$$$

 Remarcabilul EMIL CIORAN spunea, mai în glumă - mai în serios: ,,Ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract." 

De ce e limba română așa o limbă unică? 

Așadar, să auzim 11 motive, care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul "pietrelor" rare ale omenirii.

1. Română este singura, din grupul de limbi romanice, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister: cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).

2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi chiar atât de deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.

Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat “trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.

3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât “enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem “fata”, “băiatul”, “tabloul”, și nu “la fille”, “le garçon”, “le tableau”, cum ar fi în franceză.

Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt, ca să ne facem înțeleși atunci, când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.

4. “Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.

N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului, pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim “ceapă”, și în alt fel când rostim “ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.

5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.

Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit, că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește “ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.

6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. “PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e, că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.

7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de “dor” și “doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.

“Dor” și “doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz, decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții, într-atât de specifice culturii noastre, încât traducerea lor în alte “glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm, că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.

8. Alt aspect unic în lume, româna “dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, “italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.

Concret, cazurile dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).

9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care “câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj “pe înțelesul tuturor”.

Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza să fie scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra “românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.

10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a “Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.

11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte in interior, teritorial – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în “curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…"

Net

$$$

 ANNE BOLEYN - O POVESTE DE DRAGOSTE ?

De-a lungul vremii, istoria şi literatura s-au întrecut pentru a găsi o poveste de dragoste perfectă. O poveste care să sădeasca emoţii, să te facă să-i îndrăgeşti protagoniştii şi, mai ales, să te facă să speri că dragostea învinge întodeauna şi cei doi vor rămâne împreună până la sfârşit. În această competiţie s-a aplicat o regulă cât se poate de simplă: realitatea, în cazul nostru istoria, bate filmul. Motivul este simplu: în ficțiune, orice este posibil. Însă când o astfel de poveste chiar s-a petrecut întrece și născocirea unui mare artist. De la clasicele exemple din Antichitate, războiul troian sau aventura lui Marc Antoniu cu Cleopatra, până la cele mai recente, cum ar fi căsătoria prinţului moştenitor Felipe cu Letiţia, cei doi fiind, în prezent, conducătorii Spaniei, aceste cupluri stau pe scena marilor iubiri la care unii dintre noi visăm. Dar este relația dintre Anne Boleyn și Henric al VIII-lea una dintre aceste povești de dragoste?

În secolul al XVI-lea aveam de a face cu o societate englezească profund anticlericală, în principal din cauza bogăţiei bisericii, dar şi din cauza suveranităţii unei puteri străine: papalitatea. În cartea sa, Istoria Angliei, André Maurois, povesteşte că dacă Abel ar fi fost preot, orice juriu al Londrei l-ar fi achitat pe Cain. Se observă astfel care era poziţia Angliei în legătură cu biserica şi clerul. În ceea ce îl priveşte pe Henric al VIII-lea, acesta a rămas întodeauna fidel convingerilor sale conservatoare. Când au apărut scrierile lui Luther în Anglia, Henric a luat măsuri pentru a le combate – prin cartea Assertio septem sacramentorum adversus Martinum Lutherum în 1521– fapt pentru care a primit titlul de Apărător al Credinţei de la papa Leo al X-lea.

La începutul anului 1526, Henric a început să o curteze pe tânăra Anne Boleyn din anturajul reginei Caterina de Aragon. Anne, fiica lui Thomas Boleyn, unul dintre diplomaţii preferaţi ai lui Henric al VII-lea, a primit o educaţie tipică pentru clasa ei socială, învăţase să scrie, să citească, învăţase aritmetică, istorie şi gramatică, precum şi să cânte, să danseze, bunele maniere, broderie, să călărească şi să vâneze. Anne Boleyn a refuzat avansurile regelui pentru a evita să devină amanta lui, aşa cum fusese sora ei, Mary. Refuzul ei nu poate fi considerat un motiv suficient pentru hotărârea lui Henric de a separa Biserica engleză de papă, această rupere având numeroase explicaţii politice şi economice. Regina trecuse deja de vârsta la care putea să aibă copii şi încă nu îi oferise un moştenitor la tron, un fiu. Cei doi aveau o fiică, Maria (1516) dar aceasta nu era considerată un succesor potrivit. Henric ştia că în cartea a treia a lui Moise, atât în capitolul 18, cât și în 20 se interzicea în mod clar orice fel de relație cu soția fratelui, iar Caterina fusese căsătorită cu Arthur Tudor, fratele lui Henric, timp de cinci luni. De altfel, se menţiona explicit că cei ce vor încălca legea sfântă nu vor putea avea copii. Pentru rege începuse să fie evident că Dumnezeu îl pedepsea pentru încălcarea Legilor Levitice, lipsindu-i pe el şi întregul regat de un moştenitor la tron. În afară de problema succesorului, regina, fiica regilor catolici, l-a pus într-o altă situaţie neplăcută, în condițiile în care regele dorea să rupă alianţa cu Spania, promovată de Henric al VII-lea, şi să înceapă o alianţă cu Franţa, această mișcare fiind imposibil de făcut cât timp Caterina se afla la curtea regală.

