***

 Un barbat era satul sa tot mearga la munca in fiecare zi iar sotia lui sa stea acasa bine mersi. Voia sa vada cu ochii lui ce se petrece in timp ce el muncea din greu la birou, asa ca se apuca si spune o rugaciune lui Dumnezeu:

- Doamne eu merg la serviciu in fiecare zi si muncesc 8 ore pe zi, in timp ce sotia mea sta fara nici o grija acasa. Vreau ca si ea sa stie prin ce trec eu zilnic, asa ca, te rog, fa o schimbare pentru o zi. Eu sa fiu in locul ei si ea in locul meu.

Dumnezeu, in minunata sa intelepciune, i-a indeplinit dorinta.

In dimineata urmatore, destul de sigur pe sine, barbatul se trezi in pielea sotiei sale.

S-a ridicat, a gatit micul dejun, a trezit copiii, le-a pregatiti hainele, le-a facut pachetele pentru scoala, apoi i-a dus la scoala, a venit repede acasa, a adunat toate hainele si le-a pus la spalat, apoi s-a dus la cumparaturi si, din nou acasa, ca sa lase cumparaturile; apoi a plecat sa plateasca diverse cheltuieli lunare. Revenit(a) acasa a curatat cutia pisicii si a imbaiat cainele... Era deja ora 14. A facut paturile, a adunat alte rufe si le-a pus si pe acestea la spalat, a aspirat in toata casa si a sters praful.

A fugit apoi la scoala dupa copii. Apoi  s-a ocupat de ei pentru ca acestia sa-si faca temele. S-a instalat la masa de calcat si a luat la rand toate camasile spalate, uitandu-se cu coada ochiului la TV... La ora 16:30 a inceput sa pregătească mancarea de cina. Dupa cina, a spalat vasele, a adunat din nou toata hainele, a facut baie copiilor si i-a pregatit pentru culcare.

La ora 9 era deja extenuat(a) datorita treburilor din timpul zilei. Era asteptat de "soțul" sau. A doua zi, când s-a trezit a alergat să se roage în genunchi la Dumnezeu:

- Doamne, nu știu ce a fost in mintea mea când ți-am cerut să fiu în in locul soției! Te rog sa ne faci așa cum eram!

Dumnezeu îi răspunde:

-Fiule, sper că ai învățat lecția, dar acum este imposibil, mai ai de așteptat 9 luni pentru că tocmai ai rămas gravidă și va trebui să  naști...

***

 “CÂND SĂ TACI"

 1. Taci - în momentele de furie.

 2. Taci - când nu ai toate informațiile.

 3. Taci - când nu ai verificat povestea.

 4. Taci - dacă vorbele tale ar putea jigni o persoană mai vulnerabilă.

 5. Taci - atunci când este timpul să asculți.

 6. Taci - când ești tentat să tratezi cu superficialitate lucrurile sfinte.

 7. Taci - când ești tentat să glumești pe seama păcatului.

 8. Taci - dacă ți-ar fi rușine de propriile cuvinte mai târziu.

 9. Taci - dacă vorbele tale ar putea crea o impresie greșită.

 10. Taci - dacă problema nu te privește.

 11. Taci - când ești tentat să spui o minciună evidentă.

 12. Taci - dacă vorbele tale ar putea afecta reputația cuiva.

 13. Taci - dacă vorbele tale ar putea distruge o prietenie.

 14. Taci - când simți nevoia să critici.

 15. Taci - dacă nu poți spune ceva fără să țipi.

 16. Taci - dacă vorbele tale ar reflecta negativ asupra prietenilor sau familiei tale.

 17. Taci - dacă există șansa să fii nevoit să-ți retragi cuvintele mai târziu.

 18. Taci - dacă ai spus deja același lucru de mai multe ori.

ASCULTĂ MAI MULT ȘI VORBEȘTE MAI PUȚIN.

FII BINE CUVÂNTAT!”

