane”

***

 29 iulie 1992: S-a stins din viață Lucia Demetrius, prozatoare, poetă, traducătoare și autoare dramatică româncă.

Lucia Demetrius (16 februarie 1910 – 29 iulie 1992) a fost o prozatoare, poetă, traducătoare și autoare dramatică româncă.

A fost fiica scriitorului Vasile Demetrius (coleg de clasă la liceul Sfântul Sava cu Gala Galaction, care l-a convins să-și schimbe numele din Dumitrescu în Demetrius) și a Antigonei (născută Rabinovici). A luat parte la ședințele cenaclului Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu. A fost favorita criticului, de care a fost legată chiar printr-o relație amoroasă.

STUDII

A urmat școala centrală Maria Brâncoveanu între 1921 și 1928, apoi și-a luat licența în litere în 1931 și filosofie în 1932, urmând apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, la clasa lui Ion Manolescu.

CARIERA

Debutează pe scenă în trupa dramaturgului George Mihail Zamfirescu, 13 plus 1, pentru a reveni ulterior ca dramaturg. Studiază Estetica la Paris, din 1934. În perioada 1936-1938 devine funcționară la Uzinele Malaxa. Este profesoară de artă dramatică la Conservatorul de artă dramatică în perioada 1944-1949 și regizor de teatru la Teatrele din Sibiu, Brașov și Bacău, între anii 1950-1952. A colaborat cu Mărgărita Miller-Verghy. Ca dramaturg, în perioada stalinistă după 1949, Lucia Demetrius a îmbrățișat cu deschidere maximă teatrul realist socialist, pentru ca după 1965 să revină la teatrul de idei sau de analiză sufletească.

DISTINCȚII

A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.

OPERA SELECTIVĂ

- Tinerețe, roman, 1936

- Marea fugă, roman, 1938

- Destine, nuvele, 1939

- Intermezzo, versuri, 1939

- Album de familie, nuvele, Editura Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1945

- Flori de hârtie, 1947

- Oglinda, nuvele, 216 pagini, ESPLA, 1957

- Nunta Ilonei, nuvele, 1960

- Primăvara pe Târnave, roman, 1960-1963, vol I-II

- Întâmplare de la târg, 1962

- Limpezire, 1962

- Făgăduielile, nuvele, 1964

- Colocviu sentimental, 1967

- Ce aduc zorile, nuvele, 1968

- După prăpăd, 1968

- Lumea începe cu mine, roman, 1968

- Anotimpuri, 1970

- La ora ceaiului, nuvele, 1970

- Acuarele, 1971

- Scrisoare către fetele tinere, 1971

- Tinerețe, 1971

- O femeie ca multe altele, 1972

- O poveste adevărată, 1973

- Sunt un pământean, nuvele, 1973

- Întoarcerea la un miracol, 1974

- Răspântiile, nuvele, 1976

- Întâlnire cu tinerețea, nuvele, 1977

- Fericita călătorie, 1979

- Triptic, (Oglinzi aburite, Portretele au coborât din rame, Ultimul vlăstar), 1981-1984

- Te iubesc, viață!, 1984

OPERA POSTUMĂ

- Lucia Demetrius: Memorii, 554 p., Ediție îngrijită de Ion Nistor, Editura Albatros, București, 2005, ISBN 973-24-1043-4

DRAMATURGIE

- Turneu în provincie, piesă de teatru, 1946

DRAMATURGIE PROLETCULTISTĂ

- Cumpăna, piesă de teatru, 1949

- Vadul nou, 1951

- Premiera, piesă de teatru, 1952

- Oameni de azi, 1952

- O noapte grea, 1954

- Cei de mâine, 1956

- Oameni și jivine, 1956

- Trei generații, 1956

- Ultima Tauber, 1956

- Arborele genealogic, 1957

- Vlaicu și feciorii lui, 1959

ÎN ALTE LIMBI

- A boldog ember halála (Moartea fericitului), traducere în limba maghiară de Papp Ferenc, Irodalmi Könyvkiadó, București, 1965.

TRADUCERI

- Nikolai Gogol, Căsătoria - O întâmplare absolut incredibilă în două acte (teatru), traducere de Lucia Demetrius, București, 1957;

- Victor Hugo, Mizerabilii, (roman, 3 volume), traducere de Lucia Demetrius și Tudor Măinescu, note explicative de N. N. Condeescu, Editura Cartea Românească, București, 1981;

- Ivan Bunin, Nuvele, București, 1936;

- Louis Frederic Rouquette, Împărăția tăcerii albe, București, 1937;

- Al. Dumas, Acuzatul, București, 1938;

- Louis Bromfield, Vin ploile, I-II, București, 1941 (în colaborare cu Vasile Demetrius);

- Thomas Raucat, Aventură în Japonia, București, 1942;

- B. Giambattista, Povestea poveștilor, București, 1943;

- Charles Perrault, Povești, București, 1943;

- J.H. Louwyck, Insula de ceață, București, 1946;

- Marcel Achard, Corsarul, București;

Lev Tolstoi, Învierea, București, 1948, Povestiri din campanie, București, 1949 (în colaborare cu Elena Culacov);

- Ivan Turgheniev, Nuvele, București, 1948 (în colaborare cu Elena Culacov);

- Vera Bianki, Notărița, București, 1948 (în colaborare cu Elena Culacov);

- W. Shakespeare, Cum vă place, București, 1949;

- K.A. Treniov, Liubov Iarovaia, București, 1954 (în colaborare cu Sonia Filip);

- A. Ulianinski, Piese într-un act, București, 1954 (în colaborare cu Sonia Filip);

- K.S. Stanislavski, Munca actorului cu sine însuși, București, 1955 (în colaborare cu Sonia Filip);

- Guy de Maupassant, Nuvele și schițe, București, 1956, Bulgăre de seu, București, 1960, Mont-Oriol, București, 1971;

- A.S. Makarenko, Povestiri și schițe. Articole despre literatură. Corespondența cu Maxim Gorki,București, 1959 (în colaborare cu Radu Donici);

- H. de Balzac, Crinul din vale, București, 1967, O fiică a Evei, București, 1969;

- Julien Green, Miezul nopții, București, 1970, Manuel, prefață de Laurentiu Ulici, București, 1972;

- Rene Barjavel, Tarendol, București, 1974;

- G. Flaubert, Educația sentimental ă, prefață de Irina Mavrodin, București, 1976.

PREMII ȘI DISTINCȚII

- Premiul de stat (1951)

***

 30 iulie 1894: S-a născut Păstorel Teodoreanu (n. Alexandru Osvald Teodoreanu), scriitor, poet, avocat și publicist român.

Păstorel Teodoreanu (pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu; 30 iulie 1894, Dorohoi, Dorohoi – 17 martie 1964, București) a fost un poet, avocat, scriitor, publicist, epigramist, gastronom și iubitor de vinuri român, membru de seamă al boemei ieșene și bucureștene, marcat în literatura română prin epigramele sale. Romanul său cel mai cunoscut este Hronicul măscăriciului Vălătuc, pe care criticul literar George Călinescu îl compara cu Gargantua și Pantagruel.

A fost fratele mai mare al romancierului Ionel Teodoreanu.

ACTIVITATEA LITERARĂ

Păstorel debutează cu versuri în săptămânalul Capitala al lui Ion Th. Florescu, apoi colaborează la mai multe reviste (Viața românească, Versuri și proză, Însemnări literare, Adevărul, Adevărul literar și artistic, Gândirea, Lumea, Opinia, Contimporanul, Lumea literară și artistică, Bilete de papagal, România literară, Jurnalul literar, Revista Fundațiilor Regale, Universul literar, Vremea și la multe alte publicații, iar după a doua conflagrație mondială, la Lumea lui George Călinescu și mai târziu la Magazin). Primul volum publicat a fost Hronicul măscăriciului Vălătuc, aducându-i scriitorului prețuirea unor critici prestigioși, precum Paul Zarifopol. Activitatea literară a continuat însă mai mult intermitent. În anii 1930 i-au apărut două volume de epigrame: Strofe cu pelin de mai pentru/contra Iorga Neculai și Vin și apă, trei cărți de proză: Mici satisfacții, Un porc de câne și Bercu Leibovici și două volume de publicistică diversă, sub genericul Tămâie și otravă. Poeziile apar în volumul Caiet din 1938. A scris în colaborare cu Adrian Maniu basmul dramatizat Rodia de aur[2], pus în scenă la Teatrul Național din București, în stagiunea 1929/1930. În anii 1957, 1966 și 1989 au apărut antologii din proza sa, iar în 1972 un volum antologic de „Versuri”. În anul 1973 apare volumul postum „Gastronomice”, reeditat în 2000.

