***

 AVENTURILE NINEI CASSIAN

Nina Cassian e un personaj aparte în literatura română. A vrut să fie comunistă în ilegalitate, dar temperamentul său de dominatoare i-a atras antipatia tovarăşilor. A fost, apoi, atacată violent de critici. A devenit poetă de curte în comunism şi autoare de versuri pentru copii. Este poetă, traducătoare şi eseistă. Dar, cel mai important, este iubită. Vă prezentăm cele mai frumoase idile ale sale.

Nina Cassian s-a născut la 27 noiembrie 1924. La naştere, se numea Renée-Annie Cassian-Mătăsaru. În curând, va avea ultima aniversare ca octogenară. Vă prezentăm două dintre feţele frumoase ale Ninei Cassian: poeta şi iubita.

Poeta. În 1940, Tudor Arghezi îi spunea sentenţios: „Talent incontestabil!“, după ce îi citise un caiet de versuri. Prima sa poezie publicată în ziarul „România liberă“ abia în 1945, care a şcocat prin stilul său, are un titlu teribilist pentru o poezie de debut: „Am fost un poet decadent“. Primul volum, „La scara 1/1“, apărut în anul 1948, a fost atacat vehement de către criticii de partid, fiind considerat un exemplu de „poezie decadentă“.

De atunci, cariera sa literară a devenit o sinusoidă ciudată: a început să publice versuri realist-socialiste, dând dovadă de o neaşteptată obedienţă, iar apoi s-a izolat într-o fermecătoare literatură pentru copii. Încă se găseşte în manualele de clasa a III-a. De la sfârşitul deceniului şapte, perioadă marcată de o oarecare liberalizare a ideilor, s-a relansat ca poetă a decadenţei. În 1985, a părăsit România. Astăzi, trăieşte în New York. Este poetă, traducătoare şi eseistă. Şi încă este iubită.

Ţara noastră-n sărbătoare/ Freamătă răsună/ Glasuri tari de muncitori/ Cântă împreună.// Roşii maci de bucurie/ Ne-au crescut în cale/ Şi în inimi a pătruns/ Slava zilei tale.// Stalin, ţara te slăveşte/ Marele tău nume/ Străluceşte neînvins/ Soare peste lume. („Ţara noastră-n sărbătoare“)

Nina Cassian a vorbit mereu cu o sinceritate sfâşietoare despre sine, iar asta a fost un magnet pentru orice interlocutor, jurnalist sau nu. În urmă cu puţini ani, făcea cea înduioşătoare demonstraţie de psihanaliză într-un tabloid românesc: „Fiind o fată urâtă, am fost bucuroasă cumva de atenţia care mi-a fost acordată de-a lungul vieţii. Dar asta a venit târziu, pentru că, până la 17 ani, nu se uita la mine nici un câine. Nu e plăcut, mai ales în adolescenţă. Te marchează pe toată viaţa“.

Într-un „Autoportret“, poezie apărută în volumul „Disciplina harfei“, Nina Cassian descria, cu o luciditate tulburătoare, ce vede în oglindă: „Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat/ această căpăţână de zahăr sau această/ figură pentru prora vapoarelor pirat/ şi părul lung, lunar, pe ţeastă“. Prozatorul Eugen Barbu spunea despre ea că-i seamănă lui Dante.

Criticul literar Alex. Ştefănescu a găsit, poate, cel mai frumos oximoron care o poate descrie pe Nina Cassian. În „Istoria literaturii române contemporane“, Ştefănescu o descrie drept „cea mai atrăgătoare femeie urâtă din câte s-au afirmat în literatura română“.

Era o lume putredă şi rea,/ Ascunsă-n faldul bânăt al minciunii./ Ca un stilet s-a-nfipt peniţa ta/ Şi, sub cenuşă,-a răsculit tăciunii.// [...] Rămas-a-n urmă lumea ceea slută./ Dar pentru dârza luptă-a slovei tale/ Îţi dăm, în ţara noastră renăscută,/ Adâncă mulţumire, Caragiale...// Gonit-am de la cârmă tipăteştii,/ Şi moftangii i-am gonit de-a pururi./ Azi nu mai e zi în pernele caleştii/ Conişe lustruite de azururi.// Copiii nu ne cresc ca domnul Goe,/ Sortit să fie zbir de la născare/ Pe care-l râzgâiară după voi/ Mamiţa, tanti Miţa şi mam-mare.“ („Adânc îţi mulţumim, Caragiale...“)

Tot în „Istoria literaturii române contemporane“, Alex Ştefănescu descrie experimentul spectaculos pe care l-a făcut poeta Nina Cassian: „Scrierea unor poeme într-o limbă imaginară, spargă. Din cuvinte inexistente în dicţionare, dar având sonoritatea cuvintelor româneşti, Nina Cassian compune versuri capabile să transmită o emoţie. Este vorba, deci, de o comedie a limbajului poetic, dar şi de un moment de lirism autentic, creat cu mijloace metalexicale.“