Eya Uchenna

***

 Povestea Ghiocelului-Andersen               

Era in mijlocul iernii. Aerul era foarte rece, vantul era tare intepator, inauntrul usilor inchise era cald si bine, dar in afara caselor bine incalzite se afla ghiocelul, sau cel putin micuta lui radacina, ingropata sub pamantul acoperit de zapada.

Intr-o zi, a inceput sa ploua. Stropii de apa au strapuns neaua asternuta peste pamant, au atins radacina ghiocelului si au vorbit cu ea despre stralucirea lumii de afara. Curand, o raza de soare si-a facut si ea loc printre zapada pana la bulbul ghiocelului, iar inlauntrul lui a inceput sa freamate o reinnoita viata.

"Vino la mine," i-a zis floarea.

"Nu pot," i-a raspuns raza de soare. Nu sunt indeajuns de puternica pentru a-ti deschide usa! Atunci cand va veni vara voi fi mult mai vanjoasa.

"Cand va veni vara?" a zis floarea, si a repetat aceasta intrebare ori de cate ori o noua raza de soare isi facea drum pana la ea. Mai era, totusi, destula vreme pana la sosirea verii. Zapada intarzia inca peste tarina, si aparea o oglinda de gheata peste balti in fiecare noapte.

"Cat timp ii mai trebuie verii ca sa vina? Cat timp?" isi spunea floarea. "Simt un asa de mare neastampar si pofta de viata in mine; trebuie sa cresc, sa ma lungesc, sa deschid usa, trebuie sa ies afara si sa fac o plecaciune pentru a-i spune verii "buna dimineata"! Ah, ce vremuri fericite ma asteapta!"

Asa ca floarea s-a zbatut si a crescut dinlauntrul ei sub stratul de pamant pe care apa il inmuiase in afara, iar zapada si tarina s-au incalzit, si raza de soare i-a batut iar la usa. Floricica a iesit sub zapada cu niste mici petale alb-verzui, infasurate strans in niste frunzulite verzi, ce pareau ca o apara. Neaua era rece, dar era strapunsa de raza de soare, asa ca era usor sa treci prin ea, mai ales ca raza de soare devenea tot mai puternica.

„Bine ai venit, bine ai venit!” canta si ii ura fiecare raza, iar floarea s-a inaltat deasupra zapezii, in lumea stralucitoare de afara. Razele de soare au mangaiat-o si au sarutat-o, asa ca si-a desfacut petalele, albe ca neaua, si ornamentate cu dungi verzi. Si-a aplecat apoi capul, plina de bucurie si modestie.

„Frumoasa floare!” i-a spus razele soarelui, „ce gratioasa si delicata esti! Esti cea dintai si esti unica! Esti iubirea noastra! Esti clopotelul ce vesteste sosirea verii, frumoasa vara, peste pamanturi si orase. Toata zapada se va topi, vanturile reci vor fi alungate departe, si noi fi iarasi la putere. Totul va deveni verde si, dupa aceea, vei avea tovarasi liliacul, florile de salcam si trandafirii; dar tu esti prima, atat de gratioasa si delicata!”

Era asa de bine! Parca intreg vazduhul canta, in vreme ce razele de soare se agatau de frunzele si tulpina florii. Ea statea in mijlocul zapezii, atat de delicata si asa de usor de rupt, si totusi atat de puternica in frumusetea ei tanara; se infatisa cu rochia-i alba cu dungulite verzi, anuntand vara. Mai era insa mult timp pana la sosirea anotimpului cald. Norii ascundeau soarele, si vanturile inghetate continua sa sufle peste pamant.

„Ai sosit prea devreme!” i-au zis Vantul si Vremea. „Mai avem inca putere si o vei simti pe pielea ta, si te vei lasa infranta de noi. Trebuia sa fi ramas linistita acasa si sa nu te arati tuturor. Nu a venit inca timpul tau!”

