luni, 19 ianuarie 2026

$$$

 ANTIM IVIREANUL


Sfantul Antim Ivireanul este sarbatorit pe 27 septembrie. S-a nascut in anul 1650 si a primit la botez numele de Andrei. Originar din Iviria (Georgia), este luat de tanar rob de turci si dus la Constantinopol. Este rascumparat de Patriarhia Ecumenica si adus in Tara Romaneasca in jurul anului 1690, de catre domnitorul Constantin Brancoveanu.


In anul 1691, ajunge conducatorul tipografiei din Bucuresti, iar in 1696 este numit egumenul Manastirii Snagov. In anul 1705 este ales episcop al Ramnicului, iar in 1708 mitropolit al Tarii Romanesti. Este inscaunat pe 22 februarie 1708, de fata fiind patriarhii Alexandriei si Ierusalimului.


Este arestat in primavara anului 1716, pe motiv ca s-a ridicat impotriva turcilor si a domnului fanariot Nicolae Mavrocordat. Este caterisit pe nedrept de Patriarhia Ecumenica si condamnat la exil in Manastirea “Sfanta Ecaterina” din Muntele Sinai. Nu va ajunge sa-si ispaseasca pedepsa pentru ca va fi omorat de turci, in timp ce era dus spre locul exilului. Trupul sau a fost aruncat in apele raului Tungisa, langa Adrianopol (Turcia de astazi). Mentionam ca sentinta de caterisire a fost ridicata dupa 250 de ani, de patriarhul Athenagoras, pe 8 martie 1966.


Sfantul Antim Ivireanul a fost trecut in randul Sfintilor de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in iunie, 1992.


Sfantul Antim Ivireanul a tiparit 63 de carti, dintre care 30 in limba greaca, 22 in romana, una in slavona, 6 slavo-romane, 2 greco-arabe, una greco-romana si una greco-slavo-romana. S-a luptat pentru introducerea limbii romane in biserica, in locul celei slave. In lucrarea "Didahiile" (28 de predici rostite in cursul arhipastoririi sale, la care se adauga sapte cuvantari ocazionale) descoperim o limba romaneasca curatata de slavonisme si grecisme. Amintim ca in anul 1706 a tiparit la Ramnic prima editie a Liturghierului in Tara Romaneasca si Evhologhionul (Molitvelnicul), tot in limba romana.


Vorbind despre datoria sa de pastor, Sfantul Antim marturiseste in predica sa la Duminica Vamesului si Fariseului: "De n-ati stiut pana acum si de n-au fost nimeni sa va invete, iata ca acum veti sti ca am treaba cu toti oamenii cati sunt in Tara Romaneasca, de la mic pana la mare, afara de pagani si de cei ce nu sunt de o lege cu noi; caci, in seama mea v-au dat Stapanul Hristos, sa va pasc sufleteste… si de gatul mieu spanzura sufletele voastre si de la mine va sa va ceara pe toti, iar nu de la altii, pana cand va voi fi pastor".

$$$

 ARDEALUL NOSTRU ROMÂNESC


În 1842, pe când Dieta de la Cluj încerca să impună limba maghiară ca limbă de stat oficială în Transilvania în locul celei latine, un învățat sas, profesorul, istoricul și pastorul Stephan Ludwig Roth, din Mediaș, publică broșura “Războiul limbilor în Transilvania”, în care afirmă: “Nu văd nevoia de a impune o limbă oficială a țării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci limba română”, pe care “o înveți singur, pe stradă, în contact singur cu oamenii.”


Ungurii nu au putut uita și ierta această poziție a lui Stephan Ludwig Roth, dar și participarea la Revoluția de la 1848, când s-a situat constant de partea națiunii române, și îl condamnă la moarte “pentru înaltă trădare”, în 1849. Numele celor care au săvârșit această faptă ticăloasă au căzut în uitare, în timp ce al lui Stephan Ludwig Roth este păstrat cu cinste, atât de etnicii germani, cât și de românii ardeleni.


Faptul că sașii din Transilvania “înțelegeau și vorbeau românește” se poate dovedi chiar și mai devreme, la începutul sec. al XVI-lea, mai precis la 1521, anul redactării primului document scris în limba română (descoperit până acum), Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, un text scris într-o frumoasă limbă românească, puțin diferită de cea vorbită astăzi, adresată judelui Brașovului, Hans Benkner. Scrisă cu litere chirilice, nefiind un act oficial, adresată totuși unui oficial, scrisoarea dovedește ceea ce spuneam mai sus că sașii, indiferent de poziția socială, vorbeau românește, atunci când împrejurările cereau acest lucru. Dacă acest Hans Benkner nu ar fi cunoscut limba română și nu ar fi avut o relație specială cu românul Neacșu din Câmpulung, atunci scrisoarea ar fi fost scrisă într-o limbă de cancelarie, slavona sau latina. Însuși numele “românizat” al destinatarului scrisorii, “Hanăș”, dovedește că cei doi (Neacșu și judele Brașovului) vorbeau românește când se întâlneau, nefiind nevoie de un al treilea interlocutor, translator. Să nu uităm apoi că, în Scheii Brașovului exista o puternică comunitate românească, ce va da prima şcoală cu limba de predare română din Transilvania și numeroși cărturari, care vor contribui la afirmarea conștiinței naționale și promovarea scrisului în limba română.