Au înmorit drumatice miloave/ sub rocul catinat de nituraşi./ Atâţia venizei de bori mărgaşi.../ Atâtea alne strămătând, estrave.“

Iubita. „Nu pot marca o dată anume pentru că, de când mă ştiu, adică de la aproximativ şase ani, am fost mereu îndrăgostită, ba de băiatul de la parter, ba de un actor de cinema. Lucrurile s-au «agravat», bineînţeles, odată cu vârsta. La 15 ani, am «contractat» o iubire de adolescenţă la Craiova, iubire platonică devenită obsesie pe parcursul a 20 de ani (între timp, măritându-mă din dragoste de vreo două ori!)“, explica Nina Cassian în jurnaliştilor de la Gazeta de Sud.

În 1943, Nina Cassian s-a căsătorit cu Vladimir Colin, autor de basme pentru copii, însă a divorţat de el trei ani mai târziu. La 22 de ani, pe când încă era căsătorită cu Colin, l-a cunoscut pe poetul Ion Barbu şi i-a devenit acestuia muză. A devenit „nespus de alba Nina“.

„L-am cunoscut pe Ion Barbu la cenaclul lui Miron Radu Paraschivescu. I-am lăsat manuscrisul meu, «La Scara 1/1» şi, în curând, mi-a telefonat şi m-a invitat la Capşa. Făcuse adnotări la volum ultralaudative (mare poezie etc.), dar îmi refuza poeziile în limba spargă. (…) Eram inconştientă. Ştiam că e un geniu lângă mine, de asta nu m-am îndoit niciodată. Dar nesăbuinţa tinereţii constă în a dori să loveşti în ceea ce slăveşti. E o prostie pe care am s-o regret toată viaţa. Adică eu aveam, în ’46, vreo… 22 şi el, 52, sau aşa ceva. Dar arăta cu mult mai bătrân. Pentru că avea o mustaţă de morsă, care îi acoperea gura, avea părul cărunt… M-a atras… Eram la picioarele lui din punct de vedere literar, poetic. Adică nici nu mă gândeam la o posibilă comparaţie. De fapt nu e vorba de atracţie aici. A fost o fascinaţie. Eu am fost pur şi simplu o subalternă în preajma lui. Nu m-a modificat nici ca poet, nici ca intelectual, nici ca femeie, decât că m-a speriat punându-mă într-o lumină orbitoare.“

În acelaşi an în care a divorţat de Colin, Nina Cassian s-a căsătorit cu Al. I. Ştefănescu, care îi va fi devotat toată viaţa, în ciuda comportamentului săi de Don Juan feminin, care contrasta puternic cu apariţia ei. „Am divorţat de Colin şi foarte curând m-am măritat cu Ali (aşa cum îl alintam eu şi toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape), care nu fusese nici ilegalist, nici nu-i plăcea poezia, mai ales cea modernă, dar exercita asupra mea o autoritate (era cu aproape 10 ani mai în vârstă) de care “eternul (meu) feminin” avea nevoie şi pe care tânărul Colin nu mi-o putea oferi“, explica poeta.

Clipele petrecute pe duşumele, în braţele altor bărbaţi, clipe pe care soţul Ştefănescu i le-a tolerat eroic, le-a descris aşa: „Nu am fost infidelă, ci am adăugat afluenţi râului mare, iubirii celei mari. Neminţind şi, de altfel, având prea mult de dăruit, copleşitor pentru un singur recipient“.

Nina Cassian l-a avut şi pe Marin Preda. Doar pentru ea. „L-am cunoscut la Sinaia, la Casa de Creaţie, la “Creatorium”, cum îi spuneam noi în batjocura. Era foarte tânăr. Şi eu la fel. Eu aveam 24 şi el avea 26. Am fost fascinată de prezenţa lui şi se pare că a fost reciproc. Fără sex, m-a iubit, am fost atrasă. Dar eu eram fericita cu Ali. În 1953, am devenit iubiţi. Tot la Sinaia: într-o seară mi-a spus, referindu-se la prima noastră etapă sinaiotă, ca el e ars pe dinăuntru, că nu mă mai poate iubi. Şi eu m-am dus la el la uşă şi l-am sărutat şi el a fost surprins. «Mi-a plăcut», mi-a spus. Şi relaţia s-a reluat, adâncindu-se.“

Este binecunoscută nota de Securitate a scriitorului Ion Caraion, care informa organele statului că Marin Preda şi Nina Cassian „făceau sex într-unul din birourile Ministerului Artelor, iar pat era duşumeaua“.