Opera lui Al. O. Teodoreanu a circulat și oral, iar în timpul regimului comunist chiar clandestin. După 1989, epigramistul a fost redescoperit, mai ales cu acele versuri celebre prin opoziția spirituală față de ordinea de lucruri din regimul comunist. Din păcate, unele dintre textele ce i se atribuie, mai mult vulgare decât spirituale, nu îi aparțin, iar altele circulă în mai multe variante care nu îi mai pot fi atribuite.

Al. O. Teodoreanu a tradus în limba română - în colaborare cu Jean Grosu - romanul Peripețiile bravului soldat Švejk de Jaroslav Hašek, publicat în 1956. Textul acestei traduceri a fost republicat de mai multe ori, bucurându-se de un deosebit succes.

GURMAND ȘI IUBITOR DE VINURI

A scris și un Tratat despre vinuri, coniacuri și tehnica degustării acestora, care din păcate, rămânând doar în manuscris, este astăzi considerat pierdut. Pasiunea sa de gurmand și iubitor de vinuri se baza pe calitățile sale gustative remarcabile. Este îndeobște cunoscut faptul că Păstorel era chemat adesea să arbitreze dispute în domeniul degustării, identificării și categorisirii produselor obținute din struguri, adică vinuri și coniacuri. Calitățile sale gustative și experiența deosebit de variată și complexă pe care o avea în degustarea vinurilor românești, în special, îl făcea capabil să identifice nu numai soiul de vin, podgoria și anul fabricației, dar și alte amănunte, cum ar fi orientarea geografică a locului pe care se găsea via din care se fabricase vinul, cât de pur era acesta (în sensul folosirii unei singure varietăți precum Muscat Otonel), regimul pluvial al anului respectiv în locul unde se găsea via etc.

ÎN ANII COMUNISMULUI

A fost arestat în perioada comunismului de către Securitate care, la interogatorii, i-a cerut să divulge pozițiile prietenilor săi față de regimul politic și a informat Securitatea despre lipsa aparentă de loialitate a Mariei Tănase.

OPERA

- Hronicul măscăriciului Valatuc București, (1928); ediția II, București, 1930; ediție îngrijită și prefață de Titus Moraru, Cluj, 1972; ediție îngrijită și postfață de Gheorghe Hrimiuc, Iași, 1989; ediție îngrijită și postfață de Petre D. Anghel, București, 1992;

- Trei fabule, București, (1928)

- Rodia de aur, București, (1929)

- Mici satisfacții, cu un portret de Ștefan Dimitrescu, București,(1931)

- Strofe cu pelin de mai contra Iorga Neculai. Cu o scrisoare inedită de la Dante Alighieri, cu ilustrații de Ion Sava și gravuri de Teodor Kiriacof, Iași,(1931)

- Un porc de câne (1933), București, 1933; ediție îngrijită de Petre D. Anghel, București, 1992;

- Tămâie și otravă (1934)-(1935), I-II, București; ediție îngrijită de Alexandru Ruja, Timișoara, 1994;

- Bercu Leibovici (1936), București; ediția II, București, 1942;

- Vin și apă (1936), cu ilustrații de Ion Anestin, București;

- Caiet (1938), București;

- Berzele din Boureni (1957), prefață de Savin Bratu, București;

- Versuri (1972), ediție îngrijită de Ilie Dan, prefață de D.I. Suchianu, introducere de Ion Rotaru, București;

- Gastronomice (1973), ediție îngrijită de Grigore Damirescu și Valentin Borda, postfață George Muntean, București;

- Inter pocula (1973), ediție îngrijită și prefață de Titus Moraru, Cluj;

- De re culinaria (1977), ediție îngrijită de Rodica Abrudan-Pandele și Aristița Avramescu, București;

- Epigrame și alte rime vesele (1997), ediție îngrijită de Rodica Pandele, prefață de Alexandru Paleologu, București;

- Păstorel și corespondenții săi (1998), ediție îngrijită de Rodica Pandele, București;

- Pahare și săgeți (2003), ediție îngrijită și prefață de Ilie Dan, Iași.

REFERIRI LA PĂSTOREL TEODOREANU

- Despre Păstorel: Un cavaler al spiritului - Păstorel. Unul din cei trei cavaleri ai spiritualității românești

- În madrigalul lui Mircea Ionescu Quintus, se sintetizează prețuirea unanimă:

"Să-nchinăm paharul/ Pentru Păstorel/  N-a fost nici Cotnarul/ Mai spumos ca el"

***

 30 iulie 2019: S-a stins din viață Florina Cercel, actriță româncă de teatru și film.

Florina Cercel (alternativ: Florina Cercel Perian; 28 ianuarie 1943, Piatra Neamț, județul Neamț – 30 iulie 2019, București) a fost o actriță româncă de film, radio, televiziune, scenă și voce.

CARIERA

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1964, la clasa profesorilor Jules Cazaban, Cornel Todea și Victor Moldovan. A jucat ca actriță pe scenele următoarelor instituții: Teatrul Dramatic de Stat din Galați (1964-1965), Teatrul Național din Timișoara (1965-1973) și Teatrul Național din București (din 1972). A fost căsătorită timp de 7 ani cu medicul Ioan Perian Liviu.

PREMII ȘI DISTINCȚII

- Premiul UNITER pentru „cea mai bună interpretare feminină” pentru rolul Vassa Jeleznova din piesa „Vassa Jeleznova”, de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, 1990

- Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler (13 decembrie 2002), alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”.

- Premiul Ministerului Culturii și Cultelor pentru cea mai bună actriță a anului 2002 în rolul Annei Andreevna din piesa „Revizorul” de Nikolai Gogol, 2002

FILMOGRAFIE

- Frații (1971)

- Filip cel bun (1975)

- Dincolo de pod (1976) - Marta, soția meșterului Bocioacă

- Prin cenușa imperiului (1976) - grecoaica

- Premiera (1976) - ziarista de la Făclia

- Roșcovanul (1976) - Elena Duma, activista P.C.R.

- Toate pînzele sus (serial TV, 1977) - ep. 8

- Marele singuratic (1977) - Ilinca

- Iarna bobocilor (1977) - Despina

- Eu, tu, și... Ovidiu (1978)

- Ecaterina Teodoroiu (1978) - gazda

- Brațele Afroditei (1979)

- Vacanță tragică (1979)

- Bietul Ioanide (1980) - dublaj de voce Ioana „Indolenta”

- Burebista (1980)

- Dumbrava minunată (1980) - Mia Vasilian

- Iancu Jianu zapciul (1981)

- Femeia din Ursa Mare (1982) - Maria

- Căruța cu mere (1983)

- Bocet vesel (1984)

- Vară sentimentală (1986) - felcerița Paraschiva Dârzu

- Din prea multa dragoste (1986)

- Trenul din zori nu mai opreste aici (TV) / (1994) - Nebuna din Capri

- Crucea de piatră (1994) - matroana bordelului

- Ultima halta in Paradis (TV) / (2002) - Doctorita

- Les percutés / Țăcăniții (2002)

- Ambasadori, căutăm patrie (2003) - Mariana

- The Half Life of Timofey Berezin / Viața lui Timofei Berezin (2006) - Valentina

- O soacra de cosmar (2006) - Mama lui Nicu

Niciodata nu e prea tarziu (2006) - Mioara

- Inima de tigan (2007) - Spania Fieraru

- Regina (2008) - Spania

- Aniela (2009) - Aretia Belciugesco

- Moștenirea (2011) - Spania

- Narcisa: iubiri nelegiuite (2011) - Bunica Narcisei (sezonul 3)

- Poveste imorală

TEATRU

- Dona Diana, regia Victor Moldovan, 1973 

- Arde soarele deasupra lui Seneca de Kincses Elemér

- Bacantele de Euripide, regia (1997)

- Moartea unui comis voiajor, autor Arthur Miller, regia Horea Popescu (2000)

- Revizorul, autor Nikolai Vasilievici Gogol, regia Serghei Cerkasski (2002)

- Jurământul, autor Dan Tărchilă, regia Vasile Manta (2004)

- Lucrezia Borgia, autor Victor Hugo, regia Cristian Ioan (2004)

- Micii burghezi, autor Maxim Gorki, regia Sorana Coroamă Stanca (2004)

- Inimă de câine, autor Mihail Afanasievici Bulgakov, regia Yuri Kordonsky (2005)

- Monodrame europene, autor Dumitru Radu Popescu, Helmut Peschina, regia Dan Stoica (2007)

- Istoria comunismului, povestită pentru bolnavii mintal, autor Matei Vișniec, regia Florin Fătulescu (2007)

- Camerista de Hermann Broch, regia Dan Stoica (2008)

- Graciosa și Percinet, autor Madame d'Aulnoy, regia Răzvan Popa (2008)

- De vorbă cu Eminescu

- Gaițele, autor Alexandru Kirițescu, regia Dan Tudor (2012)

- Dumnezeu se îmbracă de la second-hand de Iulian Margu, regia Ion Caramitru (2014)

- Noapte bună, mamă!, regia Mircea Cornișteanu (2014)

- Omul de zăpadă, autor Lia Bugnar, regia Leonard Popovici (2014)

- Oreste, regele sunetelor, regia Constantin Dinischiotu (2014)

- Pe strada Mântuleasa, autor Mircea Eliade, regia Titel Constantinescu (2014)

- Quartet, autor Ronald Harwood, regia Dan Tudor (2014)

- Regele moare, autor Eugene Ionesco, regia Victor Ioan Frunză (2014)

- Rusoaica, autor Gib Mihăescu, regia Manuela Popescu (2014)

- Săptămâna luminată, regia Cristian Munteanu (2014)

- Ultima haltă în paradis, autor Valentin Nicolau, regia Alexandru To cilescu (2014)

- Vassa Jeleznova, autor Maxim Gorki, regia Ion Cojar (2014)

***

 31 iulie 1937: S-a născut pictorul român Henry Mavrodin.

