***

 Prințesa Ralu, figura luminoasă din timpul Ciumei lui Caragea

Ioan Gheorghe Caragea, tatăl prințesei Ralu, s-a născut în 1754, la Constantinopol, și a fost numit domnitor în Țara Românească în 1812. Conform rapoartelor ambasadorului Franței la Constantinopole, pentru a ocupa tronul de la București, Caragea a plătit 8.000 de pungi cu galbeni, adică 4 milioane de lei-aur.

În prima noapte pe care a petrecut-o în capitală, reședința domnească din Dealul Spirii a fost mistuită de un incendiu violent, iar după puțin timp unul dintre oamenii din anturajul său a murit de ciumă bubonică. Curând Țara Românească avea să fie lovită de una dintre cele mai devastatoare epidemii din întreaga sa istorie. Se estimează că în timpul acestei perioade numită „Ciuma lui Caragea” au pierit aproximativ 70.000 de oameni în țară, dintre care 40.000 numai în București, dar domnitorul Caragea s-a retras pe timpul epidemiei la Mănăstirea Cotroceni.

Pe 26 martie 1814, Caragea l-a ajutat pe vărul său, Costache, fiul fostului domnitor Nicolas Caragea, să recupereze întregul oraș Ploiești, care fusese un dar la nunta lui Costache cu Raluca Moruzi, a cărui familie stăpânise cândva pământurile pe care se construise mai târziu orașul.

Ploieștenii s-au revoltat, dar Caragea a reconfirmat decretul de împroprietărire al vărului său. Nervoși, negustorii au închis toate prăvăliile pe 14 aprilie și au paralizat întreaga activitate a micului târg, dar domnul a intervenit în forță, ordonând întemnițarea fără nicio judecată a tuturor capilor rebeliunii, însă s-a răzgândit când a aflat că unul dintre negustori este sudit rus, având așadar dreptul la o jurisdicție special și la anumite privilegii fiscale.

Una dintre figurile luminoase ale perioadei fanariote a fost Ralú, fiica cea mică a domnitorului Caragea și a soției acestuia, Elena Scanevi, fiica unui bancher din capitala Imperiului Otoman. Fata a fost educată în cultura europeană, vorbea limbile greacă, franceză, germană și turcă și era mare o admiratoare a muzicii lui Mozart și a lui Beethoven.

Ajunsă la București, Ralu a apelat la câțiva tineri greci pentru a pune în scenă câteva piese de teatru, iar în 1816, cu decoruri din pânză croită și cu hârtie poleită, domnița a organizat în apartamentele sale o mică scenă pe care s-au jucat în limba elenă “Oreste”, “Moartea fiilor lui Brutus” și “Dafnis și Chloe”.

Domnița Ralu a întemeiat prima trupă de teatru profesionist din Țările Române, pentru care a construit chiar un local special, Cișmeaua Roșie, prima sală permanentă de spectacole din Capitală unde, pe 8 septembrie 1818, a avut loc prima reprezentație cu piesa „Italianca din Alger”, în interpretarea trupei Teatrului din Viena. De asemenea, a amenajat un teatru în palatul tatălui său și a susținut formarea unei clase de actorie la Școala Domnească.

În iunie 1816, Caragea și membrii Divanului său erau aproape de a fi răsturnați de la putere de un grup de conspiratori. Conducătorii revoltelor, printre care se aflau și doi sudiți austrieci, au fost executați, iar boierii care au fost bănuiți de colaborare cu răzvrătiții au fost exilați pe moșiile lor.

În 1818, Caragea a instituit un nou cod de legi, devenit cunoscut ca legiuirea lui Caragea, care stabilea noi taxe feudale pentru țărani și excludea femeile din viața politică.

Cât timp s-a aflat pe tronul Țării Românești, domnitorul Caragea a reușit să strângă o avere uriașă datorită taxelor mari pe care le strângea de la țărani și de la breslele meșteșugărești. De asemenea, a vândut 4.762 de titluri boierești, pentru care a obținut aproximativ 20 de milioane de piaștri și a acumulat bani și din concesionarea minelor și vămilor, astfel că veniturile domnitorului au crescut de la aproximativ 1,5 milioane la peste 3,7 milioane lei-aur.

Temându-se de o intervenție turcească, după ce primise semnale că este pe cale să-și piardă poziția, pe 29 septembrie 1818 Ioan Gheorghe Caragea a decis să fugă din țară. În acea dimineață, a plecat cu familia în afara orașului pentru o plimbare, dar după patru ore un mesager trimis chiar de el a anunțat boierii că Vodă a părăsit domnia și că a numit o căimăcămie formată din banul Grigore Brâncoveanu, vornicul Barbu Văcărescu, vistierul Grigore Ghica și logofătul Samurcaș.

Domnitorul a fost păzit de un grup de 300 de mercenari albanezi în drumul său spre Brașov și toate podurile de la București la Brașov au fost distruse, astfel ca nicio trimișii boierilor revoltați să nu-l poată ajunge din urmă, dar Caragea își pregătise cu grijă fuga, trimițând cu mult timp înainte mari sume de bani în Elveția.

După ce a stat câteva săptămâni în Brașov, Vodă și apropiații săi au plecat către Peninsula Italică și s-au stabilit la Pisa. A donat ulterior mari sume de bani mișcării naționale grecești Eteria și mai multe terenuri orașului Atena, unde s-a mutat spre sfârșitul vieții, trăind exclusiv din averea acumulată cât timp a deținut domnia Țării Românești.