Tot Nina Cassian i-a fost muză şi scriitorului Nicolae Breban, cu care a fost prietenă timp de 30 de ani. Eugen Barbu susţinea chiar că Nichita Stănescu şi-ar fi „netezit debutul literar trecând prin patul Ninei“.

Nina Cassian l-a iubit și pe al treilea soţ: Maurice Edwards, şi el căsătorit pentru a treia oară. „Îmi dovedeşte că se poate începe o viaţă nouă chiar şi la vârste crepusculare“, spunea poeta despre soţul său.

***

 NIETZSCHE ȘI MAȘINA DE SCRIS

Friedrich Nietzsche era disperat. Bolnăvicios în copilărie, nu se vindecase nicicând pe deplin de pe urma rănilor suferite puțin după ce împlinise 20 de ani căzând după cal, pe când servea într-o unitate de artilerie montană din armata prusacă. În 1879, agravându-se problemele sale de sănătate, a fost nevoit să renunțe la postul de profesor de filologie la Universitatea din Basel. La numai 34 de ani, a început să cutreiere prin Europa, căutând alinare pentru numeroasele sale boli. Avea s-o apuce spre sud, pe țărmurile Mediteranei, când vremea se răcea odată cu toamna, pe urmă iar spre nord, în Alpii elvețieni sau în casa mamei sale, de lângă Leipzig, primăvara.

Spre sfârșitul anului 1881, a închiriat o mansardă în portul italian Genova. Vederea îi slăbea și menținerea privirii concentrate asupra unei pagini devenise istovitoare și dureroasă, ducând frecvent la migrene distrugătoare. Fusese nevoit să-și reducă timpul acordat scrisului și se temea că, în scurt timp, va trebui să renunțe la tot.

Într-o clipă de inspirație, a comandat o mașină de scris cu bilă – un produs danez marca Malling-Hansen, care i-a fost livrat în primele săptămâni ale anului 1882. Inventată cu câțiva ani în urmă de către Hans Rasmus Johann Malling-Hansen, directorul Institutului Regal pentru surdomuți din Copenhaga, bila de scris era un instrument neobișnuit de frumos. 52 de clape, pentru litere mari și mici, plus numerale și semne de punctuație, ieșeau din partea superioară a bilei într-un aranjament concentric, proiectat științific să facă posibilă cea mai eficientă dactilografiere posibilă. Chiar sub clape se găsea o placă ușor curbată, pe care se punea o coală de hârtie. Folosind un sistem ingenios de angrenaje, placa avansa cu precizie de ceasornic la fiecare apăsare pe o clapă. Cu suficient exercițiu, cineva putea să dactilografieze până la 800 de caractere pe minut cu această mașină, făcând-o să fie cea mai rapidă mașină de scris din câte fuseseră construite vreodată.

Mașina de scris l-a salvat pe Nietzsche, o vreme cel puțin. Odată ce a învățat să apese pe clape, era capabil să scrie cu ochii închiși, folosindu-și numai vârfurile degetelor. Cuvintele puteau din nou să treacă din mintea lui pe pagină. În martie, un ziar berlinez relata că Nietzsche „se simte mai bine ca oricând” și că, mulțumită mașinii sale de scris, „și-a reluat activitatea scriitoricească”.

Însă aparatul avea un efect mai subtil asupra muncii lui. Unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Nietzsche, scriitorul și compozitorul Heinrich Koselitz, a remarcat o schimbare în stilul scriiturii sale. Proza lui Nietzsche a devenit mai densă, mai telegrafică. Era în ea, de asemenea, și o vigoare nouă, ca și cum forța mașinii – „fierul” din ea – se transfera, printr-un misterios mecanism metafizic, în cuvintele pe care le presa pe pagină. „Poate că, prin acest instrument, vei dobândi chiar un nou grai”, scria Koselitz într-o scrisoare, observând că, în propria sa activitate, „gândurile mele despre muzică și limbaj depind adesea de calitatea tocului și a hârtiei”. „Ai dreptate”, i-a răspuns Nietzsche. „Echipamentul nostru de scris ia parte la formarea gândurilor noastre”.

P.S. Povestea lui Nietzsche și a mașinii lui de scris s-a dovedit a fi pe cât de intensă, pe atât de scurtă. Aidoma multor adepți timpurii ai unor noi dispozitive care i-au călcat pe urme, s-a simțit frustrat de defectele mașinii de scris. Bila de scris era capricioasă. Când aerul mediteranean a devenit umed odată cu sosirea primăverii, clapele au început să se blocheze și cerneala a început să se scurgă pe pagină. Invenția, a spus Nietzsche într-o scrisoare, „e la fel de fragilă ca un cățel și dă multe bătăi de cap”. După câteva luni, renunțase la bila de scris, schimbând nărăvașul aparat cu o secretară, tânăra poetă Lou Salome, care îi transcria vorbele în timp ce el le rostea.

