***

 Acum 550 de ani în urmă, pe dealurile și văile de la Podul Înalt, la o aruncătură de băț de Târgul Vasluiului, s-a scris probabil cel mai glorios moment militar din istoria noastră de români, Bătălia de la Vaslui. Sperăm să vă facă plăcere să (re)citiți o legendă despre acele timpuri.

În iarna aspră a anului 1475, într-un sat uitat de lume din Moldova, o tânără țărancă pe nume Ana trăia simplu și modest, dar fericită alături de familia ei. Cu părul lung și negru ca abanosul, ochii mari și verzi ca smaraldul, Ana era cunoscută în sat pentru frumusețea și bunătatea ei. Satul era situat nu departe de Târgul Vasluiului și zilele erau umbrite în acele vremuri de zvonurile despre o invazie otomană iminentă. Într-o dimineață rece de început de ianuarie, pe când mergea la izvor să aducă apă, Ana zări un tânăr nobil rănit, întins la marginea pădurii. Era îmbrăcat în haine scumpe, dar murdare și sfâșiate de luptă. Se numea Alexandru și făcea parte dintr-o ceată de viteji trimisă de Ștefan cel Mare să urmărească și să raporteze mișcările turcilor. Ana se grăbi să-l ajute pe tânăr și îl duse acasă, unde împreună cu mama ei, îi îngriji rănile și îi oferi adăpost.

Pe măsură ce zilele treceau, între cei doi se legă o prietenie profundă, transformată cu repeziciune în iubire. Alexandru îi povestea despre viața lui la curtea domnească și despre datoria lui față de Moldova, iar Ana îi vorbea despre viața simplă de la țară, plină de muncă, dar și de bucurii mărunte. Vremurile erau însă tulburi și liniștea lor nu avea să dureze... Alexandru știa că trebuie să se întoarcă la oastea lui Ștefan cel Mare pentru a apăra țara de invadatori. În noaptea dinaintea plecării lui, sub cerul plin de stele și înconjurați de frigul iernii, Alexandru și Ana și-au promis că, indiferent de soarta războiului, inimile lor vor rămâne unite.

Bătălia de la Vaslui a fost crâncenă, iar victoria strălucită împotriva otomanilor, neimaginată poate de mulți, a adus speranță în inimile moldovenilor. Alexandru se întoarse în satul Anei, cu trupul rănit din nou dar cu inima plină de același dor. Ana îl întâmpină cu lacrimi de bucurie și cu toată dragostea pe care o purta pentru el. În lumina rece a soarelui de iarnă, pe un deal acoperit de zăpadă și sub coroana unui stejar bătrân, Alexandru și Ana și-au jurat atunci iubire veșnică, războiul îi învățase valoarea fiecărei clipe petrecute împreună, iar satul liniștit avea să devină simbolul iubirii lor.

Martor tăcut al atâtor generații și al atâtor schimbări, stejarul a devenit astfel și simbolul legământului și iubirii lor. În fiecare an, în ziua în care își făcuseră promisiunea, Alexandru și Ana mergeau în același loc și își reînnoiau jurămintele și își aminteau de toate încercările prin care trecuseră și de dragostea care îi unise și îi întărise.

Nu trecu mult și în familia lor apăru și Maria, un boț mic de fată dar cu o inima mare cât toată dragostea lor. Într-o zi frumoasă de vară, ajunși în preajma stejarului bătrân, Ana și Alexandru îi povesti Mariei povestea lor și despre copacul sub a cărui coroană se odihneau atunci la umbră departe de arșița verii. Împreună au hotărât să planteze și un plop tânăr în apropiere, ca simbol al familiei lor. Alexandru a săpat gaura la o azvârlitură de ghindă de stejar, iar Maria, cu mâinile ei mici, ajutată de Ana, a așezat cu grijă rădăcinile puiului de plop în pământul fertil.

Ana și Alexandru au trăit fericiți până la moarte iar după ce au plecat din această lume, oamenii din sat au pus o piatră, chiar la rădăcina stejarului, în amintirea lor, dar mai ales pentru că le-au arătat mereu că adevărata putere vine întotdeauna din inimă. Maria a venit și ea cu copii ei, ani la rând, la umbra celor doi copaci, până când stejarul cel bătrân a înverzit pentru ultima dată iar plopul cel tânăr a continuat să devină cu fiecare primăvară tot mai înalt și mai puternic.