Ralu, fiica domnitorului, și-a urmat familia la Atena, unde s-a căsătorit cu Georgios Argyropoulos și a avut doi copii. Prințesa a murit pe 16 aprilie 1870 la Thonberg, lângă Leipzig, la vîrsta de 92 de ani.

***

 Urmăriți permanent de Securitate, medicul Theodor Burghele și părintele Louis Barral au reușit să-și împlinească visul: fondarea unui spital

În 1939, guvernul român a autorizat ramura germană a Congregaţiei surorilor de caritate “Saint-Vincent de Paul” să achiziţioneze un imobil aflat în construcţie pe Șoseaua Panduri din București, pentru a deschide o casă de sănătate. Prin actul de vânzare-cumpărare din 1937, Magdalena Gussi, Fernanda Apostoleanu şi Anton Cincu vindeau Arhiepiscopiei romano-catolice o parte a terenului pe care îl aveau în proprietate. În 1942, va începe construcția așezământului sub supravegherea congregaţiei de călugăriţe înființată de Sfântul Vincențiu de Paul, maici care au devenit cunoscute și pentru că au purtat, până în anul 1964, acoperământul de cap numit cornette. Monseniorul Nikolaus Pieger este cel care a fost împuternicit pentru edificarea spitalului şi pentru a ține legătura cu Arhiepiscopia Romano-Catolică. Acesta studiase teologia catolică la Universitatea Julius Maximilians din Würzburg, în 1925 a primit hirotonirea și a fost capelan la Biserica St. Heinrich din Fürth, iar din 1932 era pastor la București.

După 23 august 1944, imobilul a fost transferat Congregaţiei surorilor oblate assompţioniste din Bucureşti, pentru opera lor de apostolat în privinţa bolnavilor, pentru o perioadă de nouă ani, și a primit numele Spitalul “Sf. Iosif”. Administrator general a fost numit părintele Louis Barral, care se afla în România încă din 1925, în cadrul unei misiuni culturale și devenise un important traducător al poeziilor lui Mihai Eminescu în limba franceză. Pe 2 februarie 1948, medicul Theodor Burghele se asociază părintelui Barral pentru conducerea spitalului din Șoseaua Panduri pentru că devenise profesor şi obţinuse imobilul pentru noua sa clinică, după ce s-a transferat de la Spitalul Colţea, unde lucra sub conducerea profesorului N. Hortolomei, la Spitalul “Sf. Iosif” din Panduri.

Imediat ce a primit aprobarea conducerii sanatoriului “Saint-Vincent de Paul” și acordul ambasadei Franţei pentru clinica pe care urma s-o conducă, medicul s-a zbătut pentru a obţine de fonduri de la Ministerul de Finanţe pentru terminarea construcţiei, iar în acest demers a fost sprijinit, din fericire, chiar de ministrul Alexandru Alexandrini, care era văr cu profesorul. Alexandrini era doctor în drept, membru în comitetul executiv al PNL- aripa Tătărescu, dar în 1957 avea să fie arestat politic și deținut pentru o vreme la închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Părintele Louis Barrat va fi urmărit de Securitate pe tot parcursul anului 1949 și, în ciuda inexistenței unor dovezi despre vreo activitate ilegală în România, pe 28 ianuarie 1950 preotul va fi expulzat, fără nicio explicație din partea autorităților comunste.

Theodor Burghele, directorul Spitalului “Panduri”, a intrat și el în vizorul Securităţii pentru că avea corespondenţă permanentă şi îl vizita ocazional pe fratele său stabilit în Franţa. În plus, i s-a reproșat că sprijină mişcarea surorilor assompţioniste din cadrul spitalului, menţinând în serviciu călugăriţele, că susține “elemente duşmănoase” din rândul personalului administrativ şi al corpului didactic din Institutul Medico-Farmaceutic și că are legături cu un membru al Ambasadei Turciei.

Primele “materiale informative” despre profesorul Burghele au provenit de la agentul “Sterian”, din corespondenţa medicului care a fost interceptată de Securitate, dar mai ales din scrisoarea unui vigilent portar al spitalului pe nume Constantin Nicolae, care i-a scris în 1957 secretarului general al PCR, Gheorghe Gheorghiu Dej, o misivă plină de delațiuni abjecte.

Portarul l-a acuzat pe eminentul medic că “nu privește cu ochi buni regimul nostru democrat” și că folosește spitalul pe care îl conduce ca mijloc de întreţinere a familiilor de foşti burghezo-moşieri. De fapt, medicul a păstrat ca angajate un număr de călugăriţe catolice care aveau studii de specialitate și experiență ca asistente medicale. Portarul reclama că acestea deţin posturi de surori-şefe și oferă si exemple – Alexandrina, Agnes, Soveva, Ecaterina, Georgina, Polona – toate erau asistente-şefe la Chirurgie, Ana Bursuc era soră-şefă la Autopsie, Liba deținea postul de magazioneră la magazia de cazarmament, Tesea era funcţionară la magazie și Schuaidea conducea secția de pediatrie, în timp ce Mareş Ion, fost călugăr catolic, era electrician al spitalului.

Din fericire profesorul Burghele nu a avut de suferit din pricina delațiunilor adversarilor săi. Timp de trei ani, între 1972 și 1975 va fi ministru al Sănătății în Guvernul Maurer, apoi avea să devină membru al Academiei Române și a fost ales președinte al acesteia în ultimul an al vieții lui, rămânând până astăzi singurul medic care a deținut această funcție.

