***

 CAFENEAUA UMORULUI

Doi prieteni vorbeau:

- Cum e mă să fii însurat?

- Super tare, mă simt de parcă aş avea iarăşi 16 ani.

- Adică?

- Fumez în toaletă, beau pe ascuns... ştii şi tu sentimentul...

***

 Pe data de 4 ianuarie a plecat dintre noi unchiul Enache Hărăbor la vârsta de 98 ani și o lună. 

DUMNEZEU să-l odihnească în LUMINĂ !

Domnul Enache Hărăbor și-a început cariera în prima jumătate a anilor ‘50 și a fost singurul sculptor machetist al Studiourilor de la Buftea timp de peste patru decenii, dar și un colaborator constant al regizorului Ion Popescu-Gopo. A învățat sculptura ca ucenic între anii 1941-1945, la București, în atelierul lui Jean Mihăilescu, iar între 1951-1958 a lucrat în cadrul Studioului de Animație, alături de regizorul Bob Călinescu, realizând mai multe păpuși și machete. În 1959, a fost angajat la Atelierul de sculptură și butaforie din Studioul Cinematografic Buftea ca sculptor machetist. Primul film la care a lucrat a fost „Valurile Dunării” (1959), în regia lui Liviu Ciulei. De-a lungul prolificei sale cariere, Enache Hărăbor a realizat manual nenumărate trucaje pentru producții cinematografice, mii de machete, sculpturi, măști și modelaje. Cel mai important proiect al său rămâne filmul lui Ion Popescu-Gopo „Galax, omul păpușă” pentru care a creat, după un desen realizat de Gopo, o păpușă de 1,80 m din lemn de balsa. 

Alături de Ion Popescu-Gopo, Enache Hărăbor a mai lucrat la „S-a furat o bombă”, „Pași spre lună”, „Povestea dragostei”, „Fata bună, fata rea” și „Rămășagul”.

A colaborat cu aproape toți regizorii importanți la filmele istorice și la toate producțiile care necesitau efecte speciale, cele mai importante și dragi lucrări ale sale fiind avioanele din „Aurel Vlaicu” (r. Mircea Drăgan), vapoarele din serialul „Toate pânzele sus!” (r. Mircea Mureșan), machetele din serialul „Lumini și umbre” (r. Andrei Blaier în colaborare cu Mircea Mureșan și Mircea Constantinescu), nava care se rupe din „Un echipaj pentru Singapore” (r. Nicu Stan), clădirea care ia foc din „Dragostea și revoluția” (r. Gheorghe Vitanidis), macheta unui sat care arde din „Ultima frontieră a morții” (r. Virgil Calotescu), macheta Castelului Huniazilor din „Secretul armei… secrete” (r. Alexandru Tatos), aceasta din urmă fiind expusă în cadrul Bienalei de scenografie la București în 1990. 

O colaborare deoasebit de fructuoasă a avut cu renumita regizoare Elisabeta Bostan la filmele: Tinerețe fără bătrânețe, Veonica, Veronica se întoarce, Mama, Un saltimbanc la Polul Nord, Fram ursul polar și Campioana.

Anul trecut Premiile Gopo au onorat întreaga activitate cinematografică a domnului Enache Hărăbor, machestist șef la Studiourile Buftea in perioada 1951-1988. 

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.731798584239392&type=3

***

 REȚETA ZILEI:

SALAM DE BISCUIȚI CU NUCI

Ingrediente:

10 bucăți biscuiți petibor

10 bucăți biscuiți de ovaz

4 linguri alune

2 linguri fistic

3 linguri merișor (uscat)

2 linguri coajă de portocală (uscată)

200 mililitri smântână

100 grame unt

200 grame ciocolată neagră

3 linguri zahăr pudră (peste)

Cum să faci salam de biscuiți cu nuci?

Pentru salamul de biscuiți cu nuci, spargeți biscuiții în bucăți mari într-un castron mare, adăugați deasupra alune de pădure, fistic, nuci și coji de portocală în bucăți mari și amestecați.

Se încălzește smântâna într-o cratiță mică la foc mic, fără să fiarbă. Adăugați untul și când se topește, scoateți-l imediat de pe aragaz. Adăugați bucăți mici de ciocolată la amestec și amestecați până se topește.

Se toarnă amestecul peste amestecul de biscuiți și se amestecă ușor cu o spatulă.

Transferați amestecul pe hârtie ceară și înfășurați-l cu grijă ca o rolă, fără a deborda marginile. După ce înfășurați strâns desertul în folie întinsă la exterior, puneți-l la congelator și lăsați-l să se odihnească 3-4 ore.