De altfel, primul dicționar geografic al Transilvaniei, realizat tot de un etnic german, (Siebenbürger geogrphisch-, topographisch-, statistisch-, hydrographisch und orographisces Lexicon, bearbeitet und alphabetisch geordenet von Ignaz Lenk von Treuenfeld, Wien, 1839, 4 vol.) confirmă faptul că majoritatea denumirilor sunt românești, așa cum le și transcrie autorul: ”die meisten sind walachisch, die wenigsten ungarisch oder deutesch”. (Revista Transilvania, 1900, nr.4, pag.98, studiul lui Silvestru Moldovan.)


Exemplele se pot înmulți, dar cred că cele de mai sus sunt edificatoare pentru a susține ideea de bază a acestor rânduri, aceea că elementul românesc a avut un rol esențial în evoluția istorică a Transilvaniei, chiar dacă multă vreme a fost o “cenușă reasă”, vorbită numai de rău, permanent batjocorită, tolerată numai “extramuros” (nn: în afara zidurilor cetății), fiindu-i interzis accesul între zidurile orașelor. Cum istoria este scrisă întotdeauna de către învingători și puternicii zilei, românii nu se prea regăsesc în cronici până în pragul epocii moderne, când Occidentul redescoperă cu o anumită voluptate Dacia străveche și pe urmașii dacilor de pe Columna lui Traian, VALAHII cum îi numeau cele trei națiuni privilegiate, ROMÂNII cum se numeau ei înșiși: “Valachul de azi se numește pe sine Ruminyi și cu toată dejosirea sa de azi se ține mândru de vechea sa origine tradițională” – notează un călător englez prin ținuturile ardelene (“Hungary and Transilvania” by John Paget, 1842, Leipzig – în trad. germană), citat de Silvestru Moldovan în Revista “Transilvania” , 1900, nr.5, pag.116, adăugând: “eu nu i-am aflat așa de răi, cum mi-au fost descriși. (…). Oricât de incult să fie Românul, el totuși are un sentiment profund, el iubește țara ale cărei țarine au fost lucrate de moșii săi, iubește casa în care și-au petrecut viața părinții săi și iubește pământul în care osemintele acestora și-au aflat locul de odihnă veșnică”.


Sursa: 


Prof.Vasile DUMA / ARDEALUL NOSTRU MULTIETNIC…ȘI TOTUȘI ROMÂNESC

$$$

 ARDEALUL NOSTRU ROMÂNESC


În 1842, pe când Dieta de la Cluj încerca să impună limba maghiară ca limbă de stat oficială în Transilvania în locul celei latine, un învățat sas, profesorul, istoricul și pastorul Stephan Ludwig Roth, din Mediaș, publică broșura “Războiul limbilor în Transilvania”, în care afirmă: “Nu văd nevoia de a impune o limbă oficială a țării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci limba română”, pe care “o înveți singur, pe stradă, în contact singur cu oamenii.”


Ungurii nu au putut uita și ierta această poziție a lui Stephan Ludwig Roth, dar și participarea la Revoluția de la 1848, când s-a situat constant de partea națiunii române, și îl condamnă la moarte “pentru înaltă trădare”, în 1849. Numele celor care au săvârșit această faptă ticăloasă au căzut în uitare, în timp ce al lui Stephan Ludwig Roth este păstrat cu cinste, atât de etnicii germani, cât și de românii ardeleni.


Faptul că sașii din Transilvania “înțelegeau și vorbeau românește” se poate dovedi chiar și mai devreme, la începutul sec. al XVI-lea, mai precis la 1521, anul redactării primului document scris în limba română (descoperit până acum), Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, un text scris într-o frumoasă limbă românească, puțin diferită de cea vorbită astăzi, adresată judelui Brașovului, Hans Benkner. Scrisă cu litere chirilice, nefiind un act oficial, adresată totuși unui oficial, scrisoarea dovedește ceea ce spuneam mai sus că sașii, indiferent de poziția socială, vorbeau românește, atunci când împrejurările cereau acest lucru. Dacă acest Hans Benkner nu ar fi cunoscut limba română și nu ar fi avut o relație specială cu românul Neacșu din Câmpulung, atunci scrisoarea ar fi fost scrisă într-o limbă de cancelarie, slavona sau latina. Însuși numele “românizat” al destinatarului scrisorii, “Hanăș”, dovedește că cei doi (Neacșu și judele Brașovului) vorbeau românește când se întâlneau, nefiind nevoie de un al treilea interlocutor, translator. Să nu uităm apoi că, în Scheii Brașovului exista o puternică comunitate românească, ce va da prima şcoală cu limba de predare română din Transilvania și numeroși cărturari, care vor contribui la afirmarea conștiinței naționale și promovarea scrisului în limba română.