***

 IUDITA, FEMEIA CARE A UCIS UN GENERAL PENTRU A-ȘI SALVA POPORUL

Iudita era o văduvă frumoasă, înstărită și cucernică din orășelul Betulia din Iudeea. Liniștea orașului a fost spulberată când armata asiriană a regelui Nabucodonosor, condusă de generalul Olofern, a ajuns la porțile sale cu intenția de a-l cuceri. Întrucât Betulia era cocoțată pe un deal, deci mai dificil de cucerit printr-un atac direct, Olofern decide ca să înconjoare cetatea și să le taie locuitorilor acesteia aprovizionarea cu apă. Timp de treizeci și patru de zile locuitorii Betuliei au rezistat fără apă, dar după aceea au cerut propriilor conducători să predea orașul în mâinile lui Olofern. Conducătorii au cerut locuitorilor să mai rabde timp de cinci zile și dacă în tot acest răstimp Dumnezeu nu le va veni în ajutor în vreun fel sau altul vor preda cetatea.

Iuditei îi vine în minte un plan prin care să-și salveze poporul de înfrângere. După ce se roagă o zi întreagă, își pune veștmintele cele mai elegante și se face atât de frumoasă încât să fie sigură că nici un bărbat nu-i va putea rezista. Apoi îi cere servitoarei sale să ia o desagă cu merinde și urcioare cu vin și untdelemn și, împreună cu aceasta, iese din cetate și se îndreaptă către armata asiriană. Când cele două femei întâlnesc prima patrulă a dușmanilor, Iudita cere să fie dusă în fața lui Olofern pentru a-i divulga o metodă prin care să poată cuceri Betulia fără ca armata sa să sufere vreo pierdere. În drumul până la cortul generalului frumusețea Iuditei stârnește admirația tuturor soldaților. După ce-i dezvăluie lui Olofern miraculosul plan, Iudita îi cere voie ca să se îndepărteze de tabăra lui la miezul nopții pentru a se putea ruga în liniște. Primește învoirea cerută și Iudita își ia servitoarea și, cu desaga de merinde la ele, pleacă să se roage. Repetă cererea timp de trei nopți la rând astfel încât toți soldații de la posturi să se obișnuiască cu plecările în noapte a celor două femei, cărând după ele desaga plină.

În a patra noapte Olofern, vrăjit de frumusețea vizitatoarei sale, organizează o petrecere la care o învită pe Iudita, cu gândul de a o băga în patul său. Iudita acceptă și cei doi petrec cu mult vin. Aproape de miezul nopții, servitorii se retrag discret lăsându-și generalul singur cu femeia dorită. Amețit rău de tot de băutură, Olofern se întinde pe pat și adoarme buștean. Iudita îi ia sabia și îi retează capul pe care îl bagă în desaga cu merinde. La miezul nopții, așa cum făcuse și în serile dinainte, Iudita și servitoarea iau desaga și, sub privirile tuturor soldaților de pază, se îndepărtează de tabără, fără ca cineva să aibă vreo bănuială.

Iudita duce capul conducătorilor din Betulia, sfătuindu-i ca să-l atârne pe zidul orașului și a doua zi dimineață să simuleze un atac asupra dușmanului. Zis și făcut. Surprinși de atacul acesta neașteptat, soldații asirieni au dat fuga în cortul lui Olofern ca să-l anunțe. Când l-au văzut scurtat de cap s-au înspăimântat foarte tare și au fugit care-ncotro, renunțând la cucerirea Betuliei.

Iudita (al cărei nume este, de fapt, varianta feminină pentru evreu), a devenit o femeie foarte stimată pentru fapta sa. Deși mulți bărbați au dorit s-o ia de soție, ea nu s-a mai recăsătorit niciodată și a trăit până la 105 ani, ducând o viață plăcută lui Dumnezeu.

Iudita a fost un personaj deosebit de îndrăgit de artiștii Evului Mediu și Renașterii, aceștia reprezentând-o fie ridicând sabia asupra lui Olofern, fie chiar tăindu-i capul lui, fie băgând capul retezat în desaga cu merinde, fie pe drumul de întoarcere către Betulia. Mai în toate tablourile ea apare însoțită de servitoarea sa.

Sursa: 

”Femeile din Biblie”, de John Baldock

***

 MACEDONSKI, POETUL ILUZIILOR

În 24 noiembrie 1920, ora 16.30, a murit la București, la 66 de ani și 8 luni, cu rinichii în piuneze, Alexandru Macedonski. Mare poet și mai mare cultivator de talente literare (i-a lansat pe Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Ion Pillat etc.), extravagantul și săracul Macedonski a iubit într-atât opulența încât își recompensa discipolii cu „rubine” și „smaragde” din plastic. Dar să-i cinstim legenda!

„În 14 martie 1854 s-a născut, în mahalaua bucureşteană Precupeţii Noi, Alexandru Macedonski. Estetismul românesc începe cu acest revoluţionar decadent, singur împotriva tuturor. Animator şi teoretician al poeziei noi, perfect conectat la ultimele experienţe apusene, nu a reuşit, cu toate eforturile sale, să se impună la Paris şi Roma, iar capodopera sa de bătrâneţe, Poema rondelurilor, e o colecţie de splendori neoclasice. Sincronistul extravagant, inovatorul si occidentalistul radical cu mustaţă de spadasin francez a fost, ca mai toți romanticii, fascinat de Orient.”, remarca elegant, în deschiderea unei biografii în tușe repezi, criticul și istoricul literar Paul Cernat.