Scoateți salamul de bisbuiți din frigider, ungeți exteriorul cu zahăr pudră și tăiați-l felii pentru a servi. Nu este nevoie să puneți acest desert înapoi la congelator, îl puteți păstra acoperit la frigider. Bucurați-vă de masă.

Sugestie de gătit pentru rețeta de salam de ciocolată cu nuci

Aveți grijă să nu fierbeți smântâna, trebuie doar încălzită.

***

 JURNAL DE LECTURĂ - ANCHEE MIN - „CUM A DEVENIT DOAMNA 

MAO”

”Presa, după părerea mea, e ca un copil mic – oricine îi oferă un sfârc va fi numit mamă. Demnă de dispreț.” – Doamna Mao

Cum ajunge un om să devină un tiran sadic? Unul dintre posibilele răspunsuri ar fi că din cauza sărăciei extreme, a lipsei de educație, a frustrărilor, a faptului de a fi fost mereu respins și umilit, toate acestea ajungând să îl transforme pe om, făcându-l să acumuleze din ce în ce mai multă ură, astfel încât, atunci când prinde în mână frâiele puterii, nu ezită să se folosească de acestea pentru a se răzbuna și pentru a-și păstra cât mai mult statutul de privilegiat. Este și cazul doamnei Mao, soția dictatorului Mao Zedong, cunoscută în istoria Chinei drept ”demonul cu oase albe”.

De-a lungul vieții ei , doamna Mao a purtat patru nume:

-Yunhe (din 1919 până în 1933), tradus prin cocorul în nori, cocorul fiind simbolul speranței;

-Lan Ping (din 1934 până în 1937), de la lan care înseamnă albastru, aceasta fiind culoarea ei preferată, ping însemnând măr dar și drăgălășenie, mărul fiind o trimitere și la orașul ei natal, Shan-Dong, unde merele erau principala marfă de export;

-Jiang Ching (din 1938 până în 1991), jiang însemnând râu, iar ching însemnând verde. Jiang Ching este esența unei zicători tradiționale ”Verdele vine din albastru, dar e mai bogat decât albastrul”;

-Li Runqing (în 1991, anul morții sale).

Yunhe s-a născut ca fiica unui tâmplar bețiv și violent, singurul tâmplar al orașului și proprietarul unui atelier cu patru angajați. Nu a terminat nici măcar școala primară, dar mai târziu a reușit cumva să devină studentă cu jumătate de normă la Universitatea din Shan-Dong unde a lucrat ca bibliotecară. Bunicul ei i-ar fi spus: ”Nu are sens să înveți să citești – cu cât cineva este mai educat, cu atât mai profund simte umilirea”. Foarte frumoasă, la 17 ani se căsătorește cu domnul Fei, un mic om de afaceri de care divorțează nu după mult timp. A practicat mai multe meserii: a lucrat la o cantină, a predat chineza la o școală serală pentru adulți, a vândut bilete la un teatru. Mai presus de toate astea însă, a fost o actriță de teatru și de operă aflată mereu în căutarea unui rol.

În 1931 se căsătorește pentru a doua oară, de această dată cu Yu Qiwei, un comunist care va deveni unul dintre consilierii lui Mao Zedong. Devine și ea membră a Partidului Comunist, partid aflat atunci în clandestinitate. Yu Qiwei este arestat iar cât soțul îi este la închisoare, Yunhe își înșeală soțul acasă. Este prinsă asupra faptului și se produce separarea celor doi soți, lucru pentr care lui Yunhe avea să-i pară rău toată viața. Urmează a treia căsătorie cu Tang Nah, un jurnalist care a iubit-o sincer, infidelitățile și despărțirea de ea ducându-l la două tentative de sinucidere.

Întâlnirea cu Mao Zedong, pe atunci un luptător de gherilă al Partidului Comnist, are loc în 1937, când Yunhe, acum purtând numele de Lan Ping, are doar 23 de ani și deja trei căsnicii la activ plus nenumărați amanți. Mao era căsătorit cu Zi-Zhen cu care avea și o fetiță, mariajul lor fiind pe punctul de a se destrăma. Lan Ping a făcut totul ca să ajungă în patul lui Mao și s-o ia de nevastă, cei doi căsătorindu-se într-o peșteră, în timp ce ea era însărcinată cu fetița lor, Nah.