Henry Mavrodin (31 iulie 1937 în București - 18 mai 2022) a fost un pictor român, profesor universitar doctor.

EDUCAȚIE

- 1953-1957 Școala medie de Arte Plastice - București, România

- 1957-1963 Institutul de Arte Nicolae Grigorescu, București, România

EXPERIENȚĂ DIDACTICĂ

- 1991-2001 profesor de desen și pictură la Universitatea Națională de Arte București

- 1996-2001 decanul Facultății de Istoria și Teoria Artei, Universitatea Națională de Arte București.

- 2001 - 2006 profesor la Universitatea Națională de Teatru și Film din București

A predat cursuri la Facultatea de Filologie, Universitatea din București, la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București, master Spațiu Sacru. Curs de master Estetica formelor artistice la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, Universitatea din București.

ACTIVITATE DE CERCETARE

- 1996-1999 doctoratul în estetica artelor vizuale cu teza Glaocon sau prestigiul artistului în Cetatea Ideală.

EXPOZIȚII PERSONALE-SELECȚIE

- 1971 Galleria Internazionale d’arte La chiocciola, Padova, Italia.

- 1972 Galleria d’arte Viotti, Torino, Italia.

- 1975 Retrospectivă la Centrul Cultural Universitar, Pordenone, Italia.

- 1989 20 de ani de pictură în Italia, Castelul din Bazzano, sub patronatul Municipiului orașului Bazzano, Muzeului Civic și Arheologic, Bazzano, Italia.

- 1998 Muzeul Național de Artă, București, Romania.

- 1998 Mavrodin și studenții săi, Galeria Catacomba, București.

- 1999 Muzeul Morandi Bologna, Italia.

- 2005 Expoziția donației Henry Mavrodin, Moderna Museet, Stockholm, Suedia

EXPOZIȚII DE GRUP-SELECȚIE

- 1963 expoziția promoției clasa Prof.Corneliu Baba, Sala Dalles, București.

- 1963-1970 expune la toate saloanele anuale de pictură și grafică, Sala Dalles, București.

- 1967 Expoziția comemorativă Colocviul Internațional C. Brancusi, Sala Kalinderu, București.

- 1967 Expoziția de grup Pictură și Poezie, Casa Scriitorilor, București.

- 1969 Prima expoziție de pictură a Festivalului Internațional Cagnes sur Mer, Franța.

- 1969-1970 participă la diverse expoziții internaționale reprezentând Romania (Dusseldorf-Germania, Helsinki-Finlanda).

- 1970 Galeria Apolo, București.

- 1970 XXXV Bienală Internațională de artă de la Venezia.

- 1974 reprezintă Italia la I Expoziție Internațională de sticlă de la Bruxelles (Belgia).

- 1977 A XX a Quadrienală Națională de artă, Roma, Italia.

- 1996 100 ani de la nașterea lui Tristan Tzara, Sala Dalles, București.

- 1996 Arta anilor 90. Una Bisanzio Latina Galleria Bramante, Roma, Italia.

- 1998 Bucarest 2000 Budapest, Budapesta, Ungaria.

- 1999 Salonul de toamnă, Galeria Apollo, București.

- 1999 Expoziție Rudenie și patrimoniu,organizată de Ministerul Culturii din România și Consiliul European, Sala Kalinderu, București, România.

- 2002 Opere del 900, Galleria Regionale d’Arte Contemporanea Luigi Spazzapan di Gradisca d’Isonzo, Gorizia, Italia.

- 2009 dec. Donația operei monumentale Turnul Babel, Academia Română, proiect finațat de Fildas Art.

- 2009 Expoziție Ciubotaru & Mavrodin - obiect (sala Theodor Pallady, Biblioteca Academiei Române) și donația operei monumentale Turnul Babel, Academiei Române, proiect finanțat de Fildas Art.

PREMII, BURSE ȘI ORDINE

- 1967 Premiul tinerilor artiști (U.A.P., București, România)

- 1968 Premiul I și Medalia de Aur la Târgul Internațional de carte ediția ‘68, București, România.

- 1968 Al III-lea Premiu Național pentru pictură (U.A.P., București, Romania).

- 1968 burse de studiu în URSS și în Belgia.

- 1969 Premiul Pavilionului românesc la Primul Festival Internațional de Pictură de la Cagnes sur Mer, Franța .

- 2005 Ordinul Steaua Solidarității Italiene în grad de Comandor, decernat de Președintele Italiei

- 2015 Marele Premiu (U.A.P., București, România)

- 2019 Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de cavaler, decernat de Președintele României

CĂLĂTORII DE STUDII

- 1977-1989 călătorii de studiu in patru continente

LUCRĂRI ÎN MUZEE

- Muze ul de artă contemporană, Moderna Museet din Stockholm, Suedia

***

 31 iulie 1938: S-a născut Nicu Constantin, actor român de teatru și film.

Nicu Constantin (31 iulie 1938, Eforie, Constanța – 15 septembrie 2009, București) a fost un actor român de comedie.

Tatăl său, Tudor Constantin, provenea din localitatea albaneză Corcea (de unde se trag și strămoșii lui Ion Caramitru, George Vraca și Victor Eftimiu) și a ajuns în România în anul 1910. Actorul Nicu Constantin își amintea că toate casele ce existau în fostul oraș Movilă (actualul Eforie Sud) purtau pecetea muncii tatălui său.

Mama actorului, Ecaterina, era grecoaică din Ianina și sosise în Constanța în 1913-1914, pentru a studia la Școala Greacă din localitate - considerată pe atunci cea mai bună instituție de învățămînt din Balcani cu predare în limba greacă.

Ecaterina și Tudor Constantin s-au căsătorit în 1924 și au avut 7 copii: Petre, Constanța, Tefta, Gheorghe, Constantin, Nicu - viitorul actor, și Lică. După terminarea războiului, în 1947, familia Constantin a mai înfiat un băiat din Moldova, Ștefan, ce avea apoi să ajungă pe unul din cele mai mari petroliere din lume, "Independența", găsindu-și sfârșitul odată cu scufundarea acestuia în Bosfor.

De mic practică tot soiul de meserii: ajutor la bostănăria turcului Cadri, vânzător de răcoritoare pe plajă, vânzător de lapte, vânzător de creveți la cornet, vânzător de ziare, sacagiu, bagajist la gară, etc. Banii astfel câștigați devenind o sursă serioasă pentru întreținerea familiei sale și, deseori, pentru ajutorarea familiilor mai nevoiașe din orășel.

STUDII

- Școala primară din Constanța.

- Școala de Construcții din Brașov (1942).

- Școala Medie Tehnică de Marină din Constanța - profil navigație și motoare.

- Școala Populară de Arte din București.

ÎNCEPUTURILE ARTISTICE

Pentru Nicu Constantin primele înclinații spre lumea artei încep să apară la vârsta de 12 ani când avea ocazia, odată cu venirea concediilor de vară, să vadă la Eforie o serie întreagă de mari artiști: George Vraca, Gică Petrescu, Sergiu Malagamba, Petre Ștefănescu Goangă, Nicolae Bassu Tasian, Arta Florescu, Nae Roman, Bimbo Mărculescu etc.

Tot pe atunci învață de la sora sa, Constanța, lungi poeme de câte 30-40 de strofe, pe care le recită fără cusur la serbările organizate în Eforie de Ziua Eroilor făcându-se astfel imediat remarcat.

Primul spectacol a fost însă ținut în Școala de Marină din Constanța când Nicu Constantin, ce făcea pe atunci parte din grupul "Trio Scaramuța", a prezentat momentul satiric "Mâine vom fi pe mare" în care lua peste picior pe cei din conducerea școlii. Alături de el mai apăreau atunci colegii săi, Muller, Geanoglu, Mușat, Korfiadis și viitorul actor Costel Drăgănescu.

Succesul fiind garantat Nicu Constantin a oferit apoi publicului o altă compoziție a sa, "Melodia constănțeană".