Și-a rupt dinții în Eminescu și Caragiale

Coborând pe firul argintat al acestei pledoarii: „Poet famelic, cu familie grea şi fantasme de mărire compensatorii, stipendiat de dubiosul mecena Alexandru Bogdan Piteşti, sponsorul simbolismului românesc, Macedeonski a fost stigmatizat şi după moarte din cauza epigramei (infame) la adresa rivalului Eminescu, aflat deja în ospiciu. A alimentat şi acuzele de plagiat la adresa lui Caragiale, care la rândul lui l-a încondeiat cât a putut (alintându-l Macabronski). Antijunimist înrăit, a încercat şi a reuşit să scoată literatura română de pe orbita filogermanismului şi să o repună pe linia latină, filo-franceză şi filo-italiană, a lui Heliade Rădulescu & Co.”

Ciclul magistral al Nopților

În prelungire: „A ţinut, timp de trei decenii, locul criticii simboliste la cenaclul şi revista Literatorul, unde a lansat cam toată floarea cea vestită a modernismului românesc, în frunte cu Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, Ion Pillat, Tudor Vianu. Poet foarte inegal, cu atât mai slab cu cât s-a dorit a fi mai nou, estet contemplativ, dar şi poet social vehement, autor de Psalmi moderni înaintea lui Arghezi, Macedonski a atins excelenţa în ciclul Nopţilor, inspirat de Alfred de Musset, cu Noaptea de noiembrie (viziune terifiantă a propriei morţi), Noaptea de mai (un imn vivaldian al primăverii) şi mai ales Noaptea de decembrie (un mare poem al literaturii române din toate timpurile).”

Peste patru generații

În profunzime: „Romancier erotic de tip D’Annunzio în romanul Thallasa, un fel anti-Cezara eminesciană, a scris şi proze scurte câteodată excepţionale (Palatul de cleştar, Oceania-Pacific-Dreadnought, intimista Casa cu nr. 6). A compus, la bătrâneţe, o piesă de teatru despre moartea lui Dante (un poet care l-a obsedat). S-a răzbunat postum, prea târziu pentru el, pe toţi detractorii săi. Dar a ştiut-o de-atunci: …Dar când patru generații peste moartea mea vor trece,/ Când voi fi de-un veac aproape oase și cenușă rece,/ Va suna și pentru mine al dreptății ceas deplin,/ Ș-al meu nume, printre veacuri, înălțându-se senin,/ Va-nfiera ca o stigmată neghiobia dușmănească,/ Cât vor fi în lume inimi și o limbă românească (Epigraf).”

Aroganța de la Junimea

Aproape de capăt: „Cei care deschid sumarul volum Poesii (1882) de Alexandru Macedonski, pot fi șocați de a sa dedicație pentru un critic pe care-l atacase ani de zile: Cu multă stimă, autorul închină Domnului T.L. Maiorescu. Nu e bășcălie. Poetul încercase să se dea bine pe lângă Maiorescu solicitându-i, cu temenele, sprijinul pentru editarea cărții în speță; iar cel din urmă (naturel simțitor...) s-a arătat măgulit. L-a invitat chiar și la Junimea, unde Macedonski citește Noaptea de noiemvrie cu o aroganță care i-a iritat pe junimiști. Maiorescu însuși, în jurnal, se face că nu-și mai amintește bine titlul. Poemul primește în schimb aplauzele lui Hasdeu, aflat de față în cenaclu ca să-l enerveze pe Eminovici.”

Documentare la Cimitirul Bellu

Printre ultimele zvâcniri: „Totuși, dacă e să credem rememorările poetului, Maiorescu i-ar fi cerut textul ca să-l publice pe prima pagină a Convorbirilor, iar Macedonski l-a refuzat pe motiv că aparține altei școli literare. Mă rog... Amuzant e faptul că, pentru documentarea Nopții de noiembrie, unde își descrie anticipativ moartea, Alexandru Macedonski mersese cu câțiva amici (între care Duiliu Zamfirescu) la cimitirul Bellu ca să reconstituie fidel traseul pe unde va trece, peste ani, carul său funerar.” Finalul: „Macedonski pare să fi anticipat literatura self help, scriind la Paris, în 1911, scenariul de film mut Cum să devii bogat și influent. În ce-l privește, influent a devenit, chiar dacă recunoașterea a venit prea târziu, dar bogat n-a ajuns niciodată. Parafrazând vorba discipolului, i s-au împlinit doar profețiile literare, nu și dezideratele financiare.”

Mumia care psalmodia versuri

Rememorarea discipolului Ion Pillat (1891-1945), scrisă în 1930 și publicată în volumul Tradiție și literatură, Editura „Casa Școalelor” (1943), separă impecabil omul de poetul Macedonski. „(…) N-au văzut în Macedonski decât omul exterior cu ciudățeniile sale - voite de multe ori, pentru a scandaliza tâmpita burghezime care nu-i aprecia poezia și talentul literar. În Macedonski era ceva de Don Quichotte al poeziei pure, ceva ridicol și sublim, un amestec bizar, o împerechere stranie, o disonanță între suflet și aspect, între operă și om.” De menționat că tânărul Pillat și-a cunoscut modelul în 1912, la doar 21 de ani, „prospețime” care nu l-a împiedicat să-și întipărească în minte prima impresie - „de surpriză și puțin de jenă” - provocată de ținuta vestimentară a conului Alexandru: „Era îmbrăcat într-un mod extraordinar, pitoresc și ridicol. Ca un actor - cam prost machiat - din bunăoară La vie de Bohème… Avea ceva heraldic în aspect - ceva de mumie tipificată”. Pillat a rămas impresionat de vocea poetului, voce „d’outre tombe”: „Nu recita versurile, le psalmodia, dar când te obișnuiai, nu mai puteai să auzi altul interpretându-i poezia.”

