ZENOBIA - GELLU NAUM
este relatarea unui amor ce trece granițele realității și ale logicii pentru a redobând ceea ce oamenii au pierdut în decursul timpului – dragostea.
Pentru Zenobia nimic nu e mărunt sau obișnuit; în privința aceasta ea seamănă cu o lupă în care lumea se redimensionează, firesc și de la sine, în tipare lente, și nu se chinuie să fie…
Este înșelătoare aparența de roman de dragoste a , căci e mult mai mult decât atât și s-ar putea ca geometria abstractă a acestei povești să lase neconsolate căutătorii de arome și sirop. Cartea „redimensionează”, într-adevăr, acest limbaj clișeizat al iubirii. Și totuși, deși Zenobia este cu siguranță o pohezie de amor, Gellu Naum alege să pătrundă în esența sentimentului în mod diferit, ascunzându-l în spatele unor povești spuse de personaje diferite și colorate, care se perindă prin imaginarul neobișnuit al unuia ales să păstreze dragostea pe lume: Maria, mereu nefericită și neprețuiește părinții grijulii; Gerda, vecina cu r -ul graseiat, care-i este lui Naum ca o „sohă”, și olița ei de noapte; Dragoș, bătrânul din imaginația lui Naum; Constantin, Sima, cu genele înghețate, care se joacă de-a moartea, toate acestea pendulând în jurul poveștitorului, împreună cu alte trupuri ale unor oameni „morți” care nu fac decât să-i dea domnului stompeze granițele dintre realitate, ficțiune și simbol, totul fiind complicat de componenta autobiografică evidentă.
În ansamblu, cartea lui Naum este un labirint în care trebuie să te pierzi dacă vrei să înțelegi ceva despre dragoste. Totul pare o combinație de pitoresc și citadin, de plin și de gol, de negru și de alb, un joc de contraste care fascinează, o pătrundere în nenorocirea și binecuvântarea oferită de iubire – o mărturisire sui generis a unei realități personale care vibrează de emoția liricului fără ai împărțiți forma; un pohem care se dezice de realitate poeziei pentru a traduce dragostea în alți termeni. Se repetă de nenumărate ori că această carte ar trebui să fie citită cu degetele, adică simțită, căci volumul lui Naum nu trebuie citit, ci pipăit, mângâiat, trebuie să înțeles ca un demers artistic de păstrare a dragostei pe lume și trebuie să simțit ca atare descrie ochiului, fără a le alinia unui anumit val desuet și plictisitor – …tentația de ao descrie câte de câte [nr pe Zenobia] aduce după sine texte a cărei inocență artizanală nu are decât un singur merit: acela de a mă situa în afara literaturii… (p. 57). Zenobia inventează un limbaj propriu, ea gândește cu propriile cuvinte, însă vorbește folosiți-se de cuvintele celorlalți, ea percepe altfel lumea și oamenii, ea citește cu degetele și îi este prelungire urechii lui Naum, căci femeia aceasta nu este născută din coasta bărbatului, a lui Naum trebuie să stea de orice fel de om să vândă femeile. magie a sufletului.
Totul se petrece între mlăștină și oraș sau, mai bine spus, orașul păstrează nostalgia timpului ancestral al mlăștinii, dar, deși profundă și primordială, mlaștina nu oferă privilegiul și confortul (sau disconfortul) special atât de necesar scrisului, astfel încât orașul inteligent nu este această carte din care nimeni nu poate referi la prea multe lucruri, cu excepția cazului în care nu se poate referi la unele lucruri. nuca-n perete… (p. 36). Scrisul este undeva între infirmitate și terapie, Naum este scriitorul care scrie (căci există multe lucruri autobiografice și de pătrundere în sine, totul învăluie într-un sentiment reconfortant greu de explicat, o lectură plăcută pentru profunzimea ei, pentru candoarea cu care plăsmuiește o perspectivă asupra lumii, care să vă arate într-o perspectivă asupra lumii care dezvoltă. Și totuși, scrisul nu e de ajuns pentru un om frământat de neînțelegerea lumii dezordonate.
„ Ca să nu scriu, vorbeam. Aveam o stranie senzație ascultându-mă: mi se părea că aud glasul unui străin destrămându-se în propriul său vuiet, ca vântul în pustiu. Continuam, firește, să caut sunete independente, dar îmi dădeam seama că ascultam ecoul propriei mele destrămări. ” (p. 141)
În atingerea reliefurilor fine ale cuvintelor , deși mascate pe alocuri de umor și cinism, se dezvăluie un om gol într-o lume în care fiecare se culcă cu fiecare, dar se iubește singur . Zenobia, această entitate transparentă și difuză, dar conturată de câteva elemente paradoxale, rămâne unul dintre personajele feminine cu un accent diferit și proaspăt, cu o coloratură insolită, o purtătoare de sentiment și mesaj, departe de a fi simplă imagine și tipologie. Personal, o astfel de a lăsa să se jubileze lângă Iapa-Roșie a lui Bănulescu, personajele fantastice ale lui Eliade, dar și (o asociere mai puțin obișnuită) lângă strania figură a lui Shimamoto, din cartea lui Murakami, pentru că este, mai presus de literatură, personificarea acestei cantități diferite de simțiri și mai multă importanță pe care să-și transpună autoritățile și să fie mai complexe. pagini.
Naum deplânge un gol imens – „ E un pustiu în mine, fără sfârșit; șuiera vântul, ardea soarele Saharei în mine, mă acoperea nisipul. Era urat și rău în mine, aș fi preferat să mor de o mie de ori ca să nu mai simt pustiul acela. ” (p. 121) forță, apără omul și stângăciile lui. Cotidianul, citadinul, obișnuitul devin simplă butaforie, simple elemente de contrast, iar ceea ce trebuie să înțeles că este faptul că ținem în mâinile poezii de dragoste pe care mulți au încercat să scrie și să rescrie, doar puțini au izbutit, o pohezie de o simplitate nenuită, însă tocmai de refuzul de a-și refuza ceva, de-a lungul timpului. soi de tradiție:
Deprinderile mele pohetice refuză să se supună orcărei ordini în afară de a lor, în care claritatea eo capacitate subterană … (p. 117)
Așadar, este greu ca să fie catalogată drept un roman de dragoste, până și eticheta de roman pare a fi atașată eronat acest cărți, căci nu este altceva decât relația unui amor ce trece granițele reale și ale logicii pentru a redobândi ceea ce oamenii au pierdut în decursul timpului – dragostea . De altfel, nu vă întrebați dacă Zenobia există sau nu, nu încercați să-i desenați portretul, căci ea este plăsmuită să rămână doar o emoție.