Era un ger de crapau pietrele. Zilele ce au urmat nu au adus nici macar o singura raza de soare. Vremea putea sa rupa floarea in doua cu raceala ei. Cu toate acestea, ea avea mai multa putere decat credea. Era puternica gratie bucuriei si credintei in vara, care trebuia cu siguranta sa apara si care fusese vestita de dorul ei adanc si confirmat de razele de soare. Asadar, ea a ramas plina de incredere, cufundata in zapada, cu straiul ei alb, aplecandu-si capul sub fulgii mari si grei, in ciuda vanturilor inghetate ca o loveau.

„Te vei rupe!” i-au zis ele, „si te vei ofili, te vei ofili! Ce cauti tu aici? De ce te-ai lasat ispitita sa iesi afara? Raza soare lui nu a facut decat sa isi bata joc de tine. Acum capeti ceea ce primesti, aiurita indragostita a verii.”

„O, aiurita indragostita de vara!” strigau copii, bucurosi, „uite-o acolo, ce frumoasa este, ce frumoasa e! E cea dintai si unica floare!”

Aceste vorbe o faceau sa se simta atat de bine pe floare, parand sa o incalzeasca la fel ca si razele de soare. Din pricina fericirii, ea nici macar nu a simtit atunci cand a fost rupta. Era acum in mana unei copile, sarutata de acea copila, si adusa intr-o camera calda, privita cu pretuire si pusa in apa. „Ce invigorator, ce intaritor!” Floarea se gandea ca a venit dintr-o data vara.

Fiica oamenilor din acea casa era o fata frumoasa, ce tocmai primise confirmarea la biserica, la fel ca si un prieten de-al ei. Prietenul ei invata pe atunci pentru un examen. „Iat-o pe a mea aiurita indrragostita a verii,” a spus ea, apoi a luat delicata floare si a asezat-o intr-o hartie parfumata, pe care erau scrise niste versuri incepand si terminandu-se cu cuvintele „aiurita indragostita de vara”. „Prietene, fii un aiurit indragostit al verii.” Fata isi imbia si isi lua in ras prietenul cu frumusetea verii. Da, acest lucru era cuprins in versuri, iar hartia a fost impaturita ca o scrisoare, si floarea fost pusa si ea in scrisoare. Inauntru era intuneric, la fel ca in acele zile cand era ascunsa in radacina. Floarea a pornit intr-o lunga calatorie, a stat in geanta unui postas, a fost presata si ingramadita, un lucru nu tocmai placut, dar,  pana la urma, chinurile au luat sfarsit.

Calatoria se terminase; scrisoarea a fost deschisa si citita de catre prietenul indragit. Ce fericit a fost! A sarutat scrisoarea si a asezat-o cu grija intr-o cutie, in care erau multe alte frumoase versuri, neavand totusi vreo floare in ele; ea era prima, unica, asa cum ii spuneau razele soarelui, iar asta era un lucru la care ii placea mereu sa se gandeasca.

Floarea a avut timp destul pentru a se gandi la asta; s-a tot gandit cat a trecut vara, a trecut si iarna, si a sosit inca o vara, inainte de a-si face iar aparitia. De aceasta data insa tanarul nu era deloc fericit. El a apucat nervos, deloc delicat, scrisoarea, si a aruncat-o, iar floarea a cazut pe podea. Era, desigur, turtita si uscata, dar de ce o arunce pe podea? Cu toate acestea era mai bine decat sa ajunga in foc, acolo unde a ars hartia cu versuri. Ce se intamplase, de fapt? Ce se intampla de multe ori... Floarea il facuse sa se simta ca un aiurit indragostit parea sa nu fi fost decat o gluma; fata rasese de el, aceasta nu mai era deloc o gluma, si, in timpul verii, isi facuse alt prieten.

A doua zi dimineata, soarele a stralucit peste floarea presata, ce parea a fi pictata pe podea. Servitoarea care matura in camera a ridicat-o si a asezat-o intr-una din cartile de pe masa, gandindu-se ca, in timp ce facuse curatenie, cazuse pe podea. Floarea se afla iarasi printre versuri – niste versuri mult mai frumoase – sau care, cel putin, costasera mai mult.