Un tron în mijlocul luminilor de ceară

Ion Pillat a lăsat note memorabile și despre faimosul „cerc” literar încropit de Macedonski în propria casă: „Avea un salon literar care stârnea curiozitatea vulgului. Într-adevăr îl aranjase într-un stil simbolic, ca să nu spun simbolist: 12 jâlțuri și un fel de tron în care se instala Maestrul; jur-împrejur în sfeșnice mari ardeau lumini de ceară. Când un tânăr poet își recita versurile, Macedonski, de-i plăceau - și în generozitatea lui îi plăceau întotdeauna - lua dintr-un bol cu pietre colorate, imitând naiv o comoară de pietre scumpe, una sau două pietre și le dădea discipolului decretând ca un calif sau un emir din O mie și una de nopți: -Ține acest topaz, păstrează acest rubin, ia acest smaragd - sau - îți dau acest briliant în amintirea unor versuri și mai prețioase.” Fabulos personaj!

De-ar vrea norocul să-mi zâmbească…

Castele-n Spania de Alexandru Macedonski - „un erou al iluziei” (cum l-a numit cândva un critic) sau un hidalgo al poeziei noastre post-romantice, care astăzi e mai viu decât oricând:

De-ar vrea norocul să-mi zâmbească

Și să câștig la loterie,

Aș duce-o viață-mpărătească,

Ascuns să nu mai mă găsească

În timpi de ani, ființă vie.

N-aș vrea să am măriri deșerte,

N-am nici-o sete de renume,

Aș înălța mereu concerte

La adăpost de griji și certe,

La adăpost de om și lume.

În colț tăcut de vreo Sahară,

Castel aș pune să-mi zidească,

Și scuturat de-orice povară,

Aș ridica spre ceruri scară,

De-ar vrea norocul să-mi zâmbească.

Ca-n basme masa mi s-ar pune

Și s-ar deșterne tot ca-n basme,

Bucatele cele mai bune

Ar apărea ca prin minune

Pe tăvi aduse de fantasme.

(...)

Dar câștigând la loterie,

M-aș face ca și alții poate,

Și preschimbat prin avuție

N-aș mai căta o vizunie,

Ci aș voi să gust din toate.

Atuncea poate-n gând mi-ar trece

Să țin în lume tren și casă,

Să am bufoni cu tivge sece

În contul căror se petrece

Și paraziți să am la masă.

Să treier podul în trăsură,

Să-mi râd de suferințe grele,

Iubindu-mi singura făptură,

Pentru stomac și pentru gură

Să fie ținta vieții mele.

Oh! simt, oh! simt că avuția

Pe om îl face rău să fie,

De-mi cântă-n suflet poezia,

Să cânte-o face sărăcia...

N-am câștigat la loterie.

170 de ani s-au împlinit anul acesta de la nașterea poetului Alexandru Macedonski.

„Al. Macedonski visează să schimbe poezia așa cum alții visează s-o scrie.”, Nicolae Manolescu, critic literar

„Omul a dăunat operei.”, E. Lovinescu despre Macedonski

1896 este anul în care Macedonski a participat la o mare cursă de biciclete pe ruta București-Brașov.

„Estetismul românesc începe cu acest revoluţionar decadent, singur împotriva tuturor.”, Paul Cernat

***

 MACHIAVELLI - PRINCIPELE

1. Tema Prin forma sa, Principele se înscrie în genul scrierilor tradiţionale: „oglinzile prinţilor”, tratate menite să desăvârşească educaţia suveranului dându-i sfaturi despre cinste şi realism, în general ilustrate cu exemple împrumutate din istoria antică şi contemporană. Dedicându-şi opera lui Lorenzo de Medici, Machiavelli (pe vremea aceea ţinut departe de viaţa politică) spera să reintre în graţiile noului suveran al Florenţei: opera sa este deci aceea a unui curtean. Dar scopul lui Machiavelli este mai ambiţios: acela de a-l convinge pe suveran atât să instaureze ordinea în cetatea pe care tocmai o cucerise, cât şi să aducă pacea şi unitatea (prin cucerire) întregii Italii dezmembrată în acea vreme de invaziile străinilor şi de disputele interne. Principele ne apare astăzi ca un tratat de teorie politică; el este totodată atât pamflet, cât şi un text combativ.

2. Comentarii

A. Pesimismul antropologic şi istoric

 Soarta – Filosofia politică a lui Machiavelli se bazează pe o concepţie radical pesimistă asupra istoriei, datorată în mare parte instabilităţii politice din Italia secolului al XVI-lea. Machiavelli nu recunoaşte în succesiunea imperiilor, în naşterea şi căderea lor mâna unui Dumnezeu binefăcător; el vede mai degrabă eşecul inevitabil al oricărei întreprinderi umane şi dificultatea de a accede la ceea ce oamenii aspiră în mod natural: pacea şi securitatea. Istoria nu este opera unei Providenţe, ci a unui destin orb şi nepăsător faţă de oameni.