Peste cinci ani, într-una din ultimele sale cărți, Despre genealogia moralei, Nietzsche a formulat o critică elocventă a mecanizării gândirii și personalității umane. A ridicat în slăvi starea de spirit contemplativă prin care tăcut și voluntar ne „digerăm” experiențele. „Închiderea temporară a ușilor și ferestrelor conștiinței, îndepărtarea alarmelor gălăgioase”, a scris el, permit creierului „să facă iar loc noilor funcții și, mai presus de toate, celor mai nobile dintre ele”.

***

 O IUBIRE PRIN EPISTOLE - ZELDA ȘI SCOTT FITZGERALD

Extrase dintr-o corespondenţă extinsă, cu întreruperi, de-a lungul a peste zece ani, cele 333 de scrisori publicate în volumul Dear Scott, Dearest Zelda – The Love Letters of F. Scott & Zelda Fitzgerald redau anatomia relaţiei tumultoase dintre doi scriitori asociaţi exclusiv – şi superficial – splendorii epocii cunoscute drept The Roaring Twenties.

Structurat în acord cu etapele tragicei lor iubiri şi cuprinzând bileţele, telegrame şi vaste scrisori cu statut de eseu (ultimele aparţin, cu precădere, Zeldei), corpusul de texte începe cu tandrul schimb de misive din intevalul de un an şi jumătate ce precede căsătoria din 1920. O frumuseţe sudică tipică, tânăra de 18 ani cochetează îndrăzneţ cu scriitorul încă nepublicat, trimiţându-i fotografii ingenue şi afirmând, candid: „Vreau să mă porţi în lume ca pe un ceas sau un bucheţel la butonieră.” Strategia de cucerire include menţionarea nonşalantă a vizitelor unui fost iubit şi ale unor prieteni, însă replica lui Scott trădează o intuiţie similară – „Ştii că nu mă îndoiesc de tine, draga mea”. Atunci când îi trimite un capitol din manuscriul romanului The Romantic Egotist, care avea să devină This Side of Paradise, el îi mărturiseşte că protagonista îi seamănă „în nenumărate feluri”.

Între flirt şi declaraţii de iubire, Zelda demonstrează un autentic talent stilistic desfăşurat îndeosebi în descrieri elaborate ale naturii – calitate pe care, două decenii mai târziu, Scott i-o elogiază, subliniindu-şi propria inferioritate în această privinţă. Ea consemnează şi numeroase reflecţii de o neaşteptată profunzime, precum aceasta, din primăvara lui 1919: „cred că mi-ar plăcea ca, peste o sută de ani, tinerii să speculeze dacă ochii mei erau căprui sau albaştri [...] sper ca mormântul meu să aibă aerul vremurilor demult trecute.”

Anilor de fericire conjugală, prosperitate şi strălucire le urmează epoca tensiunilor provocate de alcoolismul lui Scott şi de primele simptome ale bolii psihice a Zeldei, diagnosticate drept schizofrenie. Foarte probabil suferind, de fapt, de sindrom bipolar, ea este internată la o clinică psihiatrică de lângă Paris. Începe, astfel, o lungă procesiune de internări atât în Europa, cât şi în Statele Unite. Corespondenţa intensă, din care s-au păstrat, în special, scrisorile Zeldei, reflectă destrămarea căsniciei, dar şi sentimentele reciproce latente ale protagoniştilor – ce nu vor divorţa niciodată –, precum şi pasiunea lor pentru scris. Dacă Scott este, deja, faimos, soţia lui, cel puţin la fel de talentată, îşi duce, în anonimat, povara existenţei dictate de regimul spitalicesc, scriind şi desenând. Unele dintre mesaje sunt relatări acurate ale deceniului petrecut împreună şi care coincide cu euforia anilor ’20. Preţios material biografic, ele evocă experienţa europeană – cuplul îşi petrecuse vacanţele la Paris, pe Coasta de Azur, la Roma, Veneţia şi Londra –, precum şi galeria de personaje ilustre cunoscute cu această ocazie – Ernest Hemingway, Gertrude Stein, John Galsworthy, Winston Churchill şi mama sa, Lady Randolph Churchill. Cu amărăciunea finalului de spectacol, Zelda şi Scott îşi contemplă mariajul, acuzaţiile ei – „beai tot timpul” – ciocnindu-se de reproşurile lui – „tu erai bolnavă, iar fericirea nu era în casă”.