ACTIVITATE PROFESIONALĂ

Angajat al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”

Între 1960 și 2000, a activat și a susținut peste 9.000 de reprezentații pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”. În perioada 1979-1982, Constantin a fost și actor al Teatrului de Operetă „Ion Dacian”.

În 2001, Nicu Constantin a devenit cetățean de onoare al orașului Eforie Sud fiind decorat cu Ordinul Meritul Cultural, clasa I, pentru activitatea sa artistică.

În palmaresul înregistrărilor lui Constantin se află peste 30 de filme de scurt și lung metraj, 600 de emisiuni de radio și peste 300 de televiziune. În 2005, în cadrul Galei UNITER, a primit premiul special pentru teatru de revistă, iar un an mai târziu, premiul UNITER pentru întreaga activitate.

ROLURI ÎN TEATRUL DE REVISTĂ (selectiv)

- Pagini alese din revista de altădată

- Revista dragostei

- La Grădina "Cărăbuș"

- Colibri music-hall

- Nu aduce ziua ce aduce noaptea

- Jos pălăria

- Vino să ne vezi diseară

- Costică, ne vede lumea!

- Uite că nu tac!

- Lasă supărarea-n hol

- Grand Music-Hall de Bucarest

- Nimic despre elefanți

- Cafeaua cu lapte de adio

- Salutări de la Vasile

- Mi se pare că mă-nsor!

- Savoy, Savoy!

FILMOGRAFIE

- S-a furat o bombă (1962) - nemenționat

- Vacanță la mare (1963)

- Împușcături pe portativ (1966)

- Vin cicliștii (1968)

- Cercul magic (1975)

- Lupușor și Mieluțu (1975)

- Sărbătoritul (1977)

- Septembrie (1978)

- Totul pentru fotbal (1978)

- Ora zero (1979)

- Alo, aterizează străbunica!... (1981)

- Am o idee (1981)

- Întoarcere la dragostea dintîi... (1981)

- Grăbește-te încet (1982)

- Secretul lui Bachus (1984)

- Eroii nu au vârstă (1984) Serial Tv

- Mușchetarii în vacanță (1985)

- Muzica e viața mea (1988)

- Borvizomanii (1988)

- Harababura (1991)

- Ministerul comediei (1999)

- Profeția V (2005)

ALBUME

- "Nicu... vede tot"

- "Uite-l pe nea Nicu..."

- "Nicu Constantin... o viață de artist"

VOLUME

- "Ochelarii miraculosi. Nicu Constantin în dialog cu Cristian Brancu"

PREMII ȘI DISTINCȚII

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistului Nicu Constantin la 7 februarie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru  dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”.

***

 31 iulie 1949: S-a născut Mircea Baniciu, compozitor și interpret român de muzică ușoară.

Mircea Baniciu (31 iulie 1949, Timișoara) este un cântăreț și chitarist român, de meserie arhitect. S-a remarcat în muzica românească la începutul anilor '70 când a devenit solist vocal al formației rock Phoenix. După fuga colegilor săi din țară în 1977, începe o carieră solo, timp în care scoate pe piață un EP și patru albume. În 1992 a fondat trupa Pasărea Colibri, alături de Florian Pittiș, Mircea Vintilă și Vlady Cnejevici, cu care a cântat zece ani, răstimp în care au apărut pe piață cinci albume și un DVD. În 2002 revine în trupa Phoenix cu ocazia concertului aniversar „Phoenix 40 de ani”. În toamna anului 2007 părăsește din nou Phoenix pentru a-și continua cariera solo și pentru a înființa în 2014 supergrupul Pasărea Rock.

ANII '70

La începutul anilor '70 Mircea Baniciu cânta ca folkist în cluburile din Timișoara. Cu această ocazie este văzut de Nicu Covaci și Günther Reininger, doi dintre membrii grupului Phoenix, care erau în cautarea unui solist vocal, și hotărăsc să-l coopteze în formație. Mircea Baniciu debutează în Phoenix în anul 1971, când susține câteva spectacole în care sunt prezentate piese precum „Nunta”, „Negru Vodă”, „Iarna”. Aceste piese au fost ulterior înregistrate pe albumul Cei ce ne-au dat nume, apărut în 1972, în componența: Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Josef Kappl, Costin Petrescu și Valeriu Sepi.

Continuarea vine în 1973 cu EP-ul Meșterul Manole, apoi, în 1974, cu Mugur de fluier, unde apar câteva dintre hit-urile absolute ale grupului Phoenix: „Mica țiganiadă”, „Ochii negri, ochi de țigan”, „Strunga”, „Mugur de fluier” și „Andrii Popa”, care a devenit probabil cea mai cunoscută melodie a grupului timișorean. „Andrii Popa” este singura compoziție de Mircea Baniciu apărută în discografia Phoenix, despre care artistul povestește că a apărut din întâmplare pe disc, datorită faptului că la „înregistrările din Electrecord trebuia să completăm discul cu patru minute”.

Cantofabule (numele corect fiind Cantafabule) a apărut în 1975 și este considerat până astăzi cea mai importantă operă rock a României. Trupa Phoenix s-a retras, de toamna până primăvara, în munții Semenic pentru a compune piesele de pe acest album, iar când au ajuns în studio, în locul lui Costin Petrescu, a fost adus de Covaci la baterie Ovidiu Lipan „Țăndărică”.

În primăvara anului 1977, o parte dintre membrii trupei Phoenix, adică Nicu Covaci, Ovidiu Lipan, Josef Kappl și Erlend Krauser, fug din țară, reușind să treacă granița ascunși în boxele Marshall ale formației. Mircea Baniciu a rămas în țară, susținând ulterior ca nu a fost anunțat de această plecare. A continuat să cânte piesele Phoenix și după plecarea lui Nicu Covaci, deși a fost, în nenumărate rânduri, anchetat de Securitate.

ANII '80

După plecarea din țară a membrilor formației, Mircea Baniciu desfășoară o prestigioasă carieră solo ca folkist. Primul disc propriu, Mircea Baniciu EP (1979), a fost înregistrat în Televiziunea Română, artistul aflând ulterior că s-a luat decizia ca Electrecord să scoată pe piață acest disc. La începutul anilor '80 a apărut pe piață Tristeți provinciale, primul său disc mare. A apărut de fapt fără titlu, întrucât numele propus de artist fusese respins de autorități pe motiv că „în acea perioadă nu era voie să fii prea trist”. Albumul a fost cunoscut de public mai degrabă ca Albumul galben. Acest disc avea să aducă și primele hituri marca Mircea Baniciu, printre care „Eșarfă în dar” și „Vara la țară”. Acompaniamentul aparține formației Post Scriptum din Timișoara. Aceasta este prezentă și pe următorul album al artistului, Ploaia, lansat în 1984. Ploaia conține piese precum „Scrisoare de bun rămas”, „Ploaia”, „Marea”, „Magazinul de vise”. Urmează Secunda 1, în 1989, cu piese ca „Frunza”, „La-nceput de drum”, „Secunda cea fără de batrânețe și fără de moarte”, iar apoi, în 1991, Secunda 2, cu alte piese precum „Himera”, „Pisica neagră”, „Dealul cu dor” sau „Întoarcerea la Orient”.

ANII '90

În 1990 începe din nou să cânte alături de grupul Phoenix în primul concert al grupului după '90 la Palatul Copiilor din București. Totuși, adevărata revenire a grupului Phoenix în fața publicului român avea să se producă la festivalul Festivalul „Rock '91”, unde Phoenix cântă în fața a aproximativ 70.000 de spectatori. Participă de asemenea la un turneu național cu Phoenix, și merge în Germania pentru a înregistra câteva piese alături de ceilalți membri ai grupului, care vor apărea pe albumele SymPhoenix/Timișoara (1992) și Aniversare 35 (1997).

În 1992 părăsește grupul Phoenix din cauza unor divergențe cu liderul trupei, Nicu Covaci. În decembrie 1992, în timp ce Phoenix cântă în București cu un alt solist vocal, Mircea Baniciu cântă la Râmnicu Vâlcea într-un concert cu ocazia Crăciunului. În mod spontan, vin alături de el pe scenă Florian Pittiș și Mircea Vintilă, și cei trei cântă împreună. La sfârșitul spectacolului, Florian Pittiș anunță că a creat formația Pasărea Colibri. Ulterior, cei trei se reîntâlnesc în mai multe spectacole și păstrează aceeași formulă, care are un neașteptat succes la public. Hotărăsc să-l coopteze și pe Vlady Cnejevici (ex-Compact, ex-Progresiv TM) și să continue activitatea cu Pasărea Colibri.

Deși a fost gândită inițial ca formulă pentru spectacole, membrii Pasărea Colibri se hotărăsc să imprime un spectacol care avea să iasă pe piață în anul 1995 sub numele În căutarea cuibului pierdut. Doi ani mai târziu apare Ciripituri. În 1999, grupul realizează primul album de studio, Cântece de bivuac.