Ani dupa ani au trecut dupa aceea. Cartea statea pe un raft, si apoi a fost luata de acolo pentru a fi citita. Era o carte buna; versurile si cantecele din ea apartineau vechiului poet danez Ambrosius Stub, si chiar meritau a fi citite. Omul care o citea intorcea paginile una dupa alta.

„Hei, aici e o floare!” a zis el, „un ghiocel, un aiurit indragostit al verii, un aiurit poet! Foarea asta nu a fost pusa degeba aici! Bietul Ambrosius Stub! Si el a fost un aiurit indragostit al verii, un poet nebun. El a venit prea devreme pentru timpurile sale si, din aceasta cauza, a trebuit sa infrunte inghetate vanturi, si sa rataceasca pentru a avea un acoperis de la un mosier la altul, asemeni unei flori dintr-un pahar cu apa, sau a uneia asezate printre versuri rimate. Nebun al verii, nebun al iernii, nebun si aiurit, dar cel dintai, unicul, mereu tanarul poet danez al acelor vremuri. Da, tu trebuie sa ramai ca un simbol in aceasta carte, tu mic ghiocel; ai fost pus aici cu un scop anume.”

In acest fel, ghiocelul a fost asezat inapoi in carte, si s-a simtit  onorat si fericit ca era un simbol in acea frumoasa carte de cantece, apartinand celui dintai in a canta si a scrie, si el tot un ghiocel, un aiurit indragostit de vara, ce era privit drept un nebun in timpul iernii. Floarea a inteles aceste lucruri in felul ei, asa cum noi interpretan totul in felul nostru.

 Aceasta este povestea ghiocelului.

****

 " În limba română se ascunde un secret despre natura noastră românească.

Noi suntem, prin excelență, niște bătăuși. Ne place bătaia!

- Noi ne începem fiecare sărbătoare cu o bătaie, pentru că noi nu curățăm covoare, noi le batem.

- Noi nu parcurgem un drum, noi îl batem.

- Chiar și când suntem gânditori, ne bate un gând.

- Inima noastră de român nu pompează, ci bate!

- Pantofii noștri nu ne rod, nu ne sunt mici sau mari, ci scurt - ne bat.

- Ca să urezi de bine cuiva îi spui: „Bată-te norocul să te bată!”.

- Când pleacă cineva îi urezi: „Cale bătută!”

- Unul dintre dansurile tradiționale din zona Moldovei este „Bătuta”.

- Laptele nostru nu-i fermentat ci e bătut.

- Noi nu ciocănim, noi batem la ușă.

- Cândva, unele femei, câștigau un ban din copiere de documente. Băteau la mașina de scris.

- Nu avem o competiție sportivă loială. Scopul nostru e să-l batem pe adversar.

- Și vântul bate pe afară.

- In loc de ghinion, ești bătut și de soartă.

- Ca să fiu mai credibil, spun: "Să mă bată Dumnezeu!".

- În loc să vorbesc degeaba, eu îmi bat gura.

- Și mai este și un proverb romanesc: "gura bate fundul"

Și mi-am propus să nu vă mai bat la cap! 

PS:

Când încheiem o afacere noi... batem palma!

Dacă vezi ceva special... Bate la ochi!

La copii... bătaia e ruptă din rai!

Dacă faci ceva și îi spui să continue... Bate fierul cât e cald!

Avem chiar si un fel de a pregăti fasolea... fasole bătută!

Când nu mai avem chef de ceva... nu ne mai batem capul!

Când aplaudăm, noi... batem din palme!

Când vorbești mult și fără rost, noi... batem apa-n piuă!

Când nu înțelegi... bați șaua să priceapă iapa!

Daca spui prostii... bați câmpii!"

La apogeu este ceea ce spunem cuiva ca să meargă mai departe, îi zicem... "Dă-i bice!" "

📖📖📖

 Puiul - Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti 

"Vezi ce va să zică să nu mă asculți? Când te-i face mare, o să faci cum vrei tu, dar acum, cât ești mic, să nu ieși niciodată din vorba mea, că poți păți și mai rău!"