Henric avea numeroase preocupări diplomatice şi dinastice, astfel că la mijlocul anilor 1520, căsătoria sa cu Caterina de Aragon părea din ce în ce mai nepotrivită. Ar fi exagerat să credem că Henric putea decide ruptura faţă de papalitate sau divorţul de Caterina doar pentru că o fată de la curte, Anne Boleyn, îl refuzase. Cert este că Henric nu avea niciun dubiu că papa îi va acorda o bulă de dispensă la fel cum făcuse şi în cazul căsătoriei dintre împăratul Maximilian I şi Anna de Bretagne. Ceea ce nu a calculat însă este că niciun papă nu ar fi anulat o bulă a unui predecesor doar pentru a-i face pe plac. După mai multe încercări eşuate de a aduce dovezi care să arate că bula iniţială era invalidă, singura soluţie prin care se putea asigura divorţul şi succesiunea la tron a Tudorilor a rămas răsturnarea autorităţii papale în Anglia şi înlocuirea jurisdicţiei sale cu o autoritate corespunzătoare dorinţelor regelui, adică Henric însuşi în calitate de Cap Suprem al Bisericii. Deşi această acţiune a fost socotită de papalitate ca fiind schismastică, singurul punct comun între bisericile protestante şi cea Anglicană este nerecunoaşterea autorităţii papei.

După nenumărate legi, cum ar fi cea de succesiune şi cea de supremaţie, care să confere legalitate uniunii dintre Henric şi Anne Boleyn în 24 ianuarie 1533, s-a dovedit că aceasta a fost doar un capriciu, fapt demonstrat chiar de rege prin următoarele sale patru căsătorii.

Cu toate acestea, Anne Boleyn a fost numită cea mai influentă regină consoartă a Angliei din toate timpurile având în vedere că ea este cea care i-a oferit Angliei independenţa faţă de Roma.

$$$

 AURUL CONFISCAT DE NAZIȘTI

Pe măsură ce naziștii au cutreierat o mare parte din Europa și Africa de Nord, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, aurul, artefacte valoroase și picturi neprețuite au dispărut din teritoriile cucerite și multe dintre aceste comori încă lipsesc și în prezent.

Mulți oameni cred că naziștii au ascuns aceste comori în locuri secrete. Este hrana perfectă pentru legendele urbane: prada ascunsă de soldații naziști, locația fiind dezvăluită doar pe o hartă greu de obținut. Dar sunt adevărate poveștile? Aurul furat și ascuns de naziști există cu adevărat? Răspunsul este da: nu numai că aurul nazist este real, ci a fost o forță în plata regimului lui Hitler.

Pe măsură ce forțele naziste s-au răspândit în toată Europa, politica lor a fost să jefuiască obiectele de valoare ale victimelor lor, în mare parte de la evrei. Prada de război includea artă plastică, bijuterii, covoare orientale, argintărie, porțelan și sticlă. Dar cel mai important articol, din punct de vedere economic, a fost aurul, indică Live Science.

Aurul nazist este un termen generic. Include atât aurul monetar, care este deținut de guverne în băncile centrale ca parte a rezervelor lor valutare, cât și obiectele valoroase furate de la persoane (nu neapărat aur). „Aurul monetar este aur pe care germanii l-au confiscat de la băncile centrale aparținând statului”, afirmă Ronald Zweig, profesor la Universitatea din New York și autorul cărții „Trenul de aur: distrugerea evreilor și jefuirea Ungariei”.