 Domeniul politicii – Domeniul propriu politicii se constituie prin construirea şi menţinerea unei ordini sociale pacifiste şi sigure. Această ordine trebuie să fie realmente ,,smulsă” destinului; ea n-ar ajunge să fie definită, soarta având totdeauna ultimul cuvânt. Pesimismul istoric se prelungeşte într-un pesimism antropologic: cetăţenii pe care Principele are îndatorirea să-i guverneze nu sunt oameni ideali (fiinţe raţionale), ci fiinţe concrete, jumătate animale, jumătate oameni, conduşi de pasiunile şi ambiţiile lor, sensibili mai degrabă la frică decât la blândeţe şi la constrângere mai mult decât la raţiune.

B. Desacralizarea puterii politice

Virtutea Principelui – Tradiţionala „oglindă a prinţilor“ se adresează moştenitorului legitim al coroanei. Din contra, Principele părea puţin preocupat de legalitatea modului de dobîndire a principatului, care distinge în general republica de tiranie. Ceea ce-l interesează în mod deosebit pe Machiavelli este arta de a se menţine la putere conservând în acelaşi timp ordinea socială: dar această artă nu este evidenţiată într-adevăr decât în principatele cucerite, acolo unde ordinea trebuie instaurată în întregime şi unde Principele trebuie să dovedească talente excepţionale pentru a reuşi acolo unde alţii au eşuat. În regimurile politice legitime ordinea se obţine mai întâi prin consens şi suveranul are nevoie de talent pentru a o menţine.

Amoralismul politic – Virtutea Principelui are la Machiavelli un sens propriu politicii: ea presupune capacitatea de a menţine o ordine socială stabilă. Dată fiind natura umană, duplicitatea, violenţa şi chiar cruzimea vor fi necesare pentru a o dobândi. Faptul că Machiavelli condamnă nelegiuirea se datorează ineficienţei acesteia în politică: pentru a face să domnească ordinea, Principele trebuie să ştie să câştige încrederea cetăţenilor. Pentru aceasta el va trebui măcar să simuleze dreptatea, generozitatea, blândeţea şi bunăvoinţa. Arta politică constă în a şti să îmbini mărinimia cu zgârcenia, cinstea cu duplicitatea, blândeţea cu cruzimea. Principele devine astfel, în acelaşi timp, leu (prin utilizarea forţei) şi vulpe (prin capacitatea sa de a-şi păstra „buna” reputaţie).

C. „Morala” la Machiavelli

Locul moralei – Se poate spune că Machiavelli este campionul unui adevărat imoralism politic? În politică, morala îşi are locul său acolo unde ordinea este deja instaurată, nu atunci când lipsesc condiţiile esenţiale care o asigură: adică securitatea şi stabilitatea (în Italia secolului al XVI-lea, de exemplu). Justiţia este necesară desăvârşirii cetăţii, nu întemeierii sale: dată fiind natura umană şi ostilitatea sorţii, instaurarea unei ordini politice nu se poate face fără violenţă. Marele Principe ştie să folosească această violenţă la modul cel mai „economicos”, adică suficient de eficace pentru a nu fi obligat să recurgă mereu la ea.

Ambiţia Principelui – Machiavelli nu-şi face iluzii în legătură cu felul de a fi al Principelui. Ceea ce Principele urmăreşte în guvernare este să păstreze puterea pentru el însuşi. Dar ambiţia personală nu este incompatibilă cu interesul comun: războaiele exterioare, luptele interne, divizările în facţiuni sunt totodată dăunătoare ordinii publice şi periculoase pentru Principe. Reuşita personală a suveranului reclamă deci securitatea şi pacea publice; marele Principe este acela care ştie, prin calităţile sale să utilizeze soarta în avantajul său şi să facă în aşa fel încât interesul său personal să corespundă interesului comun.

***

 MAIAKOVSKI, COPILUL TERIBIL AL SECOLULUI XX

Vladimir Vladimirovici Maiakovski s-a născut pe 19 iulie 1893 în satul georgian Bagdadi, unde tatăl său lucra ca brigadier silvic. În 1902, la vârsta de 9 ani, a fost înscris la școala din Kutaisi, unde a studiat până în 1906, apoi, după moartea tatălui, s-a mutat la Moscova împreună cu mama și cele două surori mai mari, Olga și Ludmila. În 1908, tânărul s-a înscris în Partidul Social Democrat și a început să scrie literatură marxistă, dar un an mai târziu a fost arestat pentru activități subversive, fiind condamnat la 6 luni de închisoare. După eliberare, a abandonat politica și s-a înscris la Școala de Arte din Moscova, singura instituție de învățământ superior în care studenții erau primiți fără a fi nevoiți să prezinte un certificat de bună purtare eliberat de poliție.

În 1915, poetul a cunoscut-o pe cea care avea sa devină iubirea vieții sale, Lili Brik, soția lui Osip Brik, editorul și colaboratorul său, cu care a început o aventură ce a durat până în 1928. Între 1915 și 1917, a lucrat ca proiectant pentru Școala Militară de automobile din Sankt Petersburg, iar din 1918 a devenit editorul revistei Gazeta Futuristov.

În 1919, s-a întors la Moscova, a scris poeme populare și piese de teatru de propagandă, iar în 1923, după niște neînțelegeri cu Lili Brik, a plecat la Berlin și ulterior Paris, unde a avut o idilă cu Tatyana Jakovleva, o tânără de de 18 ani, prietenă a scriitoarei Elsa Triolet. Revenit la Moscova, a întemeiat împreună cu Osip Brik gruparea literară LEF. În 1924, poetul a scris elegia morții lui Vladimir Lenin, poemul care-l va face cunoscut în toată Rusia sovietică.

