***

 ZEIȚĂ

Ți-aș țese covor din flori

Să ți-l întind pe la picioare.

Când te trezești dimineața în zori

Să calci pe el cu tălpile goale.

Să simți parfum de fericire 

Când treci peste a lor petale.

Să-ți fie inima împletită cu iubire

Să nu ai nici un gram de supărare.

Să strângi în mâini mărgăritare 

Și să le-arunci în sus de bucurie.

Să-ți fie sufletul umplut cu veselie

Și zâmbete s'-aduni din orice floare.

Să mergi agale cu părul despletit

Dimineața pe alei cu multe flori.

Să privești mereu spre răsărit

Să vezi cum soarele apare după nori.

Să te alinți ,să te răsfeți la soare

Femeie dragă,cu chipul de zeiță.

Să simți în inimă parfum de floare

Și să îți pui în suflet o dorință.

Emilia Mincinoiu 

3-01-2025

***

 ~URARE~

(Clopotele norilor)

Nichita Stănescu 

Clopotele norilor,

cu ding-danguri de ninsoare,

la-nceputul orelor,

iată-le, bat ora mare.

Crugul anului se schimbă,

un cuvânt rămâne-n urmă,

însă prea frumoasa limbă

niciodată nu se curmă,

ci azvârle înainte

noi urări, numai de bine,

prevestite de cuvinte

ninse sus, în înălțime:

Să vă fie anul-an,

suplu ca pe râuri unda,

să nu fie bolovan

peste suflete secunda,

nori să fie doar de ploaie

peste câmpuri jos, la vale,

niciodată să-ntretaie

raza fragedă de soare:

fie aerul curat

plin de păsări liniștite,

niciodată sfâșiat

de lungi fumuri stalactite;

limpede vă fie apa,

verde pururea pământul,

nu vi-l tulbure cu sapa

semnul rău înnămolindu-l;

pasul zvelt și luna albă,

gestul mâinii prietenos,

niciodată steaua slabă

cu luci mohorât de os;

pâinea să vă stea pe masă

aburindă, aburind

gheața ultimă rămasă

pe ferestrele din gând;

pură fie-vă zăpada,

încălzind la subțioară

floarea albă din livada

înflorită-n primăvară.

***

 Iertările

de Adrian Păunescu

Tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă,

Că ochii mei sunt când senini când verzi,

Că port noroi sau port ninsori pe tâmple,

Ai să mă ierţi, altfel ai să mă pierzi.

Văd lumea prin lunete măritoare

Şi văd grădini cu arme mari de foc.

Sub mâna mea deja planeta moare,

Şi în urechi am continentul rock.

Ai să mă ierţi că sunt labilitate,

Că trec peste extreme fulgerând,

Ai să mă ierţi, preablânda mea, de toate,

Eu sunt nemuritorul tău de rând.

Ai să mă ierţi că nu pot fără tine,

Şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi,

Mie pierzându-te-mi va fi mai bine,

Eu, tristul cel mai liber dintre toţi.

Şi cum se-ntâmplă moartea să le spele

Pe toate, înnobilându-le fictiv,

Ai să te-apleci deasupra morţii mele

Şi tot ai să mă ierţi definitiv.

Ai să mă ierţi în fiecare noapte

Şi-am să te mint în fiecare zi,

Şi cât putea-va sufletul să rabde,

Cu cât îţi voi greşi te voi iubi.

***

 Aveam 5 ani la Revoluția din ‘89 și am câteva amintiri foarte clare.

Îmi amintesc pregătirile de Crăciun, tăierea porcului la țară și un nenorocit de oreion pe care l-am făcut fix atunci. 

Îmi amintesc durerea fizică, dar și lupta psihologică de acceptare că nu puteam să iau parte la tradiții alături de ceilalți copii din familie. Eu eram prizonieră în casă. Venea mama din când în când să se asigure că sunt bine, atât de bine cât puteam fi cu febră și cu gâtul umflat. 