Aflat în fruntea armatei sale, denumită Armata de Eliberare Populară, Mao preia puterea în China și se instalează la Beijing în Orașul Interzis. Aici, lui Mao i se furnizează în fiecare noapte femei și fete virgine, el denumind culcatul cu fete virgine ”exercițiul său pentru longevitate”. Se îmbolnăvește de sifilis. O lungă perioadă de timp de la preluarea puterii, doamna Mao, care acum și-a luat cel de-al treilea nume, anume de Jiang Ching, este nevoită să stea în umbră, căci soțul său nu o mai vrea prin preajma lui. Ea devine extrem de geloasă pe Wang Guang-Mei, soția vicepreședintelui Republicii, care era cea care primea toate delegațiile străine și apărea în ziare. Doamna Mao începe să ocupe un loc important când vine cu ideea unei propagande culturale care să-l sprijine pe Mao, influența acestuia traversând o perioadă de declin. Ajunsă la putere, doamna Mao a dat ordin să fie eliminate fizic toate persoanele care îi cunoșteau trecutul sau cele care au jignit-o pe când era un nimeni. Pentru a-și consolida puterea, nici Mao nu precupețește nimic, își ține țara în teroare, își ucide potențialii adversari după care plânge aparent sincer la înmormântările lor: ”Mao va fi mereu ținut minte pentru faptele sale bune. De exemplu, larg răspândita poveste a participării sale la funeraliile mareșalului Chen Yi, în 1975. Faptul că a sosit în pijamale a demonstrat cât de tare s-a grăbit să ajungă acolo. Privitorii au fost lăsați să creadă în sinceritatea durerii lui Mao. Cu toate astea, adevărul este că Mao ar fi putut salva viața mareșalui rostind un simplu nu ca să împiedice Gărzile Roșii de a-l tortura pe acesta până la moarte”.

Lipsa de scrupule, cruzimea metodelor prin care Mao și soția lui își asigurau continuitatea la putere, pentru ei necontând dacă ordonau torturarea și uciderea unor prieteni sau dușmani, au determinat-o însăși pe fiica lor Nah să se distanțeze de părinții ei tirani, aceasta căsătorindu-se în secret cu un funcționar mărunt și fugind în deșertul Ninxia, punând astfel cât mai mulți kilometri între ea și cuplul dictatorial. Nici doamna Mao nu era sigură de poziția ei. Știa că soțul ar ordona eliminarea ei fizică dacă ar fi început să o considere ca pe o amenințare. Ea a încercat să-l determine să-i cedeze ei puterea după moartea lui dar nu a reușit. După moartea lui, survenită la vârsta de 83 de ani, pe 9 septembrie 1976, Mao a lăsat prin testament întreaga putere lui Hua Gong-Feng, secretarul provinciei lui natale și nu soției sale.

Urmează declinul. Pe 6 octombrie 1976, la o lună de când a devenit văduvă, doamna Mao este arestată. În închisoare i se ordonă să confecționeze păpuși și îmbrăcăminte pentru păpuși pentru export, având o normă de îndeplinit: ”Zeci, sute, mii de păpuși, între 1976 și 1991. Brodează primăvara pe rochii, desenează flori din imaginație. Când gardienii nu se uită, brodează pe ascuns numele ei, Jiang Ching, pe partea interioară a cusăturilor rochițelor. Și apoi este descoperită și orită de a mai face asta. Cu toate astea e mult prea târziu pentru ca ei să mai recupereze pe cele care au fost deja expediate cu vaporul. Coșuri întregi de păpuși cu semnătura ei. În afara Chinei, prin lume”.

În cartea sa, Anchee Min nu oferă cititorilor prea multe date exacte, ca într-o biografie veritabilă, cum ar fi, spre exemplu, datele nașterii sau a morții doamnei Mao, sau a felului în care ea a murit. Sugerează doar că s-ar putea să fi fost vorba de sinucidere.

Ca o completare a ceea ce dezvăluie Anchee Min, trebuie precizat că doamna Mao a fost judecată după arestarea sa, în 1981 fiind condamnată la moarte. În 1983 sentința i-a fost comutată la închisoare pe viață. În detenție a fost diagnosticată cu cancer în gât, ea refuzând să fie operată. A fost eliberată pe motive medicale în 1991 și internată într-un spital. Aici, ea și-a luat cel de-al patrulea nume, Li Runqing. S-a sinucis pe 14 mai 1991 spânzurându-se în baia spitalului.

Anchee Min s-a născut în China în timpul regimului comunist condus de Mao Zedong. A făcut parte din Micile Gărzi Roșii, o organizație de tineret creată pentru a sprijini regimul și chiar a jucat într-unul din filmele realizate în studioul de cinema al doamnei Mao, ca parte a Revoluției Culturale. A emigrat în Statele Unite în 1984 cu ajutorul actriței Joan Chen, aici începându-și cariera de scriitoare.