În anul 1999 Florian Pittiș renunță la participarea în spectacole. Pentru scurt timp, cei trei membri fondatori îl cooptează pe Radu Gheorghe, cu care realizează câteva spectacole. Un an mai târziu, încep să apară în spectacole alături de Marius Bațu (Poesis).

DUPĂ 2000

În 2002 Pasărea Colibri scoate un nou album, Încă 2000 de ani, în formula Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Vlady Cnejevici și Marius Bațu. În 2003 are loc spectacolul „Pasărea Colibri – 10 ani”, avându-l ca invitat special pe Florian Pittiș. Acest spectacol este înregistrat și apare ulterior pe piață sub formă de CD (două volume) și DVD. Acest proiect a pus capăt activității formației, membrii ei hotărând să urmeze cariere separate.

În 2002 Mircea Baniciu revine în Phoenix, cu ocazia spectacolului aniversar „Phoenix 40 de ani” (octombrie 2002). Ulterior, continuă activitatea concertistică cu grupul Phoenix, iar în 2005 grupul scoate pe piață un nou album, Baba Novak. Concertul de lansare a noului disc, susținut în octombrie 2005 la Sala Palatului, avea să se transforme într-un DVD intitulat Live at Sala Palatului. În această perioadă, Phoenix susține turnee de promovare a noului disc în câteva orașe din țară, iar în 2006–2007 participă la toate marile festivaluri din România (Stufstock, Peninsula, Motorrock etc).

În anul 2007, după participarea la Festivalul „Stufstock 2007”, Mircea Baniciu părăsește grupul Phoenix din cauza unor noi divergențe cu Nicu Covaci.

În noiembrie 2007, Mircea Baniciu și-a lansat un blog personal, pe care promite să-l transforme în „opera sa autobiografică”. Cu această ocazie a promis să povestească lucruri inedite din perioada de aur a grupului Phoenix, momente din istoria formației Pasărea Colibri și lucruri personale.

DIN NOU SOLO

În anul 2008, artistul imprimă și lansează pe piață primul volum al colecției Best of Mircea Baniciu, numit sugestiv Eșarfa. Este o colecție a celor mai bune balade compuse și interpretate de Mircea Baniciu, printre care piese precum „Eșarfă în dar”, „Dacă ai ghici”, „Scrisoare de bun rămas”, „Frunza”, „Himera”, „Amintire”.

Este prima apariție discografică a artistului în formulă solo, după 17 ani. La concertul de lansare a acestui album, Mircea Baniciu a apărut pe scenă însoțit de formația sa.

Pe 3 decembrie 2008 a avut loc la Sala Palatului primul concert din seria „Mircea Baniciu & prietenii” în care artistul i-a avut ca invitați pe Josef Kappl, Mircea Vintilă, Marius Bațu, Ioan Gyuri Pascu, Leo Iorga și fiica sa – Ana Baniciu. Alături de invitații săi, artistul a cântat câteva dintre cele mai reprezentative piese ale repertoriului său, susținute anterior în trupele Phoenix sau Pasărea Colibri, precum și o bună parte dintre baladele sale.

Cu această ocazie Mircea Baniciu și Josef Kappl prezintă o nouă piesă numită „Pe Argeș în jos”, prima operă completă dintr-un viitor album muzical creat de cei doi. Aceasta este editată pe un maxi-single promoțional.

În noiembrie 2010 Mircea Baniciu lansează cel de-al doilea volum al „best of”-ului său, intitulat simplu Best of, Vol. 2, pe care se regăsesc piese precum „Andrii Popa”, „Vara la țară”, „Pisica neagră”, „Tristeți provinciale”, „Hanul ulciorului nesecat”, „Dealul cu dor”.

Pe 10 noiembrie 2010 a avut loc la Sala Palatului a doua ediție a spectacolului „Mircea Baniciu & prietenii”, moment în care vin din nou alături de el o parte dintre prietenii săi de scenă: Josef Kappl, Ioan Gyuri Pascu, Leo Iorga și trupa Pacifica.

FAMILIA

Pe 19 octombrie 2014, Mircea Baniciu s-a căsătorit cu Alina Nemeș, femeia care i-a dăruit un copil, Victor (10 ani).[4][5]

El mai are o fiică, Ana, dintr-o relație anterioară.

DISCOGRAFIE

Solo:

- Mircea Baniciu EP (EP, Electrecord, 1979)

- Tristeți provinciale (album de studio, LP/MC, Electrecord, 1981)

- Ploaia (album de studio, LP/MC, Electrecord, 1984)

- Secunda 1 (album de studio, LP/MC, Electrecord, 1989)

- Secunda 2 (album de studio, LP, Publi Partner SRL, 1992)

- Muzică de colecție, Vol. 35 (compilație, CD, Jurnalul Național, 2008)

- Anii '80–'90: Vinyl Collection (box sex, 4xCD, Cat Music & Colibri Music & MBA Digital Media, 2008)

- Eșarfa – Best of, Vol 1 (compilație, CD, Cat Music & Colibri Music & MBA Digital Media, 2008)

- Best of, Vol. 2 (compilație, CD, Cat Music & Colibri Music & MBA Digital Media, 2010)

- Best of, Volumele I, II & III (box set, 3xCD, MBA Digital Media, 2022)

Cu Phoenix:

- Cei ce ne-au dat nume (album de studio, 2xLP, Electrecord, 1972)

- Meșterul Manole (EP, Electrecord, 1973)

- Mugur de fluier (album de studio, LP, Electrecord, 1974)

- Cantofabule (album de studio, 2xLP, Electrecord, 1975)

- Remember Phoenix (compilație, LP, Electrecord, 1991)

- SymPhoenix/Timișoara (album de studio, 2xLP/CD/MC, Eurostar & Genius CD, 1992)

- Evergreens (compilație, CD/MC, Electrecord, 1995)

- Cantafabule – Bestiar (album de studio, CD/MC, Genius CD, 1996)

- Aniversare 35 (album de concert, CD/MC, Genius CD, 1997)

- Baba Novak (album de studio, CD/MC, Zone Records & Phoenix Records, 2005)

- Phoenix Tour 2006 – Baba Novak (video, CD, Phoenix Records, 2006)

- Live at Sala Palatului (album video, DVD, Phoenix Records, 2006)

Cu Pasărea Colibri:

- În căutarea cuibului pierdut (album de studio, CD/MC, Blue Ridge International Computers & Roton, 1995)

- Ciripituri (album de studio, CD/MC, Intercont Music & Pasărea Colibri, 1996)

- Cântece de bivuac (album de studio, CD/MC, Roton, 1999)

- Încă 2000 de ani (album de studio, CD/MC, Roton, 2002)

- 10 ani – Vol. 1 (album de concert, CD/MC, Roton, 2003)

- 10 ani – Vol. 2 (album de concert, CD/MC, Roton, 2003)

- 10 ani (album video, DVD/VHS, Roton, 2003)

- 19 ani (compilație, CD, Cat Music & Colibri Music, 2011)

Cu Pasărea Rock:

- Pe Argeș în jos (maxi-single, CD, Kaprock Musikproduction & Cat Music, 2008) (apărut sub titulatura Baniciu & Kappl)

- Legenda (maxi-single, CD, Revolver Records, 2014)

- Călușandra (EP, CD, Revolver Records, 2015)

- Legenda (album de studio, CD, Revolver Records, 2016)

- Cavalcada (album de studio, CD, Revolver Records, 2021)

Cu Abra:

- Șapte (album de studio, CD, A&A Records, 2010)

- Data când totul e gata (album de studio, CD, MBA Digital Media & Colibri Music, 2013)

Cu Alexandru Andrieș, Mircea Vintilă și Nicu Alifantis:

- Tandrețuri pentru femei cu cei 4 corifei (album video, DVD, TVR Media, 2005)

COLABORĂRI ȘI COMPILAȚII

- Filmul Septembrie (1978) – piesa „În fiecare zi” (muzică și orchestrație de Adrian Enescu)

Compilație – Muzică folk (LP/MC, Electrecord, 1978) – piesa „La seceriș”

- Mircea Baniciu / Marina Voica – Săptămâna / Tu vei rămâne tu (melodii de Dan Dimitriu) (split single, Electrecord, 1983) – piesa „Săptămâna”

- Compilație – Melodii '82 (LP, Electrecord, 1983) – piesa „Săptămâna”

- Alexandru Andrieș – Interioare (LP, Electrecord, 1984) – voce adițională la piesele „Parcul” și „Fără griji”

- Alexandru Andrieș – Interiors (LP, Electrecord, 1985) – voce adițională la piesele „The Park” și „Don't Worry”

- Florian din Transilvania – Tainicul vârtej (LP, Electrecord, 1986) – voce adițională

- Ioan Gyuri Pascu / Mircea Rusu – Ar putea fi / Gigi praf (MC, Reflex, 1992) – voce adițională la piesele „Omul liber care cântă” și „În inima mea”

- Compilație – Din darul magilor (LP/CD/MC, East & Art, 1995) – piesele „E iarnă și-ți cânt” și „Alb”

- Compilație – Din darul magilor II (CD/MC, Roton, 1996) – piesele „Drumul magilor” și „Pomul de Crăciun”

- Compilație – Din darul magilor 5 – In memoriam Valeriu Sterian (CD/MC, Fundația Culturală Phoenix, 2000) – piesa „Amintire cu haiduci”

- Holograf – Holografica (CD/MC, MediaPro Music, 2000) – voce la piesa „Inima mea nu e întreagă dacă nu ești tu”

- Roșu și Negru – Tribut lui Liviu Tudan (CD, Roton, 2007) – piesa „Hai, acasă!”