Odată cu ameliorarea stării medicale, însă, tonul cordial şi romantic al vechilor scrisori revine, iar ceea ce se anunţase drept o autopsie a căsniciei se transformă în declaraţii de o afecţiune debordantă. „Viaţa e rece şi tehnică fără tine, o mască mortuară a ei înseşi”, mărturiseşte Zelda. Scott îşi însoţeşte cuvintele tandre de numeroase promisiuni, mereu onorate, privind finanţarea tratamentelor costisitoare. Între 1930 şi 1940, anul morţii, el scrie într-un ritm epuizant, publicând zeci de nuvele, scriind două romane – dintre care unul rămâne neterminat – şi colaborând cu studiourile de la Hollywood, pentru a-şi plăti eternele datorii, a-i trimite bani Zeldei şi a-i asigura o educaţie de elită unicei lor fiice, Scottie.  

La sfatul medicilor, Zelda părăseşte clinicile, de câteva ori pe an, pentru a petrece vacanţe cu soţul său şi cu restul familiei. Acest ciclu de internări şi externări se dovedeşte obositor, dar terapeutic, el alimentându-i sentimente abandonate şi eterna speranţă privind revenirea la căsnicia fericită a primilor ani. „Vântul adie călduţ şi moale, precum vârtejul pensulei unui pictor”, scrie ea, într-unul dintre scurtele sejururi în casa părintească din Alabama. Fiinţă profund senzorială, îndrăgostită până la obsesie de splendoarea estivală, găseşte, în ciuda ravagiilor bolii, resursele unei rigori ce îi permite să elaboreze autentice rapoarte literare privind lectura nuvelelor lui Scott, propriile lecturi, precum şi conceperea noilor ei texte.

O serie de scrisori din primăvara lui 1932 aduce lămuriri necesare privind un moment de criză din viaţa cuplului separat. La doar câteva săptămâni de la internarea într-o clinică din Baltimore, Zelda termină unicul său roman, Save Me the Waltz. Aflând de eveniment de la editorul său şi furios pentru că soţia sa utilizase ca sursă de inspiraţie viaţa de cuplu, aceeaşi la care el însuşi recursese scriind romanul încă aflat în proiect, Scott îi cere să opereze o serie de modificări importante. Într-o scrisoare în care, pe un ton obedient frizând umilinţa, îşi exprimă regretul şi îl asigură că va accepta orice schimbare necesară, Zelda îşi devoalează soarta tragică. De altfel, într-un mesaj precedent, ea îi mărturisise: ”sunt acel peştişor care înoată pe sub rechin şi – cred eu – trăieşte, lipsit de tact, din resturi.” Relativ incorect relatat până la publicarea volumului îngrijit de Bryer şi Barks, conflictul biografico-estetic îşi găseşte rezolvarea. Save Me the Waltz va apărea în 1932, receptarea critică negativă afectând-o pe Zelda, care, din izolarea clinicilor, îndrăznise să viseze la câştigarea unui statut de femeie independentă. Publicat doi ani mai târziu, romanul lui Scott, celebrul Tender is the Night, este primit cu o lipsă de entuziasm care îl uluieşte pe autorul convins că succesul avea să îl depăşească pe cel al lui The Great Gatsby.

Relaţia soţilor îşi continuă dinamica stabilită – lungile despărţiri, urmate de sejururi împreună, produc confesiuni scrise ce o includ, deseori, pe Scottie, acum o adolescentă care îşi demonstrează talentul moştenit în scurte nuvele şi reportaje. „Am clocit un ou de valoare”, conchide Scott, cu mândrie. Măcinat de tuberculoză pulmonară, pe fundalul mizeriei fiziologice generate de alcoolism, el reuşeşte, totuşi, să construiască o imagine stenică în majoritatea mesajelor. Determinat, probabil, printre altele, de ciclotimia Zeldei, elaborează constatări oscilând între resemnare – „Ne-am distrus unul pe celălalt; sincer, n-am crezut niciodată că ne-am distrus unul pe celălalt” – şi mărturisire dureroasă „Dacă nu te-aş iubi atât de mult, dispoziţiile tale nu m-ar afecta atât de profund.” Scott îi adresează şi o lungă scrisoare-chestionar a cărei rigoare, demnă de un psiholog, glisează spre o atenţie clinică doar aparent glacială. Una dintre zecile de întrebări concepute pentru a-i stimula Zeldei explorarea propriei boli este: „Nu-ţi trece, uneori, prin cap că trebuie să trăieşti aproape de graniţele tulburării psihice pentru a crea cel mai bine?”

Profeţia Zeldei care, într-o scrisoare de la începutul relaţiei, îşi exprimă convingerea că atât ea, cât şi Scott vor muri tineri, se împlineşte atunci când scriitorul moare, în urma unui atac de cord, la 44 de ani, la două zile după un mesaj în care îi trimite soţiei sale urări de Crăciun. Zelda va muri, 7 ani mai târziu, la 47 de ani, într-un incendiu al spitalului în care se află înternată.