***

 POVEȘTI DE IUBIRE:

FRANK SINATRA ȘI AVA GARDNER

Cele două staruri s-au întâlnit la începutul anilor '40, pe platourile de filmare MGM. Sinatra era deja un star de referinţă, însă s-a limitat atunci doar la o admira de la distanţă pe tânăra superbă cu ochi verzi. Gardner, în schimb, l-a catalogat pe cel care-i va deveni soţ „încrezut, arogant şi copleşitor”, după cum au declarat prietenii ei ulterior.

Ava şi Frank s-au întâlnit din nou în 1948 şi atunci a fost momentul în care au început să petreacă mult timp împreună. Actriţa avea numai 23 de ani, dar deja două divorţuri la activ (cu Mickey Rooney şi Artie Shaw), iar el era bine-mersi însurat încă din 1939, cu Nancy Barbato, care-i făcuse trei copii, însă acest lucru nu l-a împiedicat niciodată pe Sinatra să mai calce şi strâmb.

Gardner şi Sinatra aveau multe lucruri în comun – de la jazz, până la alcool şi sex. Mai mult de-atât, aveau în comun şi un mare defect – erau amândoi nesiguri pe ei şi nu suportau să stea singuri. În primă instanţă, îşi ascundeau relaţia de public şi presă, însă cercul lor de prieteni comuni ştiau deja despre idila pasională dintre ei şi de certurile lor aprinse. În ciuda neînţelegerilor exprimate cât mai strident, cei doi amorezi erau atraşi unul de altul ca-n prima zi.

Întreaga lume a aflat de povestea lor de amor în 1950, când o imagine cu ei împreună a fost publicată în presă. Drept urmare, cariera lui Sinatra a avut de suferit din cauza fanilor lui mai convervatori, care vedeau cu ochi critici asocierea muzicianului cu o vedetă de-o moralitate îndoielnică, precum Ava Gardner.

În 1951, soţia lui i-a acordat mult doritul divorţ şi Frank s-a putut însura cu Gardner, în cadrul unei mici ceremonii în Pennsylvania. Dar dramele nu s-au încheiat atunci. Chiar înainte de nuntă, Ava a primit scrisoarea unei prostituate care susţinea că avea relaţii intime cu iubitul ei de luni de zile.

În august 1951, cei doi soţi se aflau la un casino în Lake Tahoe, unde consumau amândoi cantităţi mari de şampanie. La 15 minute de la cearta lor răsunătoare, Frank a luat un pumn de somnifere. Când şi-a revenit, Gardner era lângă el, îngrijorându-se din cauza stării lui. Aceea a fost prima dintre toate celelalte încercări de a-şi lua viaţa care au urmat. La numai câteva săptămâni distanţă, a încercat să se sinucidă acasă al ei, tot după o ceartă-monstru.

În 1953, Frank şi-a vizitat soţia pe platoul de filmare de la Mogambo, în Africa, unde Ava i-a spus că era însărcinată cu copilul lor. Sinatra s-a bucurat enorm, însă doar pentru o scurtă perioadă, pentru că soţia lui a făcut avort pe ascuns. Mai mult, actriţa s-a mutat apoi în Spania pentru a fi cu cel mai mare toreador din lume, Luis Miguel Dominguin. Iar, după un an, a depus actele de divorţ.

Îndurerat, Sinatra şi-a tăiat venele, visând să se trezească pe patul de spital cu soţia sa alături. Ea nu era acolo, drept urmare Frank s-a hotărât să-i acorde divorţul în 1957. Până atunci a făcut tot ce-a putut el pentru a o cuceri din nou pe marea iubire a vieţii lui. Degeaba.

După divorţ, Sinatra a invitat-o pe Ava în vila sa din Roma, unde au luat cina împreună cu prietenii. Nu numai că era distrus din cauza despărţirii de ea, dar nu putea să îndure faptul că frumoasa lui fostă soţie îşi ascundea propria ei suferinţă în alcool. De fapt, devenise alcoolică.

Frumuseţea ei se ofilea pe zi ce trecea, iar alcoolismul a scos-o complet din lumina reflectoarelor. Îmbătrânită înainte de vreme, Ava a suferit un AVC şi nu mai putea vorbi. Însă îl mai putea asculta pe mult iubitul ei Frank la telefon, care-i spunea cât de mult o iubeşte. Asistentele îi ţineau receptorul la ureche şi ea îl asculta neîncetat pe Sinatra.