De altfel, primul dicționar geografic al Transilvaniei, realizat tot de un etnic german, (Siebenbürger geogrphisch-, topographisch-, statistisch-, hydrographisch und orographisces Lexicon, bearbeitet und alphabetisch geordenet von Ignaz Lenk von Treuenfeld, Wien, 1839, 4 vol.) confirmă faptul că majoritatea denumirilor sunt românești, așa cum le și transcrie autorul: ”die meisten sind walachisch, die wenigsten ungarisch oder deutesch”. (Revista Transilvania, 1900, nr.4, pag.98, studiul lui Silvestru Moldovan.)


Exemplele se pot înmulți, dar cred că cele de mai sus sunt edificatoare pentru a susține ideea de bază a acestor rânduri, aceea că elementul românesc a avut un rol esențial în evoluția istorică a Transilvaniei, chiar dacă multă vreme a fost o “cenușă reasă”, vorbită numai de rău, permanent batjocorită, tolerată numai “extramuros” (nn: în afara zidurilor cetății), fiindu-i interzis accesul între zidurile orașelor. Cum istoria este scrisă întotdeauna de către învingători și puternicii zilei, românii nu se prea regăsesc în cronici până în pragul epocii moderne, când Occidentul redescoperă cu o anumită voluptate Dacia străveche și pe urmașii dacilor de pe Columna lui Traian, VALAHII cum îi numeau cele trei națiuni privilegiate, ROMÂNII cum se numeau ei înșiși: “Valachul de azi se numește pe sine Ruminyi și cu toată dejosirea sa de azi se ține mândru de vechea sa origine tradițională” – notează un călător englez prin ținuturile ardelene (“Hungary and Transilvania” by John Paget, 1842, Leipzig – în trad. germană), citat de Silvestru Moldovan în Revista “Transilvania” , 1900, nr.5, pag.116, adăugând: “eu nu i-am aflat așa de răi, cum mi-au fost descriși. (…). Oricât de incult să fie Românul, el totuși are un sentiment profund, el iubește țara ale cărei țarine au fost lucrate de moșii săi, iubește casa în care și-au petrecut viața părinții săi și iubește pământul în care osemintele acestora și-au aflat locul de odihnă veșnică”.


Sursa: 


Prof.Vasile DUMA / ARDEALUL NOSTRU MULTIETNIC…ȘI TOTUȘI ROMÂNESC

$$$

 BĂTĂLIA DE LA QARQAR (853 î.Hr.) - PRIMA ALIANȚĂ DIN ISTORIE


Bătălia de la Qarqar , purtată în 853 î.Hr., reprezintă un eveniment de referință în analele istoriei militare, remarcabilă prin faptul că prezintă cea mai veche alianță militară documentată între o coaliție de douăsprezece regate. Această confederație a fost formată pentru a contracara ambițiile expansive ale Imperiului Asirian sub regele Șalmanasar al III-lea . Bătălia, deși nu a fost decisivă prin rezultatele sale militare, oferă perspective profunde asupra dinamicii geopolitice a Orientului Apropiat antic și asupra complexității războiului de coaliție.


Context și context strategic


La începutul secolului al IX-lea î.Hr., Imperiul Asirian, condus de Șalmanasar al III-lea, se afla într-o fază de expansiune teritorială agresivă. Campaniile militare ale Asiriei au fost îndreptate spre consolidarea controlului asupra rutelor comerciale și subjugarea regiunilor bogate în resurse. Această politică expansionistă a adus inevitabil Asiria în conflict cu statele din Levant, care erau hotărâte să reziste dominației asiriene.


Importanța strategică a orașului Qarqar, situat pe râul Orontes în Siria de astăzi, derivă din poziția sa de nod crucial care controlează accesul la coasta mediteraneană. Bătălia care a avut loc acolo a fost precipitată de mișcarea Asiriei de a-și asigura controlul asupra acestei regiuni esențiale, determinând formarea unei alianțe fără precedent între regatele Levantului.