- Compilație – Salvați-vă îngerii (CD, Acasă Music, 2007) – piesa „O stea” (duet cu Loredana Groza)

- Compilație – Folk You 2007 (DVD, Jurnalul Național, 2008) – piesele „Tristeți provinciale”, „Amintire” și „Întoarcerea la Orient”

- Compilație – Timpul chitarelor (DVD, TVR Media, 2009) – piesele „Andrii Popa” (cu Phoenix) și „Eșarfă în dar”

- Pragu' de Sus – Ultimul poet (CD, Autoprodus, 2009) – piesa „Nimeni, nimeni”

- Adrian Enescu – Invisible Movies (CD, A&A Records, 2014) – piesa „Septembrie (I)”

- Keo – Liber (CD, Roton, 2015) – piesa „Acasă”

- RIT – Barbu Lăutaru (maxi-single, Autoprodus, 2016) – piesa „Cântec pentru cel ce vede întâia oară soarele”

- Adrian Berinde – Arcan (CD, Republic Production, 2017) – piesa „Puțin din fiecare”

piesa „O sută de ani” (centenar Universitatea Politehnica Timișoara), apărută în noiembrie 2020 și interpretată de supergrupul RockING: Mircea Baniciu (voce și chitară), Călin Pop (voce și chitară), Tavi Horvath (voce rap), Tiberiu Bako (bas), Teodor Pop (claviaturi), Vali Potra (tobe)

- piesele „Povestea neamului” și „Fratele lumii” înregistrate împreună cu Vlady Cnejevici (claviaturi, producție muzicală, compoziție), Teo Boar (chitară) și Sergiu Simionese (voce), publicate în octombrie–decembrie 2020, ce fac parte din albumul solo al lui Vlady Cnejevici, Ieri și azi.

- piesa „Copilul” , în duet cu Ana Baniciu, videoclipul a fost lansat la 31 mai 2023 prin Cat Music.

PREMII ȘI DISTINCȚII

- Președintele României Ion Iliescu i-a conferit lui Mircea Baniciu la 10 decembrie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria B – „Muzică”, „pentru cont ribuțiile deosebite în activitatea artistică și culturală din țara noastră, pentru promovarea civilizației și istoriei românești”.

***

 31 iulie 1952: S-a născut Horațiu Mălăiele, actor român de teatru și film.

Valentin-Horațiu Mălăele (31 iulie 1952, Târgu Jiu, Gorj) este un actor de film, radio, televiziune, teatru și voce, regizor, caricaturist și scriitor român. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” în 1975, clasa profesor Octavian Cotescu.

ANECDOTE

În clasa I a luat premiul 2 și pe perioada vacanței a primit de la învățătoare o carte pentru a desena mai bine. Nu a reușit însă asta până în clasa a IV-a când a întâlnit zâna cea bună, profesorul de desen Nicu Gherghe. Această întâlnire îi lasă o amprentă deosebită, astfel că prin casa a XII-a, deja desena foarte bine conform propriei declarații.

“Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea în viață. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine – profesori și copii, eram numit “prostu’ clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic. Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns și a vorbit puțin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: ‘Tu ești un geniu.’ Iar eu am început să fiu.”

ROLURI ÎN PIESE DE TEATRU

Studioul "Casandra"

- Fadinard, Pălăria florentină de Eugene Labiche, regia Ovidiu Schumacher, 1974

- Un hoț, Opera de trei parale de Bertolt Brecht, regia Octavian Cotescu, 1974

- Bota, Procese de Alexandru Voitin, regia Octavian Cotescu, 1974

- Tartaglia, Regele Cerb de Carlo Cozzi, regia Bogdan Berciu, 1975

Teatrul Tineretului de la Piatra Neamț:

- Dorde, Tinerețe fără bătrânețe adaptare de Eduard Covali după Petre Ispirescu, regia Cătălina Buzoianu, 1975

- Mr. D. Hosner, Dosarul Andersonville de Saul Levitt, regia Emil Mandric, 1975

- Truffaldino, Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni, regia Iulian Vișa, 1976

- Dromichaites, Muntele de Dumitru Radu Popescu, regia Emil Mandric, 1977

- Tyll, Eulenspiegel de Charles de Coster, regia Cătălina Buzoianu, 1981

Teatrul "Nottara"

- Dufausset, Mîța în sac de Georges Feydeau, regia Dan Micu

- Maiorul, Familia Tot de Istvan Orkeny, regia Valeriu Paraschiv

- Srnerdeakov, Karamazovii după F.M. Dostoievski, regia Dan Micu, 1981

- El, De ce dormi, iubito? de Jos Vandela, regia Valeriu Paraschiv, 1981

- Varga, O sărbătoare princiară de Theodor Mazilu, regia Horațiu Mălaele, 1982

- Ion, Acești îngeri triști de D.R. Popescu, regia Mircea Cornișteanu, 1983

- Scapino, Scapino de Moliere, regia Alexandru Dabija, 1985

- Babalete Olelie, Vînătorii de Fănuș Neagu, regia Ion Cojar, 1985

- Stroescu, Într-o dimineață de Mihai Ispirescu, regia Dan Micu, 1988

- Potiekalnikov, Sinucigașul de Nikolai Erdman, regia Cornel Mihalache, 1991

- Poche-Chandebise, Puricele de Georges Feydeau, regia Horațiu Mălăele, 1993

- K. Muller, Unde-i revolverul? de Georgy Gabor, regia Mircea Cornișteanu

Teatrul "Odeon"

- Lelio, Mincinosul de Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur, 1991

- Carlo Goldoni, Carlo contra Carlo de Paul Ioachim, regia Horațiu Mălăele, Teatrul Odeon și Theatrum Mundi

- Profesorul, Lecția de Eugen Ionescu, regia Horațiu Mălăele, 1996

Teatrul Național de la București:

- Neînțelesul, Podu', text de Horațiu Mălăele, după Paul Ioachim, 1999

Teatrul "Bulandra"

- Directorul, Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, regia Cătălina Buzoianu, 1995

- Wally Murdock, Cafeneaua de Sam Bobrick și Ron Clark, regia Horațiu Mălăele, 1997

- Vanea, Unchiul Vanea de A.P. Cehov, regia Yuri Kordonski, 2001

- Vasili Vasilici Svetlovidov, Măscăriciul după A.P. Cehov, regia Horațiu Mălăele, 2005

Teatrul de Comedie:

- Ivan Alexandrovici Hlestacov, Revizorul Arhivat în 6 decembrie 2008, la Wayback Machine. de N.V. Gogol, regia Horațiu Mălăele, 2006

Companii independente:

- Paznicul, Escrocii în aer liber de Ion Băieșu, regia Horațiu Mălăele, 1994

- Ofițerul, Un deținut la Auschwitz de Alain Bosquet, regia Domnița Munteanu

Spectacole de teatru regizate:

- O sărbătoare princiară de Theodor Mazilu, Teatrul Nottara, 1982

- Puricele de Georges Feydeau, Teatrul Nottara, 1993

- Carlo contra Carlo de Paul Ioachim, Teatrul Odeon, 1994

- Escroci în aer liber după Ion Băieșu, spectacol itinerant, 1995

- Hotel de Ray Cooney, Teatrul Ovidiu din Constanța, 1997

- Cafeneaua de Sam Bobrick și Ron Clark, Teatrul Bulandra, 1997

- Lecția de Eugen Ionescu, Theatrum Mundi, 1997

- Pălăria după Un chapeau de paille de Eugene Labiche, Teatrul de Comedie, 1998

- D'ale după D'ale carnavalului de Ion Luca Caragiale, Teatrul Nottara, 1999

- Podu' după Podul sinucigașilor de Paul Ioachim, Teatrul Național București, 1999

- Cu capul de nicovala după Fierarii de Milos Nicolic, Teatrul Nottara, 2000

- Bani din cer Arhivat în 3 ianuarie 2010, la Wayback Machine. de Ray Cooney, Teatrul de Comedie, 2001