Sandi, să asculţi pe mămica

Într-o primăvară, o prepeliţă aproape moartă de oboseală — că venea de departe, tocmai din Africa — s-a lăsat din zbor într-un lan verde de grâu, la marginea unui lăstar. După ce s-a odihnit vreo câteva zile, a început să adune beţigaşe, foi uscate, paie şi fire de fân şi şi-a făcut un cuib pe un moşoroi de pământ, mai sus, ca să nu i-l înece ploile; pe urmă, şapte zile de-a rândul a ouat câte un ou, în tot şapte ouă mici ca nişte cofeturi şi a început să le clocească. Ai văzut cum stă găina pe ouă? Aşa sta şi ea,doar că ea în loc să stea în coteţ, stă afară în grâu; şi ploua, ploua de vărsa şi ea nu se mişca, ca nu cumva să pătrunză o picătură de ploaie la ouă. După trei săptămâni i-au ieşit nişte pui drăguţi, nu goi ca puii de vrabie, îmbrăcaţi cu puf galben ca puii de găină, dar mici, parcă erau şapte gogoşi de mătase, şi au început să umble prin grâu după mâncare. Prepeliţa prindea câte o furnică, ori câte o lăcustă, le-o firimiţea în bucăţele mici, şi ei, pic! pic! pic! cu cioculeţele lor, o mâncau numaidecât. Şi erau frumoşi, cuminţi şi ascultători; se plimbau primprejurul mamei lor şi când îi striga: “Pitpalac!”repede veneau lângă ea. Odată, prin iunie, când au venit ţăranii să secere grâul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea măsii, şi cum nu ştia să zboare, haţ! l-a prins un flăcău sub căciulă. Ce frică a păţit când s-a simţit strâns în palma flăcăului, numa, el a ştiut; îi bătea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un ţăran bătrân, care s-a rugat pentru el:— Lasă-l jos, mă Marine, că e păcat de el, moare. Nu-l vezi că de-abia e cât luleaua?!

Când s-a văzut scăpat, fuga speriat la prepeliţă să-i spuie ce-a păţit. Ea l-a luat, l-a mângaiat şi i-a spus:

— Vezi ce va să zică să nu mă asculţi? Când te-i face mare, o să faci cum ai vrea tu, dar acum, că eşti mic, să nu ieşi niciodată din vorba mea, că poţi să păţeşti şi mai rău.

Şi aşa trăiau acolo liniştiţi şi fericiţi. Din seceratul grâului şi din ridicarea snopilor se scuturaseră pe mirişte o groază de boabe cu care se hrăneau şi, măcar că nu era vreo apă prin apropiere, nu sufereau de sete, că beau dimineaţa picături de rouă de pe firele de iarbă. Ziua, când era căldura mare, stau la umbră în lăstar; după-amiaza, când se potolea vipia, ieşeau cu toţii pe mirişte; iar în nopţile răcoroase se adunau grămadă, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepeliţei. Încet-încet puful de pe ei s-a schimbat în fulgi şi în pene, şi cu ajutorul mamei lor au început să zboare. Lecţiile de zbor se făceau dimineaţa spre răsăritul soarelui, când se îngâna ziua cu noaptea, şi seara în amurg, căci ziua era primejdios din pricina hereţilor, care dădeau târcoale pe deasupra miriştii.Mama lor îi aşeză la rând şi îi întrebă: “Gata?” “Da”, răspundeau ei. “Una, două, trei!” Şi când zicea “trei”, frrr! zburau cu toţii de la marginea lăstarului tocmai colo lângă cantonul de pe şosea şi tot aşa îndărăt. Şi mama lor le spunea că-i învaţă să zboare pentru o călătorie lungă, pe care trebuiau s-o facă în curând, când o trece vara. “Şi o să zburăm pe sus de tot, zile şi nopţi, şi o să vedem dedesubtul nostru oraşe mari şi râuri, şi marea.”