Maiakovski a călătorit în Europa, Statele Unite, Mexic, Cuba, fiind unul din puținii scriitori cărora li s-a permis să plece în străinătate, dar nu după mult timp a început să fie atacat în presa sovietică.

În vara anului 1925, în timp ce se afla la New York, a întâlnit-o pe emigranta Elli Jones (Yelizaveta Petrovna Zibert), o traducătoare care vorbea rusa, franceza, germana și engleza. Cei doi au devenit iubiți și timp de trei luni au fost nedespărțiți, dar au decis să păstreze secretul relației. La scurt timp după revenirea poetului în Uniunea Sovietică, Elli a născut o fiică pe care a numit-o Patricia, pe care el a văzut-o o singură dată, la Nisa, în 1928. Patricia Thompson a fost profesoară de filozofie și studii feministe în New York și este autoarea volumului “Mayakovsky din Manhattan”, în care a povestit povestea de dragoste dintre părinții ei.

Poetul a întâlnit-o apoi la Paris pe Tatyana Yakovleva, un fotomodel în vârstă de 22 de ani care lucra pentru casa de modă Chanel și era nepoata pictorului Alexandre Jacovleff. S-a îndrăgostit nebunește de ea și i-a dedicat două poezii, “Scrisoare către tovarășul Kostrov despre esența iubirii” și “Scrisoare către Tatiana Yakovleva”, dar, deși a încercat, nu a reușit să o convingă să se întoarcă în Rusia. La sfârșitul anului 1929, Maiakovski a avut de gând să călătorească la Paris pentru a se căsători cu frumoasa rusoaică, însă de această dată, pentru prima dată, i s-a refuzat viza.

Ulterior, scriitorul a avut încă două aventuri, mai întâi cu studenta Natalya Bryukhanenko și apoi cu actrița Veronika Polonskaya, pe atunci soția actorului Mikhail Yanshin. Pe 12 aprilie 1930, Maiakovski a fost văzut în public pentru ultima dată, la o ședință de la Sovnarkom despre legea drepturilor de autor. Două zile mai târziu, actrița, care se pregătea să iasă din apartamentul în care locuiau împreună, a auzit o lovitură în spatele ușii camerei poetului, s-a întors și l-a găsit pe Vladimir întins pe podea.

Maiakovski lăsase un bilet: “Pentru toți. Eu mor, dar nu învinovățiți pe nimeni pentru asta. Mamă, surori, tovarăși, iartați-mă, dar nu exista altă cale de ieșire pentru mine. Lily, iubește-mă. Tovarăși din guvern, familia mea este formată din Lily Brik, mama, surorile mele și Veronika Vitoldovna Polonskaya. Dacă puteți să le oferiți o viață decentă, vă mulțumesc”.

Ceremonia funerară a lui Maiakovski a avut loc pe 17 aprilie 1930 și a fost organizată de comuniști cu mult fast. La eveniment au participat aproximativ 150.000 de persoane, acesta fiind cel de-al treilea cel mai mare doliu public din istoria sovietică, depășit doar de funeraliile lui Vladimir Ilici Lenin și mai târziu, în 1953, de cele ale lui Iosif Visarionovici Stalin.

Curând după moartea poetului au apărut speculații despre tragicul eveniment care i-a curmat viața, pentru că glonțul scos din trupul său nu se potrivea cu modelul pistolului pe care îl avea. În plus, vecinii au declarat ulterior că au auzit două focuri de armă, nu unul și mai târziu s-a spus că ultimele sale cuvinte ar fi fost: “Nu trageţi, tovarăşi!”. Zece zile mai târziu, ofițerul care cerceta sinuciderea scriitorului a fost ucis, alimentând speculațiile despre moartea lui Maiakovski.

Lili, femeia de care poetul a fost îndrăgostit toată viața, era sora mai mare a scriitoarei Elsa Triolet și soția scriitorului și criticului literar Osip Brik. Elsa și Lili erau renumite în epocă pentru frumusețea lor, aveau o educație foarte bună, amândouă cântau la pian și vorbeau fluent germana și franceza. Lili Brik a scris în memoriile sale: “Ideea sinuciderii lui Vladimir Maiakovski a fost ca o boală cronică în interiorul lui și, ca orice boală cronică, s-a agravat în anumite circumstanțe”.

În 1930, după ce a divorțat de Osip, Lili s-a căsătorit cu generalul sovietic Vitali Primakov, care a fost arestat în 1936 și executat un an mai târziu. După un an, femeia s-a recăsătorit cu scriitorul Vasily Abgarovici Katanyan. Muza lui Maiakovski s-a sinucis pe 4 august 1978, la vârsta de 87 de ani, după ce a aflat că suferă de o boală terminală.

***

 MANUSCRISUL „VOYNICH”

Un mister care incita cercetatorii de sute de ani a fost dezlegat în anul 2019 de un cercetator care a reusit acolo unde nenumarati criptografi, lingvisti si programe de computer au esuat – spargerea codului unuia dintre cele mai misterioase texte din toate timpurile, manuscrisul „Voynich”, gasit în anul 1912, într-o manastire iezuita de lânga Roma.