„Cerul s-a închis deasupra lacului ca o cochilie de stridie cenuşie”, scrie într-o scrisoare cea care, în absenţa operei literare pe care şi-a dorit-o cu orice preţ, a oferit, fără intenţie şi în compania celebrului său soţ, o bulversantă operă epistolară.

***

 „OAMENI ȘI ȘOARECI”, CEA MAI CONTROVERSATĂ CARTE A LUI STEINBECK

Romanul „Oameni și șoareci” este cu siguranță cea mai populară carte a scriitorului John Steinbeck. Însă acest roman nu i-a adus de la început succesul, ci mai degrabă opusul acestuia.

În contextul Marii Crize Economice, John Steinbeck reușește să scrie un roman care encapsulează cu atât mai bine starea din acea perioadă. Șoareci și oameni, publicat în 1937, prezintă atât o poveste profundă, cât și o fațadă mai puțin cunoscută a Americii.

„Oameni și șoareci”, un roman controversat

Cartea urmărește destinul a doi muncitori migranți, George Milton și Lennie Small, care colindă prin California în căutarea unui loc de muncă. Cei doi eroi sunt legați printr-o relație de interdependență: George, un om pragmatic și realist, îl protejează pe Lennie, un bărbat puternic din punct de vedere fizic, dar cu o minte de copil. În ciuda greutăților, visul lor comun de a avea o fermă proprie îi motivează să-și continue drumul, însă, pe parcurs, întâlnesc obstacole care le testează limitele și prietenia.

Steinbeck folosește povestea pentru a explora teme fundamentale ale naturii umane, cum ar fi singurătatea, visurile neîmplinite și responsabilitatea. Într-o lume marcată de sărăcie și lipsă de oportunități, legătura dintre George și Lennie devine un simbol al solidarității umane într-o societate care îi marginalizează pe cei vulnerabili. Această relație, complexă și profund emoționantă, oferă o oglindă a modului în care oamenii se raportează unii la alții, într-o luptă constantă între nevoia de afecțiune și dorința de a supraviețui.

Pe măsură ce povestea se desfășoară, Steinbeck construiește o imagine cutremurătoare a realității muncitorilor migranți din acea perioadă.

John Steinbeck s-a inspirat din realitate

În perioada Marii Crize Economice, acești oameni trăiau într-o insecuritate perpetuă, fiind nevoiți să se mute de la o fermă la alta în căutarea unui loc de muncă, fără a avea stabilitatea sau confortul unui cămin. Condițiile grele de muncă, exploatarea și discriminarea fac parte din peisajul social și economic descris în roman, aducând în prim-plan durerea și frustrarea personajelor. George și Lennie sunt reprezentativi pentru miile de muncitori migranți care sperau să-și construiască un viitor mai bun, dar care, în cele din urmă, erau prinși într-un ciclu de sărăcie și disperare.

Una dintre temele centrale ale romanului este dorința de a găsi un loc de apartenență. Pentru George și Lennie, visul unei ferme proprii nu este doar un plan economic, ci o încercare de a scăpa de singurătatea copleșitoare care le domină viețile. Steinbeck subliniază, prin intermediul personajelor sale, cât de profundă este nevoia umană de conexiune și stabilitate într-o lume ostilă. Însă, chiar și acest vis este fragil, iar realitatea dură a vremurilor se insinuează inevitabil, spulberând speranțele celor doi eroi. Tragedia finală a poveștii este un comentariu despre natura visurilor în contextul inegalităților sociale și economice.

Romanul a fost un apel pentru dreptate socială, având un impact profund asupra cititorilor și liderilor politici din acea perioadă. Povestea lui George și Lennie rămâne, astfel, una universală și relevantă, un memento al vulnerabilității umane într-o lume în care echitatea și compasiunea sunt adesea absente.

Șoareci și oameni nu doar că a expus suferința muncitorilor migranți, dar a și contribuit la schimbarea atitudinii publice față de aceștia. Romanul a fost un apel pentru dreptate socială, având un impact profund asupra cititorilor și liderilor politici din acea perioadă.

*""

 O POVESTE CU 5 LEI

Ce imagine poate fi mai sugestivă pentru un erou care se luptă feroce, decât aceea a unui leu? “Mai bine leu mort decât câine viu” spune o vorbă care glorifică curajul chiar dacă acesta duce la pieire. Nu cunosc nici un popor din antichitate fie că era european, fie asiatic, ori african, care să nu se fi înclinat, plin de admirație, în fața uriașei feline, pe care scriitorii s-au grăbit să o pună în fruntea regnului animal.