În fiecare an după divorţ, Frank i-a trimis câte un buchet de flori, iar Gardner n-a renunţat la fotografia cu ei doi tineri şi fericiţi de pe noptiera ei. Ava Gardner a murit pe 25 ianuarie 1990, la 67 de ani. El s-a stins din viaţă opt ani mai târziu, la 82 de ani. Moartea lor a ţinut prima pagină a ziarelor de pretutindeni.

***

 LEGENDA VOIEVODULUI GELU ROMÂNUL

Mitologia extrem de importantă face nenumărate referiri despre legende ce ar explică numele unor forme de relief, râuri, izvoare sau alte toponime. Este şi cazul râului Someş, de care se leagă legenda populară a viteazului Gelu Românul.

Legenda spune că demult, în partea ţării noastre care se numeşte Transilvania, trăia un voievod vestit. Se numea Gelu. Vecinii îi spuneau Gelu Românul. Era înalt, spătos, voinic şi frumos. Voievodatul lui se întindea pe valea râului Someş, iar Gelu îl conducea cu multă pricepere. De aceea românii îl iubeau ca pe un frate mai mare şi ca pe un părinte. Şi toţi îl ajutau să gospodărească bine voievodatul, adică ţara lui. Era nevoie de asemenea ajutor căci era foarte mult de muncă pentru că multe sute de ani ţara fusese prădată şi pârjolită cu foc de o samă de popoare venite din pustietăţi. Gelu, cu românii lui, au alungat pe acei năvălitori.

S-au apucat şi au arat iar pământul şi l-au semănat, la vreme, cu grâu bun. Au sădit pomi cu roadă dulce. Au construit iar case şi cetăţi, în locul celor arse de năvălitori. Cetatea de piatră unde sta Gelu se înălţa pe malul Someşului, unde trăia liniştit, împreună cu soţia şi copiii, cu sfetnicii si oştenii săi. Dar, aflând vecinii că voievodatul sau ţara lui Gelu Românul ajunsese a fi bogată în roade, au venit asupra ei cu armele s-o cuprindă. Îi conducea un general de-al lor, pe nume Tuhutum. Om straşnic, războinic iscusit şi viteaz mare acest Tuhutum, dar lacom de bogăţii, cum rar se vede.

Ajutat de ai săi, Gelu s-a apărat cu mult curaj şi îndârjire împotriva năvălitorilor. S-a aliat şi cu voievodul Menumorut, care avea ţara pe Crişuri. De multe ori i-a biruit în luptă şi i-a poftit la pace: să stea fiecare în ţara lui şi să se ajute la nevoie, ca buni vecini şi prieteni. Dar Tuhutum nu se împăca deloc cu gândul înfrângerii. S-a pregătit straşnic şi a năvălit iară în ţara românilor, cu mulţi luptători, iscând crunt război. Cădeau luptatorii, de o parte şi de alta, ca holdele sub ascuţişul coaselor. Dar mai mulţi au căzut dintre români. Rămas aproape singur, Gelu Românul voia ca, pe cărări numai de el ştiute, să alungă în cetatea Dăbâca. Să se apere acolo, la adăpostul zidurilor.

Dar i-a ieşit în cale Tuhutum, cu un pâlc mare de luptători. Gelu s-a bătut straşnic, răpunând pe mulţi dintre potrivnici. Văzându-se copleşit de mulţimea lor, a dat pinteni calului şi a gonit cu mare repeziciune să se adăpostească în cetatea lui. Urmăritorii au tras cu arcurile după dânsul. O săgeată s-a înfipt în trupul lui Gelu. Rănit, a căzut de pe cal. Îl ustura rana. Simţea că moare, dar nu se văita. Dimpotrivă, şi-a smuls săgeata din piept, a pus-o pe coarda arcului şi a tras asupra lui Tuhutum, să-l răpună cu propria lui săgeată. L-a lovit, dar nu prea adânc, căci Gelu pierduse mult sânge şi îi secaseră puterile. Ca să nu încapă în mâna biruitorului, Gelu a rugat calul să sape, cu copita, o groapă, să-l prinda cu dinţii, să-l arunce în ea şi să-l acopere cu pământ.

Gelu Românul a fost dintre acei viteji care au plătit, cu viaţa lor, libertatea ţării. De aceea se cuvine să-i cinstim fapta şi numele.

***

 IMHOTEP ARHITECTUL EGIPTEAN

Imhotep a fost o persoană despre care multă vreme istoricii s-au întrebat dacă a fost reală sau dacă este un zeu. În urma cercetărilor arheologice s-a descoperit că Imhotep a existat cu adevărat. Acesta a fost arhitectul regal al regelui egiptean Djoser și a construit prima piramidă din istorie la Saqqara, Egipt, în urmă cu aproape 4.700 de ani.