Naziștii au confiscat aurul și apoi l-au folosit pentru a finanța războiul

De obicei, naziștii au confiscat aurul monetar și l-au stocat în depozitele centrale, apoi l-au folosit pentru a finanța mașina nazistă de război. Dar naziștii au jefuit și aurul de la indivizi. „Aurul nemonetar a fost obținut din jefuirea caselor, bunurilor și chiar a cadavrelor victimelor”, a scris Zweig în cartea sa. O mare parte din ceea ce a fost confiscat de la persoane private.

În 1945, unitățile armatei americane au dezgropat tezaure confiscate ascunse în Germania și Austria. Cea mai spectaculoasă descoperire a fost mina de sare Merkers din Turingia, Germania, care conținea lingouri de aur, monede și valută în valoare de 517 milioane de dolari în 1945 (aproximativ 8,5 miliarde de dolari astăzi).

Pe măsură ce forțele aliate au preluat controlul asupra teritoriilor ocupate, s-a făcut un efort pentru a redistribui aurul monetar către țările din care a fost confiscat, potrivit lui Zweig. O parte din prada care fusese confiscată de la victime a fost scoasă la licitație. Dar alte comori recuperate au fost vândute, iar veniturile au fost date organizațiilor create pentru a ajuta refugiații evrei care au avut de suferit de pe urma războiului.

Valoarea totală a aurului și a altor bunuri jefuite de naziști rămâne incertă

Mulți oameni cred că nu toate depozitele de aur jefuit au fost descoperite, ceea ce duce la bogăția actuală de legende urbane pe acest subiect. Dar Ian Sayer, istoric britanic specializat în cel de-al Doilea Război Mondial și coautor al cărții „Aurul nazist: Povestea senzațională a celui mai mare jaf din lume – și cea mai mare mușamalizare”, rămâne sceptic atunci când astfel de povești apar în mass-media.

Atunci când jurnalul neautentificat „Michaelis”, despre care se crede ca a fost scris de un ofițer Waffen Schutzstaffel (SS) folosind pseudonimul „Michaelis”, a fost raportat pentru prima dată în 2020, se presupune că a dezvăluit 11 locuri în care naziștii au ascuns aur, bijuterii, picturi neprețuite și obiecte religioase jefuite.

În urma descoperirii, Sayer a studiat atât jurnalul, cât și ceea ce se afirma în paginile acestuia. Jurnalul trebuia să aparțină ofițerului SS Egon Ollenhauer, dar niciun astfel de nume nu a fost înregistrat vreodată în listele ofițerilor SS, a mai spus Sayer.

Aurul nazist este în continuare un laitmotiv al legendelor urbane

O altă poveste recurentă este legată de locația trenului de aur Wałbrzych, care ar conține un tezaur de aur nazist. S-a afirmat că trenul a fost îngropat într-un munte din sud-vestul Poloniei. Când se presupune că locația a fost descoperită, dat Sayer a respins imediat afirmația ca fiind „un gunoi absolut”. După săpături extinse ale sitului în august 2016, nu a fost descoperit niciun gram de aur și nici un tren.

Cartea lui Ronald Zweig „Trenul de aur” spune povestea unui tren de aur adevărat, care a părăsit Budapesta încărcat cu aur confiscat de naziști, bijuterii și argint furat de la evreii maghiari. Trenul se îndrepta spre o fortăreață nazistă undeva în Alpi. Trenul s-a oprit în Böckstein, Austria, ascuns în tunelul Tauern.

O parte din pradă a fost luată și îngropată în diferite locuri din Tirol (un stat din vestul Austriei) și în Feldkirch (un oraș medieval din vestul Austriei), și ulterior descoperită de fermierii locali și armata franceză după încheierea războiului. Prada din tren a fost confiscată de forțele armate americane în mai 1945. Dar o parte din prada ascunsă nu a fost niciodată descoperită.

Descoperirea unor mici părți din comoară

Studiind înregistrările care documentau mișcarea și depozitarea aurului imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, Sayer a localizat două lingouri de aur într-un seif al unei bănci deținut de Deutsche Bundesbank.

Ele au fost ținute în contul unei persoane anonime și, de-a lungul a două decenii, oficialii guvernamentali americani au negat în mod repetat orice cunoștințe despre locul celor două lingouri de aur în corespondența lor cu Sayer, potrivit cărții sale.

Autoritățile militare americane au emis un raport detaliat în care sunt enumerate cele două lingouri de aur dintr-un seif aflat în custodia Statelor Unite la Banca de Terenuri din München și, chiar dacă un raport ulterior le-a declarat din greșeală dispărute, acestea au rămas în același seif.