Și atunci când vrem să vorbim despre vitejia și curajul cuiva ce supranume mai bun decât acela de leu neînfricat am putea să îi dăm? Dar care sunt oamenii aceia din istorie care s-au ales cu această titulatură?

1 Ginerele profetului Mahomed se numea Ali și a fost supranumit “Leul lui Dumnezeu” (Assad Allah). A fost al patrulea calif al imperiului clădit în jurul credinței islamice și a domnit între 656 și 661 d.Hr. Cât de viteaz a fost nu știu. Ceea ce știu este că în tradiția islamică supranumele de Leu al Deșertului (Asad as Sahra) sau Leu al lui Dumnezeu nu este ceva neobisnut și l-au mai primit și alțîi.

2 “Richard The Lion Heart” sau Inimă de Leu apare în poveștile cu Robin Hood. E regele întors din Cruciadă care îndreaptă lucrurile, face dreptate și îl ajută pe Robin. A trăit între 1157 și 1199. De supranumele sau se leagă însă însemnele heraldice al Regatului Unit. Se luptă cu Saladin, îl învinge dar nu poate recupera Ierusalimul. Vitejia arătată contra păgânilor, îi aduce supranumele de Inima de Leu iar pe scutul sau apare astfel desenat primul leu. În 1189, Richard devine rege al Angliei și începe lunga istorie a leului britanic. Toți regii de după el vor adopta acest simbol.

3 Gustav Adolf, rege al Suediei între 1594-1632 avea să fie supranumit “Leul Nordului”. Cu siguranță că trebuie să fi fost tare viteaz pentru că îmi e greu să cred că a văzut cineva vreun leu în frigul din Scandinavia. Cred însă că își merită porecla. Mai întâi că intervenția sa în Războiul de 30 de ani s-a dovedit a fi salvatoare pentru coaliția statelor protestante. Fără el nu cred s-ar mai fi putut vorbi despre luteranism. Apoi și datorită curajului său. Trebuie spus că spre deosebire de mulți dintre monarhii din vremea sa, Gustav Adolf își conducea personal oștile în bătălie.

4 Ali Pașa sau Pașa din Ianina, otoman de origine albaneza, a fost un individ controversat temut și sângeros care a primit supranumele de “Leul din Ianina”. A trăit între 1744 și 1822 când sfârșește sugrumat. Cu siguranță că nu merită să fie asemuit cu o ființă nobilă așa cum percepem noi leul. În amintirea noastră, Ali Pașa a rămas pentru una dintre cele mai mari ticăloșii comise: distrugerea orașului Moscopole locul în care înflorise cultura și civilizația aromânilor și în jurul căruia, macedo-românii visau la întemeierea unui stat.

5 Mareșalul Ney (1769-1815) s-a procopsit și el cu porecla de “Leul Roșu” din pricina curajului său neobișnuit și a coamei sale roscovane. A intrat în armată la 19 ani și a urcat treaptă cu treaptă până în vârf, numai datorită capacităților sale de lider și al eroismului său ieșite din comun. La 35 de ani ajunsese mareșal al Franței. Subordonații săi care-i spuneau “Rougeaud” credeau că e de ajuns să dea un ordin ca să prinzi curajul de care aveai nevoie. Napoleon însuși spunea despre el că e un leu și mulți îl vedeau ca pe cel mai brav dintre bravi. La slujit pe împărat cu devotament până în ultima clipă și își merită cu prisosință locul printre marii oameni de arme ai Franței.

Asta a fost povestea mea cu 5 lei…

***

 Acum 550 de ani în urmă, pe dealurile și văile de la Podul Înalt, la o aruncătură de băț de Târgul Vasluiului, s-a scris probabil cel mai glorios moment militar din istoria noastră de români, Bătălia de la Vaslui. Sperăm să vă facă plăcere să (re)citiți o legendă despre acele timpuri.

În iarna aspră a anului 1475, într-un sat uitat de lume din Moldova, o tânără țărancă pe nume Ana trăia simplu și modest, dar fericită alături de familia ei. Cu părul lung și negru ca abanosul, ochii mari și verzi ca smaraldul, Ana era cunoscută în sat pentru frumusețea și bunătatea ei. Satul era situat nu departe de Târgul Vasluiului și zilele erau umbrite în acele vremuri de zvonurile despre o invazie otomană iminentă. Într-o dimineață rece de început de ianuarie, pe când mergea la izvor să aducă apă, Ana zări un tânăr nobil rănit, întins la marginea pădurii. Era îmbrăcat în haine scumpe, dar murdare și sfâșiate de luptă. Se numea Alexandru și făcea parte dintr-o ceată de viteji trimisă de Ștefan cel Mare să urmărească și să raporteze mișcările turcilor. Ana se grăbi să-l ajute pe tânăr și îl duse acasă, unde împreună cu mama ei, îi îngriji rănile și îi oferi adăpost.