Marea Alianță


Coaliția, consemnată în mod celebru în Monolitul Kurkh - o stelă înscrisă cu analele lui Șalmanasar al III-lea - a cuprins o serie de doisprezece regi. Această alianță i-a inclus pe Hadadezer din Damasc, Ahab din Israel, Irhuleni din Hamat și alți conducători din statele arameene și siriene, precum și contingente din Egipt și, posibil, din rămășițele imperiului hitit. Textul susține că forțele combinate se ridicau la un număr formidabil de peste 50.000 de infanteriști și 4.000 de care de luptă, o cifră probabil exagerată de scribii asirieni pentru a le glorifica priceperea militară.


Această alianță este considerată prima de acest fel datorită amplorii sale și diversității formațiunilor politice participante. Ea exemplifică un nivel sofisticat de negociere diplomatică și coordonare militară între statele antice, fiecare cu propriile interese și motivații pentru a se alătura coaliției împotriva unui adversar comun.


Ilustrație a Bătăliei de la Qarqar din 853 î.Hr., între Imperiul Neo-Asirian condus de Șalmanasar al III-lea și o alianță de doisprezece regi care au purtat război împotriva lui. Ilustrație de Seán Ó'Brógáín.


Bătălia și urmările acesteia


Bătălia în sine a fost o angajament masiv, ambele părți desfășurând forțe mari într-o confruntare care a durat întreaga zi. Înregistrările asiriene susțin o victorie, lăudându-se cu masacre imense și o retragere tactică a inamicului. Cu toate acestea, lipsa unor acțiuni decisive ulterioare asirienilor și oprirea temporară a avansurilor ulterioare în teritoriile levantine sugerează un rezultat mai ambiguu. Se pare că coaliția a reușit să oprească avansul Asiriei, păstrându-și autonomia pentru o vreme, în ciuda faptului că nu a obținut o victorie clară pe câmpul de luptă.


Urmările imediate ale bătăliei de la Qarqar au marcat o stabilizare temporară a granițelor, dar nicio pace durabilă. Campaniile ulterioare ale lui Salmanasar al III-lea în anii următori indică faptul că amenințarea asiriană a persistat, ducând la conflicte suplimentare în regiune. Cu toate acestea, alianța de la Qarqar a stabilit un precedent semnificativ pentru apărarea colectivă împotriva cuceririi imperiale, subliniind potențialul rezistenței coordonate multi-statale.


Semnificație istorică și moștenire


Bătălia de la Qarqar este un exemplu fundamental de diplomație și război antic. Ea ilustrează complexitatea războiului de alianță, unde diverse entități politice cu capacități și obiective variate se unesc pentru a confrunta o putere superioară. Bătălia subliniază importanța geografiei strategice și evidențiază lupta perenă pentru controlul asupra rutelor comerciale vitale și a resurselor economice din lumea antică.


Mai mult, alianța Qarqar oferă dovezi timpurii despre eforturile pe care comunitățile le vor depune pentru a-și păstra independența și identitatea în fața unor obstacole copleșitoare. Acest eveniment nu numai că oferă o privire asupra tacticilor militare ale vremii, ci și asupra negocierilor și alianțelor diplomatice care au ajuns să definească o mare parte din istoria omenirii.


În concluzie, Bătălia de la Qarqar și alianța formată pentru a contesta dominația asiriană marchează un capitol semnificativ în istoria militară, întruchipând cel mai vechi exemplu cunoscut de coaliție la scară largă formată ca răspuns la amenințările reprezentate de ambițiile imperiale. Acest episod servește drept dovadă a rezistenței și ingeniozității statelor antice din Orientul Apropiat, a căror moștenire de cooperare și conflict continuă să ne informeze înțelegerea relațiilor internaționale și a strategiei militare de astăzi.


IOAN GHERGHINA - MARI BĂTĂLII (Vo. 1)

$$$

 ZOMBIE


Tragedia care a inspirat „Zombie” , cel mai mare hit al trupei Cranberries.


Dolores O’Riordan : „Este plânsetul nostru împotriva cruzimii omului”

O’Riordan a murit subit la vârsta de 46 de ani. Ea a fost găsită moartă într-o cameră de hotel din Londra , pe 15 ianuarie.  