Într-o după-amiază pe la sfârşitul lui august, pe când puii se jucau frumos în mirişte împrejurul prepeliţei, aud o căruţă venind şi oprindu-se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toţi în sus capetele cu ochişorii ca nişte mărgele negre şi ascultau.

“Nero! înapoi!” s-a auzit un glas strigând. Puii n-au priceput; dar mama lor, care înţelesese că e un vânător, a rămas încremenită. Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr-acolo venea vânătorul. După o clipă de socoteală, le-a poruncit să se pitulească jos, lipiţi cu pământul, şi cu nici un preţ să nu se mişte.— Eu o să zbor; voi să rămâneţi nemişcaţi; care zboară, e pierdut. Aţi înţeles?

Puii au clipit din ochi c-au înţeles şi au rămas aşteptând în tăcere.

Se auzea fâşâitul unui câine care alerga prin mirişte şi din când în când glasul omului:

— Unde fugi? înapoi, Nero!

Fâşâitul se apropie — uite câinele: a rămas împietrit cu o laba în sus, cu ochii ţintă înspre ei.

— Nu vă mişcaţi, le şopteşte prepeliţa şi se strecoară binişor mai departe. Câinele păşeşte încet după ea. Se apropie grăbit şi vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum aşa de aproape de ei, încât văd cum i se urcă o furnică pe carâmbul cizmei. Vai! cum le bate inima. După câteva clipe prepeliţa zboară ras cu pământul, la doi paşi de la botul câinelui, care o urmăreşte; vânătorul se depărtează strigând: “Înapoi!înapoi!” Nu poate trage, de frică să nu-şi împuşte câinele; dar prepeliţa se preface aşa de bine că e rănită, încât câinele vrea cu orice preţ s-o prindă; iar când socoteşte ea că e în afară de bătaia puştii, zboară repede spre lăstar.În vremea asta puiul ăl mai mare, în loc să stea nemişcat ca fraţii lui, după cum le poruncise mă-sa, zboară; vânătorul îi aude pârâitul zborului, se întoarce şi trage. Era cam departe. O singură alică l-a ajuns la aripă. N-a picat, a putut zbura până în lăstar; dar acolo, de mişcarea aripii, osul — la început numai plesnit — s-a crăpat de tot, şi puiul a căzut cu o aripă moartă. Vânătorul, cunoscând desimea lăstarului şi văzând că trăsese într-un pui, nu s-a luat după dânsul, socotind că nu face truda de a-l căuta prin lăstar.

Ăilalţi pui nu s-au mişcat din locul unde-i lăsase prepeliţa. Ascultau în tăcere. Din când în când se auzeau pocnete de puşcă şi glasul vânătorului strigând “Apporte!” Mai târziu căruţa s-a îndepărtat înspre vânător pe drumeagul lăstarului; încet-încet pocnetele şi strigătele s-au pierdut, s-au stins, şi în tăcerea serii care se lăsa nu se mai auzea decât cântecul greierilor; iar când s-a înnoptat şi răsărea luna dinspre Cornăţel, au auzit desluşit glasul mamei lor chemându-i din capul miriştii: “Pitpalac! pitpalac!”Repede au zburat înspre ea şi au găsit-o. Ea i-a numărat: lipsea unul.

— Unde e nenea?

— Nu ştim, a zburat.

Atunci prepeliţa disperată a început să-l strige tare, mai tare, ascultând din toate părţile. Din lăstar i-a răspuns un glas stins: “Piu! piu!”...

Când l-a găsit, când i-a văzut aripa ruptă, a înteles că era pierdut; dar şi-a ascuns durerea, ca să nu-l deznădăjduiască pe el...

D-atunci au început zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plânşi cum fraţii lui se învăţau la zbor dimineaţa şi seara; iar noaptea, când ăilalţi adormeau sub aripa mamei, el o întreba cu spaimă:

— Mamă, nu e aşa că o să mă fac bine? Nu e aşa c-o să merg şi eu să-mi arăţi cetăţi mari şi râuri, şi marea?