Dorința de a recupera tot aurul furat

Cu toate acestea, Comisia Tripartită pentru Restituirea Aurului Monetar (TGC), care fusese înființată în 1946 pentru a recupera aurul furat de Germania nazistă și a-l returna proprietarilor de drept, nu și-a putut duce la bun sfârșit munca până când tot aurul nazist înregistrat nu a fost înapoiat. Locația celor două lingouri de aur a fost apoi dezvăluită public în 1997.

Înainte de Conferința de la Londra privind aurul nazist din acel an, care avea drept scop finalizarea lucrărilor TGC, Banca Angliei a emis o declarație în care dezvăluie cantitatea exactă de aur pe care o deținea în numele TGC. Acestea au fost transferate într-un seif al Băncii Angliei în 1996, după o investigație a TGC și au rămas acolo până în prezent.

Un reprezentant al Băncii Angliei a aranjat ca Sayer să viziteze seiful și să vadă el însuși aurul, având în vedere eforturile sale.

$$$

 BĂTĂLIA DE LA TERMOPYLE (480 Î.H.r)

Bătălia de la Thermopylae, (480 î.Hr.), bătălie din centrul Greciei la trecătoarea de munte din Termopile în timpul războaielor persane. Forțele grecești, în mare parte spartane, erau conduse de Leonidas. După trei zile în care au rezistat împotriva regelui persan Xerxes I și a vastei sale armate care înainta spre sud, grecii au fost trădați, iar perșii au reușit să-i depășească. Trimițând armata principală în retragere, Leonidas și un mic contingent au rămas în urmă pentru a rezista înaintării dar au fost învinși.

Originile politice ale Bătăliei de la Termopile pot fi urmărite până la predecesorul lui Xerxes, Darius I (cel Mare), care a trimis vestitori în orașele grecești în 491 î.Hr. în speranța de a-i convinge să accepte autoritatea persană. Aceasta i-a jignit foarte mult pe grecii mândri; atenienii au mers atât de departe încât i-au aruncat pe vestitorii perși într-o groapă, în timp ce spartanii au urmat exemplul și i-au aruncat într-o fântână. În 480 î.Hr. Xerxes a invadat Grecia ca o continuare a planului inițial al lui Darius. A început în același mod în care a făcut-o predecesorul său: a trimis vestitori în orașele grecești – dar a trecut peste Atena și Sparta din cauza răspunsurilor lor anterioare. Multe orașe-stat grecești fie s-au alăturat lui Xerxes, fie au rămas neutre, în timp ce Atena și Sparta au condus rezistența cu o serie de alte orașe-stat în spatele lor. Înainte de a invada, Xerxes l-a somat pe regele spartan Leonidas să-și predea armele. Leonidas a răspuns celebru: „Vino și ia-le” („Molon labe”). Xerxes a intenționat să facă exact asta și, astfel, s-a îndreptat spre Termopile.

Xerxes a condus o armată numeroasă pe uscat prin Dardanele, însoțită de o flotă substanțială care se mișca de-a lungul coastei. Forțele sale au capturat rapid nordul Greciei și au început să se deplaseze spre sud. Rezistența greacă a încercat să oprească progresul persan pe uscat la pasul îngust al Termopilelor și pe mare în apropiere, în strâmtoarea Artemisium. Armata greacă era condusă de Leonidas, despre care se estima că avea în jur de 7.000 de oameni. Xerxes, pe de altă parte, avea între 70.000 și 300.000. În ciuda diferenței mare de omeni, grecii au reușit să-și mențină poziția. Strategia lor presupunea ținerea unei linii lungi de doar câteva zeci de metri între un deal abrupt și mare. Acest lucru a restrâns câmpul de luptă și i-a împiedicat pe perși să-și folosească numărul mare de luptători. Timp de două zile, grecii s-au apărat împotriva atacurilor persane și au suferit pierderi ușoare, și au produs pierderi grele armatei persane. Abia atunci când grecii au fost trădați, bătălia a luat o întorsătură nefavorabilă pentru ei. Efialtes, un cetățean grec care dorea o recompensă, l-a informat pe Xerxes despre o cale care a ocolit Termopilele, făcând astfel inutilă linia grecilor pentru a împiedica avansarea armatei persane.