Regretata solistă a trupei The Cranberries , Dolores O’Riordan a vorbit în trecut despre tragedia care a stat în spatele celui mai mare hit al formației , piesa „Zombies”


Ea se afla în capitala Marii Britanii pentru o scurtă sesiune de înregistrări – urma să pregătească o versiune a piesei „Zombie” , cel mai mare hit al trupei irlandeze împreună cu formația Bad Wolv


Regretata solistă a vorbit în trecut despre tragedia care a stat în spatele celui mai mare hit al formației. „Acest cântec reprezintă plânsetul nostru împotriva cruzimii omului împotriva omului. Și împotriva cruzimii omului față de un copil”. Tragedia din spatele ei a fost reală. „Zombie” a fost un răspuns visceral la moartea a doi copii , în urma unor bombardamente IRA în orașul Cheshire , Warrington. Astfel , piesa este un manifest împotriva violențelor Armatei Populare Irlandeze . Jonathan Ball , in băiețel în vârstă de 3 ani , a fost ucis de două bombe , care au explodat în tomberoanele de pe o stradă aglomerată , în luna martie a anului 1993. Tim Parry , un alt copil de 12 ani , a murit cinci zile mai târziu , în aceleași condiții. Dolores O’Riordan , care se afla la acea vreme în turneu , a fost profund marcată de această tragedie. „Îmi amintesc că am văzut-o pe una dintre mamele copiilor uciși , la televizor. Era devastată” – a declarat cântăreața pentru revista Vox , în anul 1994. „Am fost atât de tristă pentru ea , pentru că și-a purtat copilul 9 luni în pântec , a trecut prin stările de rău specifice sarcinei și prin multe altele ,pentru ca apoi să pățească așa ceva...” – declara Dolores. Cântăreața s-a arătat profund ofensată pentru faptul că teroriștii care au comis atentatele au susținut că acestea au fost înfăptuite „în numele Irlandei”. „IRA nu sunt eu. Eu nu sunt IRA. The Cranberries nu este IRA și nici familia mea nu este. Când spun în versuri „Nu sunt eu , nu este familia mea”, despre asta vorbesc. Irlanda nu este vinovată pentru așa ceva , ci doar acei idioți care trăiesc în trecut” – a declarat solista trupei irlandeze.


„Zombie” a fost lansat în septembrie 1994 , devenind cel mai mare succes al trupei , ajungând numărul 1 în topurile din Germania , Australia și Franța , respectiv numărul 1 în clasamentele de rock americane. Furia și frustrarea artistei , în urma tragediei , au fost inserate în cântecul pe care l-a scris singură în apartamentul său din Limerick , pe o chitară acustică , înainte de a-l modifica la repetiții.


„Am luat chitara electrică , apoi i-am spus lui Ferg (Fergal Lawler , bateristul trupei):<<Pâté air puttee să bați tobele foarte tare>>” – a declarat solista pentru Team Rock. „Chiar dacă a fost scris pe acustic , a devenit apoi mai mult rock. Dacă ar fi fost o baladă , nu ar fi avut impactul acesta. A fost o nouă direcție pentru noi” – a declarat Fergal Lawler în 2012.


Versurile lui Dolores au fost criticate , însă , la vremea respectivă și oamenii au catalogat-o ca fiind naivă , că se implică într-un conflict pe care nu-l înțelege. „Nu-mi pasă dacă este vorba despre protestanți sau catolici , îmi pasă de faptul că oameni nevinovați sunt răniți. Asta este ceea ce m-a provocat să scriu acest cântec. Nu am scris piesa doar pentru faptul că sunt irlandeză. Niciodată nu credeam că o să scriu așa ceva , nici într-un milion de ani. Credeam chiar că o să intru în probleme din cauza asta” – a adăugat solista.


În anii ’90 , O’Riordan dedica piesa și cetățenilor din Bosnia și Ruanda , iar mesajul ei se aplica în mod egal atacurilor recente din Manchester , Paris și Egipt. „Cântecul nu indică grupuri de teroriști sau organizații teroriste – a declarat ea în 1994 – nu ia partea nimănui , este doar un cântec foarte uman”.


ântecul „Zombie” a devenit imnul celor nevinovați , afectați de violența altor oameni. În Marea Britanie , piesa a ajuns pe poziția 14 în clasamente , succesul fiind influențat negativ de decizia BBC de a interzice videoclipul melodiei. Videoclipul original a fost filmat de Samuel Bayer , care a regizat anterior videoclipurile pentru Nirvana („Smells Like Teen Spirit” și „No Rain”) , pentru Melissa Blind. El a călătorit în Irlanda de Nord și a surprins în fotografii imagini ale violenței , inclusiv imagini care înfățișau copii cu arme în mână , asupra cărora BBC (și canalul de radio național din Irlande , RTE) și-au exprimat dezacordul. În schimb , au difuzat o versiune editată , concentrată pe imaginile în care trupa interpretează piesa. „N-am fost de acord cu această cenzură , dar am știut că luptam pentru o cauză pierdută” – a declarat Hogan în revista New Zealand Rip It Up , în 1995. „Este pur și simplu o prostie” – declarau membrii trupei.


Cu toate acestea , versiunea oficială a videoclipului a fost vizionată de peste 660 de milioane de ori pe You tube , fiind cel mai popular videoclip din toate timpurile.

