***

 Urmăriți permanent de Securitate, medicul Theodor Burghele și părintele Louis Barral au reușit să-și împlinească visul: fondarea unui spital

În 1939, guvernul român a autorizat ramura germană a Congregaţiei surorilor de caritate “Saint-Vincent de Paul” să achiziţioneze un imobil aflat în construcţie pe Șoseaua Panduri din București, pentru a deschide o casă de sănătate. Prin actul de vânzare-cumpărare din 1937, Magdalena Gussi, Fernanda Apostoleanu şi Anton Cincu vindeau Arhiepiscopiei romano-catolice o parte a terenului pe care îl aveau în proprietate. În 1942, va începe construcția așezământului sub supravegherea congregaţiei de călugăriţe înființată de Sfântul Vincențiu de Paul, maici care au devenit cunoscute și pentru că au purtat, până în anul 1964, acoperământul de cap numit cornette. Monseniorul Nikolaus Pieger este cel care a fost împuternicit pentru edificarea spitalului şi pentru a ține legătura cu Arhiepiscopia Romano-Catolică. Acesta studiase teologia catolică la Universitatea Julius Maximilians din Würzburg, în 1925 a primit hirotonirea și a fost capelan la Biserica St. Heinrich din Fürth, iar din 1932 era pastor la București.

După 23 august 1944, imobilul a fost transferat Congregaţiei surorilor oblate assompţioniste din Bucureşti, pentru opera lor de apostolat în privinţa bolnavilor, pentru o perioadă de nouă ani, și a primit numele Spitalul “Sf. Iosif”. Administrator general a fost numit părintele Louis Barral, care se afla în România încă din 1925, în cadrul unei misiuni culturale și devenise un important traducător al poeziilor lui Mihai Eminescu în limba franceză. Pe 2 februarie 1948, medicul Theodor Burghele se asociază părintelui Barral pentru conducerea spitalului din Șoseaua Panduri pentru că devenise profesor şi obţinuse imobilul pentru noua sa clinică, după ce s-a transferat de la Spitalul Colţea, unde lucra sub conducerea profesorului N. Hortolomei, la Spitalul “Sf. Iosif” din Panduri.

Imediat ce a primit aprobarea conducerii sanatoriului “Saint-Vincent de Paul” și acordul ambasadei Franţei pentru clinica pe care urma s-o conducă, medicul s-a zbătut pentru a obţine de fonduri de la Ministerul de Finanţe pentru terminarea construcţiei, iar în acest demers a fost sprijinit, din fericire, chiar de ministrul Alexandru Alexandrini, care era văr cu profesorul. Alexandrini era doctor în drept, membru în comitetul executiv al PNL- aripa Tătărescu, dar în 1957 avea să fie arestat politic și deținut pentru o vreme la închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Părintele Louis Barrat va fi urmărit de Securitate pe tot parcursul anului 1949 și, în ciuda inexistenței unor dovezi despre vreo activitate ilegală în România, pe 28 ianuarie 1950 preotul va fi expulzat, fără nicio explicație din partea autorităților comunste.

Theodor Burghele, directorul Spitalului “Panduri”, a intrat și el în vizorul Securităţii pentru că avea corespondenţă permanentă şi îl vizita ocazional pe fratele său stabilit în Franţa. În plus, i s-a reproșat că sprijină mişcarea surorilor assompţioniste din cadrul spitalului, menţinând în serviciu călugăriţele, că susține “elemente duşmănoase” din rândul personalului administrativ şi al corpului didactic din Institutul Medico-Farmaceutic și că are legături cu un membru al Ambasadei Turciei.

Primele “materiale informative” despre profesorul Burghele au provenit de la agentul “Sterian”, din corespondenţa medicului care a fost interceptată de Securitate, dar mai ales din scrisoarea unui vigilent portar al spitalului pe nume Constantin Nicolae, care i-a scris în 1957 secretarului general al PCR, Gheorghe Gheorghiu Dej, o misivă plină de delațiuni abjecte.

Portarul l-a acuzat pe eminentul medic că “nu privește cu ochi buni regimul nostru democrat” și că folosește spitalul pe care îl conduce ca mijloc de întreţinere a familiilor de foşti burghezo-moşieri. De fapt, medicul a păstrat ca angajate un număr de călugăriţe catolice care aveau studii de specialitate și experiență ca asistente medicale. Portarul reclama că acestea deţin posturi de surori-şefe și oferă si exemple – Alexandrina, Agnes, Soveva, Ecaterina, Georgina, Polona – toate erau asistente-şefe la Chirurgie, Ana Bursuc era soră-şefă la Autopsie, Liba deținea postul de magazioneră la magazia de cazarmament, Tesea era funcţionară la magazie și Schuaidea conducea secția de pediatrie, în timp ce Mareş Ion, fost călugăr catolic, era electrician al spitalului.

Din fericire profesorul Burghele nu a avut de suferit din pricina delațiunilor adversarilor săi. Timp de trei ani, între 1972 și 1975 va fi ministru al Sănătății în Guvernul Maurer, apoi avea să devină membru al Academiei Române și a fost ales președinte al acesteia în ultimul an al vieții lui, rămânând până astăzi singurul medic care a deținut această funcție.