- Țara lui Abuliu după Dumitru Solomon, Teatrul de Comedie, 2002

- Poiana boilor Arhivat în 22 decembrie 2008, la Wayback Machine. după A.P. Cehov, Teatrul de Comedie 2003

- Măscăriciul după A.P. Cehov, Teatrul Bulandra, 2004

- Nepotu' Arhivat în 1 noiembrie 2008, la Wayback Machine. de Adrian Lustig, Teatrul de Comedie, 2005

- Revizorul Arhivat în 6 decembrie 2008, la Wayback Machine. de N.V. Gogol, Teatrul de Comedie, 2006

Teatrul Național de Televiziune

-Regizorul, Astă seară se joacă fără piesă de Luigi Pirandello, regia Eugen Todoran, 1987

- Paznicul parcului, La prima vedere de Ion Băieșu, regia Horațiu Mălăele, 1994

- Studentul, Poveste studențească de Mihail Șorbu, regia Cornel Todea, 1985

- Rică Venturiano, O noapte furtunoasă de I.L Caragiale, regia Sorana Coroamă Stanca, 1983

FILMOGRAFIE

ACTOR:

- Ciprian Porumbescu (1973) - student

- Păcală (1974) - grefierul

- Muntele ascuns, regia Andrei Cătălin Băleanu, 1974 - Petru

- Gloria nu cîntă, regia Alexandru Bocăneț, 1976 - Matei

- Statuia (1977, scurtmetraj)

- Septembrie (1978) - Cămilă

- Pentru patrie (1978) - sublocotenentul Spiroiu

- Ciocolată cu alune (1979) - Victor Alexe

- Ora zero (1979)

- Cântec pentru fiul meu, regia Constantin Dicu, 1979 - Mituș

- Am o idee, regia Alecu Croitoru, 1981

- Destine romantice (1982)

- Pădurea nebună (1982) - Filipache

- Melodii la Costinești, regia Constantin Păun, 1983 - Călin Buzescu

- Piciul, regia Iosif Damian, 1984

- Siciliana regia Olimpia Arghir, 1984

- Secretul lui Bachus (1984) - Nelu, fost angajat la IAS „Vinicola”

- Acțiunea „Zuzuc” (1984)

- Primăvara bobocilor (1987) - studentul Ionuț, fiul Varvarei și a lui Toderaș

- Secretul lui Nemesis (1987) - vecinul Tudor

- Maria Mirabela în Tranzistoria (1989) - tatăl fetițelor

- Secretul armei... secrete! (1989) - Gâtlej-Uscat

- Miss Litoral (1991) - maestrul Mugurel, președintele juriului

- Casa din vis (1992) - Babalete

- Divorț... din dragoste (1992) - matematicianul Dan Cantemir

- Timpul liber (1993)

- Această lehamite (1994) - Bebe

- Frumoșii nebuni ai marilor orașe (film TV, 1997)

- În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, regia Sinișa Dragin, (2001) - milițian

- Amen., regia Costa Gavras, 2002 - Fritsche

- Ambasadori, căutăm patrie (2003) - Titi

- Magnatul (2004) - Horațiu

- Ticăloșii (2007) - Pompi, prim-ministrul României

- Vine poliția, Traian Corbescu, 2008

- Armata crimei (L'armée du crime, 2009) - Monsieur Dupont

- Poker (2010) - Titel Pangică

- Ultimul corupt din România (2012) - Titel Pangică

- Las Fierbinti, (2012 - 2013) - serial TV

Un Crăciun altfel! (2014) ca procurorul Emilian

- Moromeții 2 (2018) - Ilie Moromete

SCENARIST

- Nunta mută (2008) - în colaborare cu Adrian Lustig

REGIZOR:

- Nunta mută (2008)

- Funeralii fericite (2013)

PREMII

- Tinerețe fără bătrînețe – Premiul pentru interpretare – Iași, 1975

- Slugă la doi stăpîni – Premiul pentru cea mai bună interpretare – Galați, 1976

- Muntele – Premiul pentru interpretare, Galați

- Eulenspiegel – Premiul pentru cel mai bun actor, Piatra Neamț

- Mîța în sac – Premiul ATM, 1978

- Familia Tot – Premiul ATM, 1978

- Divorț din dragoste – Premiul pentru cel mai bun actor, Costinești, 1991

- Mincinosul – Premiul UNITER 1992

- Puricele – Premiul de regie A.U.R. 1993

- Puricele – Premiul pentru interpretare la Festivalul Național I.L Caragiale București, 1993 și Premiul Asociației Umoriștilor Români pentru interpretare, 1993

- Escrocii în aer liber – Premiul pentru regie Festivalul Comediei Romanești; Premiul pentru regie Ion Băieșu; Premiul pentru interpretare, Buzău, 1994

- Carlo contra Carlo – Premiul de regie la Festivalul Comediei Românești 1994

- Escroci în aer liber – Premiul de regie A.U.R.; Premiul de originalitate la Festivalul Ion Băieșu, Buzău 1995

- Lecția – Premiul special al juriului la Festivalul de Teatru Contemporan Brașov, 1996

- Un deținut la Auschwitz – Premiul special al juriului, Brașov, 1996

- Unde-i revolverul? – Premiul UNITER 1998

- Bani din cer – Premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Național de Comedie, Galați 2001

- Premiul de Excelență al Festivalului „Comedy Cluj", în 2012

- Premiul de Excelență al UNITER 2018

DISTINCȚII

- Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentr u promovarea culturii, de Ziua Națională a României”

VOLUME

- Horațiu despre Mălăele.

- Rătăciri, Editura Allfa, 2012

- HoARTiu Mălăele, Editura ART, 2018

***

 Emily Brontë: La răscruce de vânturi

Emily Jane Brontë s-a născut pe 30 iulie 1818 în satul Thornton aflat în apropiere de orașul Bradford din Anglia, fiind fiica Mariei Branwell și a irlandezului Patrick Brontë, penultima dintre cei șase copii ai familiei. Frații ei mai mari au fost Maria, Elizabeth, Charlotte și Patrick Branwell, iar în 1820 s-a născut sora cea mică, Anne.

Când Emily avea doar trei ani și niciunul dintre cei șase copii nu împlinise vârsta de opt ani, frații Brontë și-au pierdut mama, care a murit din cauza unui cancer uterin galopant pe 15 septembrie 1821. Copiii mai mici au fost atunci preluați de mătușa maternă, Elizabeth Branwell, iar cele trei surori mai mari, Maria, Elizabeth și Charlotte, au fost trimise la o școală cu internat, unde va fi înscrisă și Emily la scurt timp după ce a împlinit șase ani, pe 25 noiembrie 1824.

Experiențele surorilor în această instituție au fost însă nefericite pentru că erau supuse la abuzuri și privațiuni. După un an, în 1825, copilele cele mari s-au infectat cu febră tifoidă și nu au fost deloc bine îngrijite. Cea mare, Maria, care avea și tuberculoză, a fost trimisă acasă, dar a murit în doar câteva zile, iar următoarea, Elizabeth, a murit și ea la scurt timp după aceea. Cei patru copii rămași în viață au fost foarte afectați din cauza pierderilor succesive pe care le-au suferit și au acceptat cu greu nenorocirile care îi loviseră, mai întâi moartea mamei, care avea 38 de ani, apoi dispariția surorilor de 11, respectiv 10 ani. Tatăl lor, Patrick, le-a scos imediat pe Charlotte și pe Emily de la internat, apoi cele trei surori rămase în viață și unicul lor frate au fost educați acasă de mătușa lor, Elizabeth Branwell. Inspirați de o cutie de soldăței de jucărie pe care Patrick o primise în dar, copiii au început să scrie povești, însă puține pagini din această perioadă au supraviețuit, cu excepția poemelor rostite de personajele pe care le inventaseră.

Inițial, toți cei patru copii au scris povești despre o lume imaginară numită Angria, dar când Emily a împlinit 13 ani, ea și Anne s-au retras din “povestea Angria” și au început una nouă despre Gondal, o insulă fictivă despre care au creat o mulțime de mituri și legende. Cu excepția listelor Annei cu numele personajelor și al locurilor de pe Gondal, scrierile celor două surori despre acest loc magic nu s-au păstrat. Se știe însă că eroii din Gondal aveau imaginea populară a Highlander-ului scoțian, un fel de versiune britanică a „sălbaticului nobil” și erau înfățișați ca haiduci romantici capabili de mai multă noblețe, pasiune și vitejie decât locuitorii „civilizației”.

La vârsta de 17 ani, Emily Brontë a început să frecventeze Școala de fete Roe Head, unde Charlotte era profesoară, dar a plecat după doar câteva luni din cauza dorului de casă. Sora cea mare va scrie mai târziu: „Libertatea era respirația lui Emily; fără ea, pierea. Nu a reușit să suporte trecerea de la modul ei de viață foarte retras, dar nerestricționat și neîngrădit, la unul de rutină disciplinată.”