Cine a fost Imhotep

Imhotep a trăit, cu aproximaţie, între anii 2667-2600 î.Hr. Tatăl său era un anume Kanofer, de profesie arhitect, iar mama sa se numea Khreduonkh. Izvoarele antice menționează de asemenea o soție, pe nume Ronfrenofert.

Imhotep este considerat un egiptean polimat (adică o persoană expertă în mai multe domenii de studiu) cunoscut mai ales ca arhitect al Piramidei în Trepte a regelui Djoser de la Saqqara. Numele său înseamnă „Cel care vine în pace” și este singurul egiptean, în afară de Amenhotep, care a fost complet deificat.

În timp, a devenit zeul înțelepciunii și al medicinei (sau, conform unor surse, zeul științei, al medicinei și al arhitecturii). Imhotep a fost preot, vizir al regelui Djoser (și, posibil, al celor trei regi care i-au urmat în cea de-a treia dinastie), poet, medic, matematician, astronom și arhitect.

Deși Piramida în Trepte de la Saqqara este considerată a fi cea mai mare realizare a sa, Imhotep a fost amintit și pentru tratatele sale medicale care considerau că bolile și rănile apar în mod natural și nu ca pedepse trimise de zei sau provocate de spirite sau blesteme.

A fost deificat de către egipteni în jurul anului 525 î.Hr. și a fost asimilat de către greci cu semizeul vindecării Asclepius. Operele sale au fost încă extrem de populare și influente în timpul Imperiului Roman, iar împărații Tiberius și Claudius au avut templele lor inscripționate cu laude la adresa zeului binevoitor Imhotep.[sursa]

Piramida în trepte a lui Djoser

În timpul domniei regelui Djoser (c. 2670 î.Hr.), Imhotep a fost vizir și arhitect șef. De-a lungul vieții sale, el a deținut mai multe titluri, printre care cel de Întâiul După Rege al Egiptului Superior, Administrator al Marelui Palat, Cancelar al Regelui Egiptului Inferior, Nobil moștenitor, Mare Preot al Heliopolisului și Șef Sculptor și Creator de Vase. Imhotep a fost un om de rând prin naștere care a avansat până la poziția de unul dintre cei mai importanți și influenți oameni din Egipt prin talentele sale naturale.

Este posibil să fi început ca preot de templu și a fost un om foarte religios. A devenit mare preot al lui Ptah (și era cunoscut cu respect ca „Fiul lui Ptah”) sub Djoser și, cu înțelegerea voinței zeilor, era în cea mai bună poziție pentru a supraveghea construcția casei veșnice a regelui.

Primele morminte ale regilor Egiptului erau numite mastabale, structuri dreptunghiulare din cărămizi de noroi uscat construite peste camere subterane în care erau plasați cei decedați. Atunci când Imhotep a început să construiască piramida în trepte, a schimbat forma tradițională a mastabalei regelui, trecând de la o bază dreptunghiulară la una pătrată. Nu se știe de ce a decis Imhotep să schimbe forma tradițională, dar este probabil că a avut în vedere de la început o piramidă cu baza pătrată.

Prima mastaba a fost construită în două etape și, potrivit egiptologului Miroslav Verner, „a fost folosită o metodă de construcție simplă, dar eficientă. Zidăria a fost așezată nu pe verticală, ci în rânduri înclinate spre mijlocul piramidei, sporind astfel semnificativ stabilitatea structurală a acesteia. Materialul de bază folosit a fost reprezentat de blocuri de calcar, a căror formă semăna cu cea a cărămizilor mari de lut”.

Complexul care include Piramida în Trepte de la Saqqara

Primele mastabale fuseseră decorate cu inscripții și gravuri din trestie, iar Imhotep a dorit să continue această tradiție. Marea și impunătoarea sa piramidă mastaba avea să aibă aceleași atingeri delicate și același simbolism rezonant ca și mormintele mai modeste care o precedaseră și, mai bine, toate acestea urmau să fie lucrate în piatră în loc de lut uscat.