Xerxes a profitat de această trădare și a trimis o parte din armata sa pe această cale, condusă de însuși Efialtes. După ce au ajuns de cealaltă parte, perșii au atacat și au distrus o parte din armata greacă. Acest lucru l-a forțat pe Leonidas să convoace un consiliu de război, la care s-a decis că retragerea era cea mai bună opțiune. Cu toate acestea, pe măsură ce majoritatea armatei grecești s-a retras, Leonidas cu cei 300 de soldați ai săi, unii iloți (oameni înrobiți de spartani) și 1.100 de beoți au rămas în urmă. Se presupunea că retragerea ar sfida legea și obiceiurile spartane. Ei și-au menținut terenul împotriva perșilor, dar au fost rapid învinși de vasta armata inamică și mulți (dacă nu toți, sursele diferă) au fost uciși, inclusiv Leonidas. Vestea acestei înfrângeri a ajuns la trupele de la Artemisium, iar forțele grecești de acolo s-au retras și ele. Victoria persană de la Termopile a permis trecerea lui Xerxes în sudul Greciei, ceea ce a extins și mai mult imperiul persan.

Astăzi, Bătălia de la Termopile este sărbătorită ca un exemplu de persistență eroică împotriva unor șanse aparent imposibile. La scurt timp după bătălie, grecii au construit un leu de piatră în onoarea celor care au murit și în special pentru regele căzut Leonidas. În 1955, o statuie a lui Leonidas a fost ridicată de regele Pavel al Greciei în comemorarea vitejiei sale și a trupelor sale. Bătălia de la Thermopylae a servit și ca inspirație pentru filmul 300 (2006).

IOAN GHERGHINA - MARI BĂTĂLII (Vol.1)

$$$

 BIBLIOTECA LUI HADRIAN

Biblioteca lui Hadrian (cunoscută și sub numele de Biblioteca lui Hadrian) din Atena a fost construită în jurul anilor 132-134 d.Hr., ca parte a marelui plan de reconstrucție a orașului , elaborat de împăratul roman Hadrian . Biblioteca era cea mai mare din Atena și, cu fațada sa cu coloane și zidurile înalte din jur, era construită pentru a impresiona. Clădirea era folosită pentru a depozita opere literare importante și documente juridice și administrative, oferind totodată un loc pentru a asculta prelegeri și a găzdui diverse școli filozofice.

Situată chiar în afara colțului nordic al Agora romană , biblioteca a fost construită pe locul unor locuințe din perioada elenistică târzie și romană timpurie. Devenind cea mai mare bibliotecă din Atena, a fost construită nu doar pentru a găzdui cărți, ci și ca depozit pentru arhivele oficiale ale statului. Mai multe școli importante de învățătură și filosofie au ocupat, de asemenea, clădirea.

Bibliotecile erau un loc unde se puteau asculta prelegeri și se puteau discuta chestiuni intelectuale cu ceilalți vizitatori în liniștea grădinii bibliotecii.

Bibliotecile din antichitate nu erau folosite în general ca biblioteci de împrumut, ci mai degrabă ca locuri de studiu și depozitare. Documentele erau de obicei sub formă de suluri de papirus, care erau păstrate în dulapuri din lemn despărțite ( armaria ) amplasate în nișe în pereții camerei. Bibliotecile erau, de asemenea, un loc unde se puteau asculta prelegeri și oratori și se puteau discuta chestiuni intelectuale cu alți vizitatori în liniștea grădinii bibliotecii. Biblioteca lui Hadrian a fost descrisă de Pausanias în mod celebru drept „clădirea cu 100 de coloane din marmură frigiană, cu săli cu tavane pictate, pereți de alabastru și nișe cu statui, în care se păstrau cărți” ( Attica ).

În timpul invaziei herulilor din 267 d.Hr., biblioteca a suferit daune notabile, iar în 277 d.Hr., când orașul a căutat să se protejeze mai bine, biblioteca a fost integrată într-un zid de fortificație . Biblioteca a fost renovată de Herculius (407-12 d.Hr.), prefectul (eparhul) din Iliricul, iar o statuie a acestuia a fost ridicată la intrarea în clădire. Inscripția referitoare la această statuie este încă vizibilă în partea stângă a intrării. Este posibil ca, în aceeași perioadă, să fi fost construită o biserică creștină timpurie în spațiul central al grădinii, deși această structură cu patru abside ar fi putut fi construită la mijlocul secolului al V-lea d.Hr. Această biserică creștină, de fapt prima din Atena, a fost distrusă în secolul al VI-lea d.Hr. și astfel înlocuită de o bazilică mare cu trei abside.