Dolores O’Riordan , solista trupei The Cranberries , care a fost găsită moartă într-o cameră de hotel din Londra , traversa o perioadă extrem de dificilă și era depresivă , potrivit prietenilor apropiați. De altfel , artista a vorbit deschis despre multiplele probleme psihice de care suferea și chiar a dezvăluit că a încercat să-și pună capăt vieții.


IOAN GHERGHINA - ISTORIA UNUI HIT (Vol.1)

$$$

 ZENOBIA - GELLU NAUM


este relatarea unui amor ce trece granițele realității și ale logicii pentru a redobând ceea ce oamenii au pierdut în decursul timpului – dragostea.


Pentru Zenobia nimic nu e mărunt sau obișnuit; în privința aceasta ea seamănă cu o lupă în care lumea se redimensionează, firesc și de la sine, în tipare lente, și nu se chinuie să fie… 


Este înșelătoare aparența de roman de dragoste a , căci e mult mai mult decât atât și s-ar putea ca geometria abstractă a acestei povești să lase neconsolate căutătorii de arome și sirop. Cartea „redimensionează”, într-adevăr, acest limbaj clișeizat al iubirii. Și totuși, deși Zenobia este cu siguranță o pohezie de amor, Gellu Naum alege să pătrundă în esența sentimentului în mod diferit, ascunzându-l în spatele unor povești spuse de personaje diferite și colorate, care se perindă prin imaginarul neobișnuit al unuia ales să păstreze dragostea pe lume: Maria, mereu nefericită și neprețuiește părinții grijulii; Gerda, vecina cu r -ul graseiat, care-i este lui Naum ca o „sohă”, și olița ei de noapte; Dragoș, bătrânul din imaginația lui Naum; Constantin, Sima, cu genele înghețate, care se joacă de-a moartea, toate acestea pendulând în jurul poveștitorului, împreună cu alte trupuri ale unor oameni „morți” care nu fac decât să-i dea domnului stompeze granițele dintre realitate, ficțiune și simbol, totul fiind complicat de componenta autobiografică evidentă.


În ansamblu, cartea lui Naum este un labirint în care trebuie să te pierzi dacă vrei să înțelegi ceva despre dragoste. Totul pare o combinație de pitoresc și citadin, de plin și de gol, de negru și de alb, un joc de contraste care fascinează, o pătrundere în nenorocirea și binecuvântarea oferită de iubire – o mărturisire sui generis a unei realități personale care vibrează de emoția liricului fără ai împărțiți forma; un pohem care se dezice de realitate poeziei pentru a traduce dragostea în alți termeni. Se repetă de nenumărate ori că această carte ar trebui să fie citită cu degetele, adică simțită, căci volumul lui Naum nu trebuie citit, ci pipăit, mângâiat, trebuie să înțeles ca un demers artistic de păstrare a dragostei pe lume și trebuie să simțit ca atare descrie ochiului, fără a le alinia unui anumit val desuet și plictisitor – …tentația de ao descrie câte de câte [nr pe Zenobia] aduce după sine texte a cărei inocență artizanală nu are decât un singur merit: acela de a mă situa în afara literaturii… (p. 57). Zenobia inventează un limbaj propriu, ea gândește cu propriile cuvinte, însă vorbește folosiți-se de cuvintele celorlalți, ea percepe altfel lumea și oamenii, ea citește cu degetele și îi este prelungire urechii lui Naum, căci femeia aceasta nu este născută din coasta bărbatului, a lui Naum trebuie să stea de orice fel de om să vândă femeile. magie a sufletului.


Totul se petrece între mlăștină și oraș sau, mai bine spus, orașul păstrează nostalgia timpului ancestral al mlăștinii, dar, deși profundă și primordială, mlaștina nu oferă privilegiul și confortul (sau disconfortul) special atât de necesar scrisului, astfel încât orașul inteligent nu este această carte din care nimeni nu poate referi la prea multe lucruri, cu excepția cazului în care nu se poate referi la unele lucruri. nuca-n perete… (p. 36). Scrisul este undeva între infirmitate și terapie, Naum este scriitorul care scrie (căci există multe lucruri autobiografice și de pătrundere în sine, totul învăluie într-un sentiment reconfortant greu de explicat, o lectură plăcută pentru profunzimea ei, pentru candoarea cu care plăsmuiește o perspectivă asupra lumii, care să vă arate într-o perspectivă asupra lumii care dezvoltă. Și totuși, scrisul nu e de ajuns pentru un om frământat de neînțelegerea lumii dezordonate.