Când a împlinit 20 de ani, tânăra a devenit profesoară la o școală din Halifax, dar a trebuit să renunțe la slujbă din cauza sănătății ei mereu fragile, astfel că a revenit acasă în aprilie 1839 și din acel moment s-a ocupat de treburile casnice, a învățat limba germană singură și a început să studieze pianul. Trei ani mai târziu Emily a mers cu Charlotte la Bruxelles, unde cele două au urmat cursurile Academiei de fete condusă de Constantin Héger, în speranța de a-și perfecționa franceza și germana pentru a-și putea deschide o mică școală. Cele două surori au devenit atât de bune la limba franceză încât directoarea școlii, Madame Héger, le-a propus să rămână profesoare în academia ei, dar boala și apoi moartea mătușii lor le-a determinat să se întoarcă la Haworth pentru a-și sprijini tatăl.

În 1844, surorile au încercat să-și pună în aplicare planul de a deschide o școală în localitatea natală, dar nu au reușit să găsească suficienți elevi și au fost nevoite să renunțe la ideea lor. În toamna anului 1845, sora cea mare, Charlotte, a descoperit caietele de poezii ale lui Emily și a insistat să fie publicate.

Furioasă că i-a invadat intimitatea, tânăra a refuzat la început, dar a cedat când mezina, Anne, și-a scos propriile manuscrise și a mărturisit că și ea scrie poezii în secret. Un an mai târziu creațiile celor trei surori au fost publicate într-un singur volum, „Poeme de Currer, Ellis și Acton Bell”, pentru care Charlotte a contribuit cu 19 poezii, iar Emily și Anne au avut fiecare câte 21 de poeme.

Anul următor Emily a scris singurul său roman, celebrul “La răscruce de vânturi” (Wuthering Heights), care a fost publicat la Londra, în 1847, sub pseudonim. Cititorii primei ediții a cărții au fost convinși că povestea era scrisă de un bărbat, iar volumul s-a bucurat de o primire bună, publicul victorian fiind fascinat de povestea de dragoste dintre Heathcliff și Catherine. Emily Brontë nu va afla însă niciodată cât de mare va fi succesul cărții sale pentru că a murit la doar un an după publicare, la vârsta de 30 de ani. Starea ei de sănătate fusese probabil afectată de clima aspră din satul în care familia locuia.

Fratele ei, Patrick Branwell, care devenise pictor, a murit subit pe 24 septembrie 1848, iar la slujba de înmormântare care s-a desfășurat o săptămână mai târziu Emily Brontë a prins o răceală severă care s-a dezvoltat rapid într-o inflamație a plămânilor și în cele din urmă a fost diagnosticată cu tuberculoză. Deși starea ei s-a înrăutățit constant în următoarele săptămâni, a respins ajutorul medical, spunând că nu vrea să fie văzută de niciun doctor. În dimineața zilei de 19 decembrie 1848, sora cea mare, Charlotte, a scris îngrijorată în jurnal: “Devine din ce în ce mai slabă. Doctorul ne-a trimis niște medicamente pe care nu le-a luat. Momente atât de întunecate ca acestea nu am cunoscut niciodată, mă rog pentru sprijinul lui Dumnezeu pentru noi toți.”

La răscruce de vânturi, 1939

La prânz, Emily Brontë era și mai rău, putea doar să șoptească și, cu ultimele ei puteri, i-a spus Charlottei: „Dacă vei chema un medic, îl voi primi acum”, dar era prea târziu. A murit în aceeași zi, la ora două după-amiaza și a fost înmormântată în cripta familiei din localitate.

Cartea ei, “La răscruce de vânturi”, este considerată unul dintre cele mai bune zece romane din lume și a avut nu mai puțin de 25 de ecranizări, prima dintre ele în 1920, iar ultima în 2015. Cea mai faimoasă versiune este pelicula din 1939, cu Laurence Olivier și Merle Oberon în rolurile principale, realizată de regizorul  William Wyler.

***

 Geneviève, buna infirmieră franceză care a murit de tifos la Iași

Geneviève Anne Marie Hennet de Goutel s-a născut pe 11 aprilie 1885 la Paris, în Franța, fiind cea mai mare dintre cele trei fiice ale Annei Marie Pauline Victorine Balze și ale lui Alfred Pierre Émile Hennet de Goutel. Tatăl ei era șef de serviciu la Caisse des Dépôts et Consignations, iar mama, profesoară de desen, era fiica pictorului Raymond Balze. Părinții Genevièvei se cunoscuseră în atelierul pictorului Ingres, ai cărui ucenici fuseseră amândoi în adolescență și tinerețe.

După ce a absolvit școala primară și gimnazială la Paris, Geneviève a obținut diploma de învățătoare, dar s-a înscris apoi la universitate, urmând cursuri de filozofie, literatură și arte plastice.

Tânăra a absolvit Școala de infirmiere de pe Rue des Peupliers care aparținea de Crucea Roșie Franceză și, după începerea Primului Război Mondial, a lucrat ca infirmieră în mai multe spitale militare din Laval și Nevers.

În toamna anului 1916, la scurt timp după ce România a intrat în război, Gen, cum i se spunea, s-a alăturat Misiunii Sanitare Franceze din România, în care activau aproximativ 200 de doctori, și pentru câteva luni a fost implicată în misiunea de instruire a infirmierelor de la București. Tânăra a sosit în România pe 22 octombrie, după o călătorie de peste două săptămâni, și s-a alăturat misiunii conduse de generalul Berthelot. Instituția medicală în care a activat, numită “Spitalul Francez”, a beneficiat de sprijin financiar datorită subscripțiilor publice făcute de ziarul Le Figaro și îngrijea aproximativ 200 de bolnavi, iar Genevieve consemnează încântată în jurnalul său primele impresii: “La primul etaj este o sală de operații imensă, perfect luminată, cu un sistem de sterilizare complet, în care apa sterilă circulă printr-un sistem special, există apă caldă și rece și o vitrină frumoasă pentru instrumente. Masa de operație este foarte bună, tot spitalul este de ultimă generație, are chiuvete minunate, cu email alb și nichel. Ce bine este totul!! Există un dressing cu lenjerie, farmacie și anexe. Și eu care mă așteptam să lucrez în barăci, într-un oraș demolat. Medicii ne explică că acest spital este destinat doar răniților într-o stare foarte gravă, urmând ca noi și medicii să facem triajul la parter”.

Începând cu decembrie 1916, imediat ce Bucureștiul a fost ocupat de trupele germane, Geneviève a plecat în refugiu la Iași și s-a oferit să lucreze la spitalul pentru boli contagioase înființat de medicul Jean Clunet la Vila Greierul, alături de soția acestuia, Marguerite și de încă o infirmieră, Andrée Flippes, de la Union des Femmes de France.

Geneviève, care avea misiunea de a merge la gara din Iași pentru a face triajul bolnavilor, a fost prima care s-a îmbolnăvit de tifos exantematic de la soldații sosiți de pe front. Buna infirmieră a murit pe 4 martie 1917, la doar 32 de ani. La scurt timp după moartea ei, pe 26 martie, a murit și infirmiera Alphonsine Julie (Andrée) Flippes, apoi, pe 4 martie, au încetat din viață doctorul Clunet și călugărițeleAntoinette Roux și Angele, surori de caritate ale congregației religioase catolice Saint-Vincent-de-Paul, toți cinci victime ale epidemiei de tifos exantematic.

Geneviève Hennet de Goutel a fost înmormântată la Paris, în Cimitirul Montparnasse, îmbrăcată în uniforma ei de infirmieră, iar viața ei a rămas un exemplu de dăruire și devotament.

Destinul remarcabil al infirmierei a fost consemnat într-un articol publicat în Le Figaro pe 4 septembrie 1917 sub semnătura reginei Maria a României, care vizitase de mai multe ori spitalul de la Vila Greierul: “Și apoi au fost medicii: Clunet, Crèche, Santoni, Germain, toți au căzut ca eroi în lupta împotriva contagiunii inexorabile, precum și acele admirabile asistente, doamna de Goutel și Flipp, și cele două surori de la Saint-Vincent-de-Paul, Sora Angèle și sora Antoinette.”

În 2017, la 100 de ani de la moartea asistentei, la Paris a apărut, sub coordonarea doamnei Roxana Eminescu, fiica eminentei juriste Yolanda Eminescu (strănepoată a lui Matei Eminescu, fratele poetului), volumul “Ecrits de guerre de d’amour”, care cuprinde o selecție generoasă a scrisorilor pe care Genevieve le-a trimis acasă, epistole care au fost păstrate cu grijă de sora ei mai mică, Marguerite. De asemenea, volumul cuprinde jurnalul infirmierei care a fost publicat inițial în periodicul “Bulletin trimestriel de la Croix-Rouge”.

surse: Le Figaro, Bulletin trimestriel de la Croix-Rouge (g allica.fr)