Pe măsură ce zilele treceau, între cei doi se legă o prietenie profundă, transformată cu repeziciune în iubire. Alexandru îi povestea despre viața lui la curtea domnească și despre datoria lui față de Moldova, iar Ana îi vorbea despre viața simplă de la țară, plină de muncă, dar și de bucurii mărunte. Vremurile erau însă tulburi și liniștea lor nu avea să dureze... Alexandru știa că trebuie să se întoarcă la oastea lui Ștefan cel Mare pentru a apăra țara de invadatori. În noaptea dinaintea plecării lui, sub cerul plin de stele și înconjurați de frigul iernii, Alexandru și Ana și-au promis că, indiferent de soarta războiului, inimile lor vor rămâne unite.

Bătălia de la Vaslui a fost crâncenă, iar victoria strălucită împotriva otomanilor, neimaginată poate de mulți, a adus speranță în inimile moldovenilor. Alexandru se întoarse în satul Anei, cu trupul rănit din nou dar cu inima plină de același dor. Ana îl întâmpină cu lacrimi de bucurie și cu toată dragostea pe care o purta pentru el. În lumina rece a soarelui de iarnă, pe un deal acoperit de zăpadă și sub coroana unui stejar bătrân, Alexandru și Ana și-au jurat atunci iubire veșnică, războiul îi învățase valoarea fiecărei clipe petrecute împreună, iar satul liniștit avea să devină simbolul iubirii lor.

Martor tăcut al atâtor generații și al atâtor schimbări, stejarul a devenit astfel și simbolul legământului și iubirii lor. În fiecare an, în ziua în care își făcuseră promisiunea, Alexandru și Ana mergeau în același loc și își reînnoiau jurămintele și își aminteau de toate încercările prin care trecuseră și de dragostea care îi unise și îi întărise.

Nu trecu mult și în familia lor apăru și Maria, un boț mic de fată dar cu o inima mare cât toată dragostea lor. Într-o zi frumoasă de vară, ajunși în preajma stejarului bătrân, Ana și Alexandru îi povesti Mariei povestea lor și despre copacul sub a cărui coroană se odihneau atunci la umbră departe de arșița verii. Împreună au hotărât să planteze și un plop tânăr în apropiere, ca simbol al familiei lor. Alexandru a săpat gaura la o azvârlitură de ghindă de stejar, iar Maria, cu mâinile ei mici, ajutată de Ana, a așezat cu grijă rădăcinile puiului de plop în pământul fertil.

Ana și Alexandru au trăit fericiți până la moarte iar după ce au plecat din această lume, oamenii din sat au pus o piatră, chiar la rădăcina stejarului, în amintirea lor, dar mai ales pentru că le-au arătat mereu că adevărata putere vine întotdeauna din inimă. Maria a venit și ea cu copii ei, ani la rând, la umbra celor doi copaci, până când stejarul cel bătrân a înverzit pentru ultima dată iar plopul cel tânăr a continuat să devină cu fiecare primăvară tot mai înalt și mai puternic.

***

 Fișa personală             

                                                            

 Adrian Păunescu 

                                                                          

Om intre oameni pe o planetă 

Unde atâția pier expirați 

Dunărea îmi poartă setea secretă 

Am o pecete sunt Munții Carpați.

Eu sunt stăpânul patriei mele

Adeverințe ca sunt n-am cerșit 

In reverențe și temenele

neamul meu nu este rostogolit

Marea mea neagră poartă-mi Carpații 

In adâncimea lăcașului tău 

Tu ce ești neagră doar pentru alții 

Și pentru mine albastră mereu.

Eu tot destinul meu fericescul 

Cu poezie ca să nu mor

De la Ovidiu la Eminescu

Mai am de-a pururea un singur dor.

Una din lacrimi Olt mi se cheamă 

Cealaltă-i Mureș și alta e Jiu

Prutul și Crișul sunt de o seamă 

Limba română o apar și-o știu.

Știu ce e iarna și știu ce e vara

Merg și la târguri dar nu să mă vând 

Numele meu de familie e țara 

Și Miorița prenumele blând.

Multe războaie-am făcut și aș face

Ca să mă apar de orice dușmani 

Dar m-aș înscrie urgent la o pace

Mi-e dor de o pace de o mie de ani.

Iată Carpații înviați de cascade

Cu ei m-am născut și-al lor frate rămân 

Vestea îmi merge de om cumsecade

Nici mult nici putin doar atât un român.

Eu sunt din țara lui Foaie-verde

Eu sunt din neamul lui Făt-Frumos 

Turmele mele nu se pot pierde

C-am străbătut veșnicia pe jos.