„ Ca să nu scriu, vorbeam. Aveam o stranie senzație ascultându-mă: mi se părea că aud glasul unui străin destrămându-se în propriul său vuiet, ca vântul în pustiu. Continuam, firește, să caut sunete independente, dar îmi dădeam seama că ascultam ecoul propriei mele destrămări. ” (p. 141)


În atingerea reliefurilor fine ale cuvintelor , deși mascate pe alocuri de umor și cinism, se dezvăluie un om gol într-o lume în care fiecare se culcă cu fiecare, dar se iubește singur . Zenobia, această entitate transparentă și difuză, dar conturată de câteva elemente paradoxale, rămâne unul dintre personajele feminine cu un accent diferit și proaspăt, cu o coloratură insolită, o purtătoare de sentiment și mesaj, departe de a fi simplă imagine și tipologie. Personal, o astfel de a lăsa să se jubileze lângă Iapa-Roșie a lui Bănulescu, personajele fantastice ale lui Eliade, dar și (o asociere mai puțin obișnuită) lângă strania figură a lui Shimamoto, din cartea lui Murakami, pentru că este, mai presus de literatură, personificarea acestei cantități diferite de simțiri și mai multă importanță pe care să-și transpună autoritățile și să fie mai complexe. pagini.


Naum deplânge un gol imens – „ E un pustiu în mine, fără sfârșit; șuiera vântul, ardea soarele Saharei în mine, mă acoperea nisipul. Era urat și rău în mine, aș fi preferat să mor de o mie de ori ca să nu mai simt pustiul acela. ” (p. 121) forță, apără omul și stângăciile lui. Cotidianul, citadinul, obișnuitul devin simplă butaforie, simple elemente de contrast, iar ceea ce trebuie să înțeles că este faptul că ținem în mâinile poezii de dragoste pe care mulți au încercat să scrie și să rescrie, doar puțini au izbutit, o pohezie de o simplitate nenuită, însă tocmai de refuzul de a-și refuza ceva, de-a lungul timpului. soi de tradiție:


Deprinderile mele pohetice refuză să se supună orcărei ordini în afară de a lor, în care claritatea eo capacitate subterană … (p. 117)


Așadar, este greu ca să fie catalogată drept un roman de dragoste, până și eticheta de roman pare a fi atașată eronat acest cărți, căci nu este altceva decât relația unui amor ce trece granițele reale și ale logicii pentru a redobândi ceea ce oamenii au pierdut în decursul timpului – dragostea . De altfel, nu vă întrebați dacă Zenobia există sau nu, nu încercați să-i desenați portretul, căci ea este plăsmuită să rămână doar o emoție.

$$$

 ESOP


Lui Esop (sau Aesopus, din limba greacă — Aisōpos), cunoscut ca fiind unul dintre cei mai faimoși povestitori ai Antichității, îi este atribuit un vast număr de fabule și basme. Deși puține detalii despre viața sa au supraviețuit trecerii timpului, legenda sa a fost împletită într-un mozaic de istorii și mituri care ilustrează o personalitate remarcabilă. Prin intermediul fabulelor sale, Esop a transmis înțelepciune și învățături morale care continuă să reziste testului timpului, învățându-ne lecții valoroase despre viață și natura umană.


Pictura lui Diego Velázquez intitulată „Esopo”, considerată unul dintre cele mai remarcabile portrete ale artistului spaniol, prezintă o reprezentare originală a celebrului povestitor grec, Esop.


Diego Velázquez a fost un pictor spaniol de excepție care a trăit în secolul al XVII-lea și a fost recunoscut pentru abilitatea sa în a reda detalii realiste și pentru tehnicile magistrale de portretizare. Tabloul îl înfățișează pe Esop într-o postură înțeleaptă și meditativă, într-o poziție concentrată de ascultare sau de povestire. Pictura captează cu măiestrie expresia profundă a chipului, iar privitorul poate simți cum Esop își împărtășește înțelepciunea și povestirile sale în timp ce își menține ascultătorii atenți la spusele lui.


Opera „Esopo” a fost finalizată de Diego Velázquez în jurul anului 1639 și a fost comandată de către regele Philip al IV-lea al Spaniei. Velázquez a creat această pictură în timpul celebrei sale perioade de creație la curtea spaniolă.


Pictura „Esopo” a fost considerată o capodoperă a realismului baroc și exemplifică talentul unic al lui Velázquez în a surprinde trăsăturile și personalitatea subiecților săi într-un mod realist și emoționant. Tabloul a fost expus în Muzeul Prado din Madrid, unde poate fi admirat și astăzi. Este considerat unul dintre cele mai importante și semnificative portrete realizate de Velázquez și o reprezentare impresionantă a celebrului povestitor grec, Esop (în mod obișnuit, numele corect al povestitorului grec este Aesop, dar în cultura spaniolă și italiană, el este cunoscut sub numele de Esopo).