Cele 240 de pagini ale manuscrisului sunt scrise îngrijit, fara taieturi si stersaturi, într-o limba necunoscuta, dar multimea de desene care în-sotesc textul sunt executate cu mai putina acuratete.

Desi scopul si întelesul manuscrisului le-au scapat învatatilor timp de mai bine de un secol, dr. Gerard Cheshire a avut nevoie de doar doua saptamâni pentru a descifra limbajul si sistemul de scriere din faimosul manuscris, cu ajutorul unei combinatii specifice gândirii laterale si ingeniozitatii.

Manuscrisul „Voynich” este un text medieval format din cuvinte ce se repeta, iar desi alfabetul pare familiar, amestecul de litere latine, cifre arabe, semne runice si simboluri chimice a îngreunat gasirea cheii pentru descifrarea acestuia.

Numele sau provine de la cel al lui Wilfrid M. Voynich, un comerciant de carti si anticar din Polonia, care a achizitionat manuscrisul în anul 1912. Textul este gazduit în Universitatea Yale din Statele Unite, iar printre numele celebre care au încercat sa sparga codul manuscrisului s-a numarat si informaticianul britanic Alan Turing, parintele informaticii moderne.

FBI a avut de asemenea o tentativa de descifrare a textului si a ilustratiilor care îl însotesc în timpul Razboiului Rece, existând banuiala ca manuscrisul avea legatura cu propaganda comunista, relateaza Press Association/Agerpres.

Desenele din manuscris nu au usurat munca cercetatorilor, acestea reprezentând schite ale unor constelatii necunoscute, figuri feminine ce se scalda în bazine care au forma organelor interne umane sau plante care nu se gasesc pe Pamânt.

Un amanunt a frapat cel mai mult: niciun cuvânt nu are mai putin de trei litere si mai mult de zece litere, aspect neîntâlnit în nici o alta limba de pe glob.

Scris într-o limba „disparuta” din care a evoluat româna

Cheshire, cercetator asociat la Universitatea din Bristol, a descris modul în care a reusit sa descifreze manuscrisul si a subliniat totodata ca acesta reprezinta singurul exemplu cunoscut de limbaj proto-romanic. „Am trait o serie de momente «evrica!» în timp ce descifram codul, urmate de un sentiment de neîncredere si entuziasm când am realizat amploarea realizarii, atât în ceea ce priveste importanta lingvistica cât si a revelatiilor despre originea si continutul manuscrisului”, a spus el.

„Ceea ce dezvaluie el este mai uimitor decât miturile si fanteziile pe care le-a generat. Spre exemplu, manuscrisul a fost compilat de calugaritele dominicane drept sursa de informatii pentru Maria de Castilia, Regina de Aragon, matusa cu Caterina de Aragon. Nu este nicio exagerare daca sustinem ca aceasta lucrare reprezinta una dintre cele mai importante realizari pâna la aceasta data în lingvistica romanica. Manuscrisul este redactat în proto-romanica – din care au evoluat limbile romanice de astazi, precum portugheza, spaniola, franceza, italiana, româna, catalana si galiciana”, a precizat cercetatorul.

„Limbajul folosit era ubicuu în zona mediteraneana în perioada medievala, însa era rareori utilizat în scris în documente oficiale sau importante deoarece limba latina era limba regalitatii, a bisericii si a guvernului. Ca urmare, limbajul proto-romanic s-a pierdut, pâna acum”, a completat specialistul.

Cheshire a explicat, de asemenea, în termeni lingvistici, ce a facut ca acest manuscris sa fie atât de neobisnuit. „Foloseste o limba disparuta. Alfabetul sau este o combinatie de simboluri nefamiliare si unele mai familiare”, a spus el.

„Nu include semne de punctuatie dedicate, desi unele litere au variante simbolice care indica semne de punctuatie sau accente fonetice. Exista doar litere mici si nu exista consoane duble”, a adaugat cercetatorul precizând ca textul „include si câteva cuvinte si abrevieri în limba latina”.

Urmatorul pas consta în utilizarea acestor descoperiri pentru a traduce întregul manuscris si realizarea unui lexicon, însa Cheshire a recunoscut ca acest proces va fi unul de durata si va necesita finantare deoarece manuscrisul cuprinde peste 200 de pagini. „Acum, limbajul si sistemul de scriere a fost explicat, paginile manuscrisului au fost puse la dispozitia savantilor pentru a le explora si a dezvalui, în premiera, adevaratul continut lingvistic si informativ”, a adaugat el.

Rezolvarea misterului din spatele textului si ilustratiilor deschide calea catre întelegerea vietii de zi cu zi a femeilor din Europa medievala. Manuscrisul este compendiu despre remedii naturiste, bai terapeutice si interpretari astrologice legate de probleme fizice si psihice, reproducere si maternitate, cu care se confruntau femeile la acea vreme, dar textul contine si sfaturi despre prevenirea infectiilor în sarcina sau despre provocarea unui avort. Spre exemplu, formula „omor néna” înseamna „copil mort”, cuvântul „omor” regasindu-se si în prezent în limba româna.

Datarea cu carbon a manuscrisului a stabilit ca acesta a fost creat în perioada 1404-1438, infirmând ipotezele care presupuneau ca posibili autori pe calugarul franciscan Roger Bacon (1214-1292), unul dintre cei mai mari filozofi ai Evului Mediu, pe John Dee (1527-1608), astrolog si alchimist aflat în slujba reginei Elisabeta I a Angliei sau pe genialul Leonardo da Vinci (1452-1519).