Construită pe un plan dreptunghiular, biblioteca în formă de peristil măsura 122 x 82 m. Impresionanta intrare, situată pe partea de vest a clădirii, avea un pridvor cu coloane corintice ( propylon ). Acesta a fost construit în centrul unei fațade cu coloane, cu șapte coloane corintice din marmură verde Karystos, de o parte și de alta a ușii de intrare. Aceste coloane ar fi putut avea inițial statui deasupra lor, susținute de un zid solid din marmură pentelică. Intrarea a primit o măreție și mai mare prin eliberarea unui spațiu de curte cu lățimea de 22 de metri, chiar în fața clădirii.

Marea curte interioară era înconjurată de colonade cu 100 de coloane, în timp ce exteriorul bibliotecii prezenta un zid înalt și simplu din blocuri de poros. Curtea avea exedre (spații semicirculare pentru scaune) la fiecare colț, cu oikoi (spații dreptunghiulare) în punctele centrale. În centrul curții se afla o grădină și un bazin decorativ. O inscripție de la fața locului indică faptul că biblioteca era deschisă „de la prima oră până la a șasea”.

Partea principală a clădirii era vizavi de intrarea de pe partea estică. Aici, în centru, se afla biblioteca pătrată, cu câte o sală de lectură de o parte și câte o sală de curs ( auditorium ) la fiecare capăt al aripii. Fiecare sală de curs avea rânduri de scaune curbate care se ridicau ca într-un amfiteatru . Structura avea inițial un etaj al doilea sau mansardă cu o galerie cu vedere la etajul inferior și cu mai multe nișe pentru depozitarea cărților și documentelor.

Ca multe alte clădiri antice, complexul bibliotecii a cunoscut o istorie plină de evenimente și agitație în ultimii 1000 de ani. Marea bazilică din secolul al VII-lea d.Hr. de la fața locului a fost distrusă de un incendiu în secolul al XI-lea d.Hr. și astfel a fost înlocuită de o altă bazilică, Megali Panagia, în secolul al XII-lea d.Hr., doar că de data aceasta la o scară mai mică, cu un singur culoar. Contemporană cu această nouă catedrală a fost construită o biserică mai mică, Agios Asomatos sta Skalia, dedicată Arhanghelului Mihail, care a fost construită lângă intrare.

Când Atena a intrat sub controlul turcesc, biblioteca a fost din nou folosită ca centru administrativ și a devenit reședința administratorului turc al Atenei. Din secolul al XV-lea d.Hr., a fost, de asemenea, locul a două bazare importante și al unor clădiri rezidențiale. În secolul al XVIII-lea d.Hr., clădirea a servit atât ca moschee, cât și ca fortăreață. În 1814 d.Hr. a fost construit un turn care avea să poarte mai târziu un ceas dăruit de Lordul Elgin, iar în secolul al XIX-lea d.Hr. biblioteca a servit ca o cazarmă militară și apoi ca o închisoare.

Săpăturile la fața locului au început la sfârșitul secolului al XIX-lea d.Hr., dar abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea d.Hr. clădirile ulterioare au fost demolate și s-a încercat restaurarea unor părți ale bibliotecii la forma sa originală. Astăzi, fațada de la intrare a supraviețuit într-o formă suficientă (inclusiv restaurările) pentru a oferi o idee despre amploarea clădirii, iar o parte din peretele interior al aripii de est încă se află, unde se pot vedea unele dintre nișele originale pentru documente. Suporturile de bănci ale sălii de curs din partea de nord-est, inclusiv primul rând din piatră curbată, sunt, de asemenea, încă in situ . În cele din urmă, elementele arhitecturale ale diferitelor biserici construite în curtea centrală sunt încă vizibile, inclusiv porțiuni din pardoseala lor din mozaic .

$$$

 Sub gheața Groenlandei se ascunde o resursă strategică ce ar putea influența viitorul tehnologiei globale: zăcăminte uriașe de neodim și praseodim. Aceste pământuri rare sunt esențiale pentru magneții permanenți folosiți în mașini electrice, turbine eoliene și tehnologie militară avansată. Practic, tranziția verde și supremația tehnologică depind de aceste resurse îngropate în nord.