— Da, mamă, răspundea prepeliţa, silindu-se să nu plângă.

Şi a trecut vara. Au venit ţăranii cu plugurile de au arat miriştea; prepeliţa s-a mutat cu puii într-un lan de porumb de alături; dar peste câtăva vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au tăiat cocenii şi au întors locul; atunci s-a mutat în nişte pârloage din marginea lăstarului.

În locul zilelor mari şi frumoase au venit zile mici şi posomorâte, a început să cadă bruma şi să se rărească frunza lăstarului. Pe înserate se vedeau rândunici întârziate zburând în rasul pământului, ori pâlcuri de alte păsări călătoare, iar în tăcerea nopţilor friguroase se auzeau strigătele cocorilor, mergând toate în aceeaşi parte, către miazăzi. În inima bietei prepeliţe era o luptă sfâşietoare. Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să plece cu copiii sănătoşi, care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăţa de ea cu disperare. Suflarea duşmănoasă a crivăţului, pornită fără veste într-o zi, a hotărât-o. Decât să-i moară toţi puii, mai bine numai unul — şi fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni, pe când ăl rănit striga cu deznădejde:— Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi!

A încercat să se târască după ei, dar n-a putut, şi a rămas în loc, urmărindu-i cu ochii până au pierit în zarea dinspre miazăzi. Peste trei zile, toată preajma era îmbrăcată în haina albă şi rece a iernii. După o ninsoare cu viscol, urmă un senin ca sticla, aducând cu dânsul un ger aprig. La marginea lăstarului, un pui de prepeliţă, cu aripa ruptă, sta zgribulit de frig. După durerile grozave de până adineaori, urmează acum o piroteală plăcută. Prin mintea lui fulgeră crâmpeie de vedenii... mirişte...un carâmb de cizmă pe care se urcă o furnică... aripa caldă a mamei. Se clatină într-o parte şi într-alta, şi pică mort, cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune. ”

***

 Moș Crăciun 

Cândva, la marginea unui oraș, trăia un meșter bătrân care făcea jucării. Tot anul meșterea la ele cu dragoste și răbdare. Erau minunate și nu semănau una cu alta.

În Ajunul Crăciunului, bătrânul meșter pleca în oraș să-și vândă jucăriile. Oamenii din acel oraș nu erau prea bogați, așa că meșterul le vindea jucăriile pe mai nimic.Dar asta nu-i scădea cu nimic bucuria de a face jucării de care copiii să se bucure,după datină.

În dimineața de Crăciun, meșterul vânduse toate jucăriile și se întorcea spre casă. 

La marginea orașului s-a oprit să privească la o fereastră. Știa că acolo locuiește o familie tare săracă și se întreba ce jucării or fi primit copiii.

Trei copii visau cu voce tare:

 - Dacă am avea un soldățel de plumb, numai unul, ne-ar fi de ajuns.

Bătrânul știa că nu mai avea nici o jucărie și tare ar fivrut să le dăruiască măcar una. Dar ce minune!Tocmai un soldățel de plumb răsărise, nu se știe de unde, în fundul sacului.Și așa, dorința celor trei frați sărmani s-a împlinit. 

În drum spre casă, bătrânul se gândea: 

-Aș vreasă fac atât de multe jucării, încât să dăruiesc câte una fiecărui copil din lume, dar mai ales celor sărmani, cărora n-are cine să le cumpere.

 Și cum mergea așa, văzu în zăpadă un pui de căprioară care-l privea cu ochii triști.

- Sărmană făptură, ce te doare?

Se pare căpuiul se rănise la un picior. Cum a știut și cu ce a avut la îndemână,bătrânul i-a legat rana și l-a ajutat să se ridice. Atunci,făptura aceea gingașă i-a vorbit cu glas limpede ca de copil: 

- Acum văd că ai o inimă bună. Dorința ți se va îndeplini. 

Ca din pământ a apărut o sanie fermecată, purtată înzbor de niște reni minunați și bătrânul s-a înălțat cu ei în slava cerului înstelat, spre o lume de basme.  