Viața lui Esop


Viața lui Esop a fost învăluită în mister și există multiple variante ale povestirii sale. Se crede că Esop s-a născut în jurul secolului al VI-lea î.Hr., în regiunea Greciei antice, posibil în zona Traciei (acum parte a Bulgariei moderne) sau a Turciei, după alte informații. Conform tradiției, el era un om cu o înfățișare mai puțin plăcută, cu un handicap fizic care îl făcea să fie șchiop. Acest lucru i-a adus multe dificultăți în viață și l-a determinat să își dezvolte ingeniozitatea și să-și folosească inteligența pentru a se descurca în societate.


Legenda spune că Esop a fost un sclav care a servit în casa unui filosof, în vremea când sclavia era răspândită în lumea greacă. Aceasta i-a oferit oportunitatea de a învăța și de a-și dezvolta abilitățile de povestitor. Se spune că i-a impresionat pe stăpânii săi cu înțelepciunea și perspicacitatea sa, câștigându-și astfel libertatea. După ce a devenit un om liber, Esop a călătorit prin diferite regiuni, a cunoscut oameni învățați și a adunat o colecție impresionantă de povești și fabule din toate colțurile Greciei. Chiar dacă Esop este cunoscut pentru fabulele sale, el nu a lăsat în urmă nicio operă scrisă, se spune că fabulele au fost transmise oral și mai târziu au fost înregistrate în scris de către alți autori, însă multe dinytre operele lui au ajuns la noi prin traduceri care i-au asigurat faima dincolo de trecerea timpului. De asemenea, ele au devenit o sursă de inspirație pentru întreaga literatură universală de mai târziu.


Etică și morală


Una dintre caracteristicile esențiale ale fabulelor lui Esop este folosirea animalelor ca personaje principale pentru a transmite lecții morale. Fiecare povestire prezintă o lecție sau învățătură pentru cititori, folosind animale sau personaje pentru a ilustra comportamente umane. Aceasta a fost o metodă eficientă de a prezenta situații umane comune și de a evidenția defecte sau virtuți. De exemplu, în fabula „Leul și șoarecele”, se subliniază ideea că actele mărunte de bunătate pot avea efecte semnificative: „Omul mic poate fi de folos celui mare. Căci cine știe, ziua de mâine ce ne va aduce?”


În fabula „Corbii și Ciocănitoarea”, Esop ne învață că, în timpurile dificile, trebuie să fim prudenți în alegerile noastre și să fim mai înțelepți decât adversarii noștri: „Căci e mai bine să sufli și în supă și în iaurt și în lapte, decât în cenușă!”


Și în celebra fabulă „Vulpea și strugurii”, autorul subliniază că oamenii tind să denigreze și să disprețuiască ceea ce nu pot obține: „Nu mi-au plăcut strugurii aceia verzi. Chiar de i-aș fi dorit, tot nu i-aș fi putut lua.”


Zece vorbe înțelepte


Demagogii cetăţilor îşi fac interesele mai cu spor când îşi aruncă patria în vrajbă.

Pe omul flecar goneşte-l din casa ta, căci cele ce zici şi faci tu, altora le va spune.

Cu cât e mai mică mintea, cu atât e mai mare îngâmfarea.

Femeii niciodată nu-i încredinţa secretele tale, căci totdeauna se va înarma cu ele ca să te supună.

Pe hoţii mărunţi îi trimitem la închisoare, iar pe cei mari îi numim în funcţii publice.

Oamenii făgăduiesc uşor un lucru pe care nu se gândesc să-l împlinească.

Pentru mulţi oameni, propriile lor hotărâri sunt pricina nenorocirii lor.

Nu-ţi fie ruşine să faci întotdeauna ceea ce e mai bine.

Cuvintele care nu sunt urmate de fapte nu valorează nimic.

Mulți ne judecă după aspectul exterior și ne fericesc tocmai pentru acele lucruri de care suntem foarte chinuiți.


Aceste fabule, printre multe altele, ne dezvăluie înțelepciunea lui Esop și capacitatea sa de a observa comportamentul uman și capacitatea sa de a îmbrăca adevăruri esențiale într-un limbaj simplu. Prin intermediul acestor povestiri simple, dar semnificative, Esop a fost capabil să transmită învățăminte puternice, care au fost și încă sunt valoroase pentru oameni din toate culturile și timpurile.


Esop a murit într-un mod violent, conform unor tradiții, fiind condamnat la moarte și aruncat de pe o stâncă. Totuși, în ciuda sfârșitului său tragic, moștenirea sa a supraviețuit secolelor și a ajuns să fie cunoscută și apreciată în întreaga lume.

$$$

 Sub gheața Groenlandei se ascunde o resursă strategică ce ar putea influența viitorul tehnologiei globale: zăcăminte uriașe de neodim și pr...