Principalul punct de interes este platoul Kvanefjeld (Kuannersuit), din sudul insulei, lângă orașul Narsaq, unde se află unele dintre cele mai mari rezerve neexploatate de pământuri rare din lume. Topirea accelerată a gheții a făcut aceste roci accesibile, transformând o criză climatică într-o oportunitate economică majoră.

Neodimul și praseodimul sunt valoroase datorită capacității lor de a forma, împreună cu fier și bor, cei mai puternici magneți permanenți raportați la greutate. Fără ei, motoarele electrice ar fi mult mai grele, autonomia vehiculelor ar scădea drastic, iar dispozitivele moderne ar deveni mult mai voluminoase.

În prezent, aprovizionarea globală cu aceste materiale este dominată de o singură regiune asiatică, ceea ce creează riscuri strategice pentru SUA și UE. Groenlanda este văzută ca o alternativă crucială pentru diversificare și reducerea dependenței geopolitice.

Problema majoră este că la Kvanefjeld pământurile rare sunt asociate cu uraniu și toriu, elemente radioactive. Separarea lor implică procese complexe și riscuri ecologice serioase pentru mediul fragil arctic.

Această situație a divizat societatea groenlandeză. Comunitățile locale se tem de contaminarea solului și a apelor, preferând protejarea naturii și a modului tradițional de viață în fața câștigurilor economice. Disputa a dus la căderea guvernului în 2021 și la adoptarea unei legi care interzice exploatarea minereurilor cu concentrații ridicate de uraniu, blocând proiectul minier.

Totuși, presiunea globală rămâne ridicată. Tranziția energetică necesită cantități uriașe de pământuri rare, iar cererea crește rapid. O singură turbină eoliană offshore consumă sute de kilograme de neodim.

Astfel, Groenlanda se află la granița dintre protecția mediului și progresul tehnologic. Deciziile luate aici vor influența nu doar viitorul local, ci și capacitatea lumii de a adopta tehnologii curate, într-un paradox modern în care salvarea climei depinde de resurse ascunse sub gheața care se topește.

$$$

 John Wilkes Booth – actorul care a ales rolul urii

John Wilkes Booth a fost, înainte de toate, un om al scenei, un actor celebru, crescut în lumina reflectoarelor și învățat să trăiască din aplauze. Născut în 1838 într-una dintre cele mai faimoase familii de actori din America, Booth părea destinat unei cariere strălucitoare în teatru. Publicul îl admira pentru farmec, voce și prezență scenică, iar numele său era cunoscut pe marile scene ale vremii.

Dincolo de cortină însă, se forma un alt personaj. Războiul Civil American i-a radicalizat convingerile, iar Booth a devenit un susținător fanatic al Confederației. Pentru el, Abraham Lincoln nu era salvatorul Uniunii, ci simbolul distrugerii Sudului. Victoria Nordului în 1865 nu i-a adus resemnare, ci ură, iar ura s-a transformat într-un plan care avea să zguduie o națiune întreagă.

În seara de 14 aprilie 1865, la Ford's Theatre, Booth a trecut de la ficțiune la realitate. În timp ce Lincoln urmărea un spectacol din loja prezidențială, actorul a pășit în culise, s-a apropiat și a tras un singur foc de armă, schimbând istoria într-o clipă.   

A sărit pe scenă, și-a fracturat piciorul, dar a reușit să strige cuvintele atribuite lui: „Sic semper tyrannis!”, înainte de a dispărea în noapte.

Timp de doisprezece zile, Booth a fost vânat fără încetare. America era în stare de șoc, iar omul care fusese cândva idolul publicului devenise cel mai căutat criminal din țară. Finalul a venit pe 26 aprilie 1865, într-un hambar din Virginia, unde, refuzând să se predea, a fost împușcat și a murit la doar douăzeci și șase de ani.

Moartea sa a încheiat tragedia, dar nu și ecoul ei. Booth a rămas în istorie nu ca actorul talentat care a fost, ci ca asasinul care a transformat scena într-un loc al crimei. Povestea lui este o lecție despre cum pasiunea politică dusă la extrem poate distruge nu doar vieți, ci și sensul talentului și al umanității.

#JohnWilkesBooth

#AbrahamLincoln

#IstorieAmericana

#Asasinat

#RazboiulCivil

#Extremism

#MemorieIstorica

Întrebare:

Cât de subțire este linia dintre convingere și fanatism, atunci când un om își sacrifică talentul și viața pentru o idee care îi întunecă judecata?