Chiar și hainele lui sărăcăcioase se preschimbaseră în niștehaine neobișnuite, de culoare roșie.N-ar fi putut spune cât și pe unde l-a purtat saniaf ermecată. Într-un târziu a simțit cum coboară lin într-un ținut înzăpezit, unde-l aștepta o căsuță cu ferestre luminate.Și o mulțime de pitici, ca și cei din povești, l-au întâmpinat bucuroși. Piticii erau harnici și îndemânatici, gata să se apuce de treabă. Materialele se găseau din belșug, căci, nu se știe cum, se înmulțeau mereuși nu se terminau niciodată. Dar bătrânul meșter priceput îi îndruma pe pitici și împreună făceau jucării, mereu mai multe și mai frumoase.

Pentru fiecare copil din lum exista jucăria pe care și-o dorea. 

În seara de Ajun sosesc colindătorii.  La fiecare casă ei aduc vestea minunată a nașterii Domnului și urează un an bun și îmbelșugat. Este noaptea în care visele copiilor se împlinesc. 

A doua zi, în dimineata de Crăciun, în jurul bradului împodobit, bucuria numai are margini. Nici unul dintre ei n-a fost uitat. După numele sărbătorii, copiiii-au pus numele Moș Crăciun acelui meșter și așa a rămas până astăzi. De aceea, în zilele acestei sfinte sărbători, când stăm cu toții înjurul mesei încărcate cu bunătăți, nu trebuie să-iuităm pe cei sărmani.

Moșul are grijă de ei doar o dată pe an. Noi trebuie să ne gândim la ei mereu.(  Mihail Sadoveanu )

***

 Legenda lui Moș Nicolae

” Se spune că Nicolae locuia într-un satuc cu oameni de tot felul. El era tare bun şi special, iar dorinţa sa cea mai mare era să îi ajute pe cei mai puţin norocoşi, aşa că, atunci când a crescut, a făcut tot posibilul să transforme visurile celor din jur în realitate. Pentru că rămăsese orfan şi moştenise o avere destul de mare, în fiecare noapte, Nicolae se deghiza şi le oferea oamenilor din satul său mâncare, haine şi ce mai aveau nevoie.

Timpul a trecut, iar într-una din zile Nicolae a aflat că un tată din satul său era gata să îşi piardă cele 3 fete din cauza faptului că era foarte sărac şi nu avea să le dea moştenire. Un negustor pusese ochii pe ele şi voia să le ia ca să îi fie sclave.

– Nu se poate aşa ceva, s-a gândit Nicolae. Aşa că s-a furişat într-o noapte în casa lor şi a aruncat o pungă plină cu bani în camera fetei celei mai mari.

– Uite, tată, cineva ne-a trimis aceşti bani şi voi putea să mă mărit! Şi aşa a fost. Fata s-a măritat cu un băiat care îi era drag şi a fost fericită.

La fel s-a întâmplat şi cu fata mijlocie. Bătranul tată era foarte fericit, dar şi foarte curios să vadă cine era binefăcătorul familiei sale. Aşa că, peste încă un an, s-a hotarât ca, înainte de căsătoria celei mici, să pândească noaptea ca să vadă cine era cel care îi ajuta familia.

Ca să nu fie descoperit, Nicolae s-a suit încet pe acoperiş şi a aruncat săculeţul cu bani pe hornul casei. Acesta a căzut într-un ciorap care era pus la uscat la gura focului. De aici şi obiceiul ca micuţii să primească cadouri în şosetele agăţate la sobă sau în ghete lângă uşă, pentru cei care nu au sobă.

– Om bun, cum te numeşti? Vreau să ştiu şi eu cine este cel care mi-a adus atât de multă bucurie, să-ţi multumesc pentru salvarea fetelor mele! a spus bătrânul tată.

– Nicolae este numele meu, dar te rog să nu mai spui nimănui ce am facut! Pentru o faptă bună nu se aşteaptă răsplată. ”