Istoricul Mark Van de Mieroop comentează acest lucru, scriind: „Imhotep a reprodus în piatră ceea ce fusese construit anterior din alte materiale. Fațada zidului de incintă avea aceleași nișe ca și mormintele din cărămidă de lut, coloanele semănau cu mănunchiuri de stuf și papirus, iar cilindrii de piatră de la lintrele ușilor reprezentau paravane de stuf rulate. Au fost implicate multe experimente, ceea ce este clar mai ales în construcția piramidei din centrul complexului. Aceasta a avut mai multe planuri cu forme de mastaba înainte de a deveni prima piramidă în trepte din istorie, îngrămădind șase niveluri de mastaba unul peste altul… Greutatea masei enorme a fost o provocare pentru constructori, care au așezat pietrele înclinate spre interior pentru a împiedica ruperea monumentului.”

Când a fost finalizată, piramida în trepte a lui Djoser avea o înălțime de 62 de metri și era cea mai înaltă structură a lumii din acea perioadă. Proiectul a necesitat aducerea a peste 200.000 de tone de piatră, până când Imhotep s-a declarat mulțumit. 

Complexul înconjurător includea un templu, curți, sanctuare și locuințe pentru preoți, acoperind o suprafață de 16 hectare și fiind înconjurat de un zid înalt de 10,5 metri. Zidul avea 13 uși false tăiate în el, cu o singură intrare adevărată tăiată în colțul de sud-est. Întregul zid a fost apoi înconjurat de un șanț lung de 750 de metri și lat de 40 de metri.

Istoricul Margaret Bunson a scris: „Imhotep a construit complexul ca sanctuar mortuar pentru Djoser, dar a devenit o scenă și un model arhitectural pentru idealurile spirituale ale poporului egiptean. Piramida în trepte nu era doar un singur mormânt piramidal, ci o colecție de temple, capele, pavilioane, coridoare, depozite și săli. Coloane canelate ieșeau din piatră conform planului său. Cu toate acestea, arhitectul a făcut ca zidurile complexului să fie similare cu cele ale palatului regelui, în conformitate cu stilurile arhitecturale antice, păstrând astfel o legătură cu trecutul.”

Djoser a fost atât de impresionat de creația lui Imhotep încât a ignorat precedentul antic conform căruia doar numele regelui apărea pe monumentele sale și a făcut să fie înscris și numele lui Imhotep.

La moartea lui Djoser, acesta a fost așezat în camera mortuară de sub Piramida în Trepte, iar Imhotep se crede că i-a servit pe succesorii săi, Sekhemkhet (c. 2650 î.Hr.), Khaba (c. 2640 î.Hr.) și Huni (c. 2630-2613 î.Hr.). Cercetătorii nu sunt de acord dacă Imhotep i-a servit pe toți cei patru regi ai celei de-a Treia Dinastii, dar dovezile sugerează că a trăit o viață lungă și a fost foarte căutat pentru talentele sale.

Imhotep şi piramidele celei de-a treia dinastii

Este posibil ca Imhotep să fi fost implicat în proiectarea și construcția piramidei și a complexului Sekhemkhet, despre care arheologii cred că, inițial, s-a dorit a fi mai mare decât cea a lui Djoser. Piramida nu a fost niciodată finalizată, deoarece Sekhemkhet a murit în al șaselea an al domniei sale, dar baza și primul nivel prezintă asemănări în ceea ce privește designul cu munca lui Imhotep la piramida lui Djoser.

Sekhemkhet a fost succedat de Khaba, care și-a comandat propria piramidă, cunoscută acum sub numele de Piramida Stratificată, care a rămas, de asemenea, neterminată la moartea lui Khaba. Piramida Stratificată este, de asemenea, asemănătoare ca design cu monumentul lui Djoser, în special în ceea ce privește baza pătrată pentru fundație și tehnica de a construi spre interior, spre mijlocul structurii, în loc de a construi în sus. Nu se știe dacă Piramida Stratificată și Piramida Îngropată au fost proiectate de Imhotep însuși sau dacă s-au bazat pe proiectele sale.

Există cercetători care susțin că Imhotep a contribuit personal la realizarea piramidelor ulterioare, iar alții contestă această afirmație. Întrucât ambele părți ale dezbaterii indică aceleași dovezi și nu a apărut nimic nou care să încline balanța, problema rămâne nerezolvată.

Se crede că Imhotep l-ar fi servit și pe ultimul rege, Huni, dar cum se știu puține lucruri despre domnia lui Huni, această afirmație rămâne speculativă. S-a crezut cândva că Huni și-a construit propriile piramide, dar acum acestea au fost identificate cu certitudine ca aparținând altor regi.

Contribuțiile lui Imhotep în medicină

Imhotep practica medicina și scria despre acest subiect cu 2.200 de ani înainte de nașterea lui Hipocrate, părintele medicinei moderne. În general, Imhotep este considerat autorul Papirusului Edwin Smith, un text medical egiptean, care conține aproape 100 de termeni anatomici și descrie 48 de leziuni și tratamentul acestora. Este posibil ca textul să fi fost un manual militar de teren și datează din jurul anului 1600 î.Hr., cu mult după epoca lui Imhotep, dar se crede că este o copie a lucrării sale anterioare.

Papirusul Edwin Smith este cel mai vechi document medical din lume care a supraviețuit până în zilele noastre, scris în grafie hieratică

Papirusul Edwin Smith este numit astfel după numele colecționarului care l-a cumpărat de la un negustor de antichități în anul 1862 d.Hr. Este scris în alfabet hieratic, care reprezintă stenografia cursivă a hieroglifelor egiptene.

Cel mai interesant aspect al lucrării este abordarea modernă pe care o are în ceea ce privește tratarea rănilor. Spre deosebire de multe texte medicale din lumea antică, în Papirusul Edwin Smith se recurge foarte puțin la tratamente magice. Fiecare rană este descrisă și diagnosticată rațional, cu un tratament următor, un prognostic și note explicative. Acest lucru nu înseamnă că nu există nicio aluzie la practicile medicale folosite în mod obișnuit în acea perioadă; pe versoul papirusului sunt prezentate opt vrăji magice și incantații pentru vindecare.

Examinările sunt descrise în același mod ca și o vizită la medic din zilele noastre. Pacienții erau întrebați unde sunt răniți/simt durere, medicul se ocupă apoi de rană prin atingere sau palpare și chestionarea pacientului.

Prognosticul dat după fiecare mențiune începe cu frazele „O afecțiune pe care o voi trata” sau „O afecțiune cu care voi combate” sau „O afecțiune pentru care nu se poate face nimic”, ceea ce, potrivit articolului pe această temă al Bibliotecii Naționale de Medicină din SUA, „ar putea fi considerat ca fiind cea mai veche formă de etică medicală, deoarece un medic antic refuza în general să trateze o afecțiune pe care o știa fatală”.

Articolul Bibliotecii Naționale din SUA continuă să observe că aceste pronosticuri ar fi putut servi și ca un fel de asigurare „atunci când se aștepta un rezultat slab” și ar fi ajutat la salvarea reputației medicului în cazul în care tratamentul nu reușea să vindece pacientul.

Moștenirea lui Imhotep

O serie de scrieri didactice despre moralitate și religie, precum și poezii, observații științifice și tratate de arhitectură îi sunt, de asemenea, atribuite lui Imhotep, dar nu au supraviețuit până în zilele noastre. Acestea sunt menționate în lucrările scriitorilor de mai târziu.

În ceea ce privește capodopera sa, Piramida în Trepte, Miroslav Verner scrie: „Puține monumente ocupă un loc atât de important în istoria omenirii ca cel al Piramidei în Trepte din Saqqara… Se poate spune fără exagerare că complexul său piramidal constituie o piatră de hotar în evoluția arhitecturii monumentale din piatră din Egipt și din întreaga lume. Aici calcarul a fost folosit pentru prima dată pe scară largă ca material de construcție și aici s-a realizat pentru prima dată ideea unui mormânt regal monumental sub forma unei piramide.

Într-o inscripție din Dinastia a XIX-a descoperită în Saqqara de Sud, egiptenii antici îl descriau deja pe Djoser ca fiind «deschizătorul de piatră», ceea ce putem interpreta ca însemnând inventatorul arhitecturii de piatră.”

Inovațiile atribuite lui Djoser au fost de fapt inițiate de Imhotep în urma viziunii sale de a construi un monument colosal în întregime din piatră. El a fost capabil să își imagineze o faptă niciodată încercată înainte, poate nici măcar concepută, și să o transforme în realitate. Făcând acest lucru, a schimbat lumea. Marile temple și clădiri administrative, palatele și mormintele, monumentele maiestuoase ale piramidelor și statuile impunătoare care au ajuns să definească peisajul egiptean, toate au început cu viziunea lui Imhotep asupra Piramidei în Trepte de la Saqqara.

Odată realizat un monument construit din piatră, acesta putea fi încercat din nou și apoi din nou, cu o mai mare atenție la detalii și îmbunătățirea tehnologiei, pentru a crea „adevăratele piramide” de la Giza. Mai mult, vizitatorii din Egipt care au văzut aceste creații imense au transmis relatări despre ele în țările lor, cum ar fi Grecia, care a construit apoi pe baza a ceea ce Imhotep și-a imaginat mai întâi și apoi a transformat în realitate.