Porcul s-a tăiat, treaba s-a terminat, toți au plecat la casele lor. Eu am rămas la bunici, aveam o boală contagioasă care impunea izolare și nu aș fi putut face față unui drum de întoarcere cu trenul la oraș. 

Nu mâncam nimic în afară de brânză proaspătă de vaci frecată cu zahăr și îmi amintesc neputința bunicii care nu știa cum să-mi aline chinul fiecărei înghițituri. 

O vedeam foarte îngrijorată și eram convinsă că din cauza mea. 

Exista în camera unde stăteam la căldura sobei un difuzor, iar în una dintre acele zile a dat volumul mai tare. Asculta împietrită și privea în gol. Atunci i-am văzut prima lacrimă și din acel moment am început a-i asculta rugăciunile. Se ruga neîncetat pentru băieții ei, unul fiind tatăl meu. Din când în când îi spunea vorbe șoptite bunicului, suficient de încet cât să nu disting cuvinte, dar suficient de tare cât să înțeleg din ton că ceva se întâmplă. 

Nu-mi amintesc cum am ajuns acasă la ai mei, dar știu că pe tata nu l-am văzut multe zile la rând, iar blocul în care locuiam era păzit de un soldat înarmat. Mai știu că totul s-a derulat foarte repede și că viața imediat după nu ni s-a schimbat foarte tare, nu cât să simțim noi ca și copii. 

Mi-o aduc aminte pe sora mea mai mare care mi-a spus la un moment dat : “Ai fost șoim, dar pionier nu o să mai fii niciodată!”, iar mie nu-mi era clar dacă am pierdut sau am câștigat ceva, nu știam dacă trebuie să mă bucur sau să plâng. 

Mi-am pus la gât eșarfa de pionier a surorii mele ani la rând, cu acel inel din plastic transparent, imaginându-mi cum ar fi fost dacă aș fi fost și eu vreodată. 

Și ca mine, mare parte dintre cei care azi vorbesc mult, vorbesc tare, habar nu au despre ce au fost acele vremuri. 

O mare parte dintre noi putem doar sa ne imaginam cum ar fi fost dacă am fi trăit realitatea acelor timpuri, putem doar extrem de naiv, in joaca, să ne închipuim cum ar fi fost dacă am fi fost și noi…pionieri.

Text preluat

**$

 Nu mai sunt și nu mai ești, 

Scrisă-n cartea cu povești 

Nu ești tu și nu sunt eu

Primăvară-n dorul tău.

Și nu mai vreau să fiu de vină

Să nu mai văd bolta senină,

Să nu mai știu culoarea mării

Să nu știu de m-așteaptă zorii. 

Nu vei mai fi nicicum, nicicând, 

În zborul tău o muză-n gând,

Nu mai aștept și sunt iar viu, 

Trăiesc în vis și-n vis rescriu 

Plăcerea de-a cunoaște viața, 

De a chema din nou speranța,

Să pot s-alerg pe drumul meu

Și să zâmbesc de-acum mereu. 

S-ascult și sunet și tăcere, 

Regret să n-am nici de-mi vei cere, 

Cu ochii larg deschiși mereu

Să văd iubire-n jurul meu...

..... Daniel Leonard Moraru .....

***

 Dor de tine

                                            

Azi m-a trezit un gând haotic,

Un dor nebun de-ați povesti

     Că toate zilele ce trec...

     Vor fi pustii, vor fi târzii .

Azi vreau să spun cum te-am visat;

     Cu dor in gand te-am alintat,

        Erai cu gândul rătăcit,

        Cu alte vise adormit.

Tu esti Luceafăru din bolta instelată

     Văzut in gândul meu adeseori,

        Te-am răsărit... și nu odată,

     Tu ai apus spre dimineți, in zări.

     Eu am crezut in steaua mea,

      În brațul strâns ce mă ținea,

       În șoaptele spuse la tâmplă,

        Și in privirea ta cea blândă.

         Vor trece zile fară noi,

      Vor trece clipe care-apoi,

În amintiri... ca diamante-or fi păstrate,

      În praf de stele împrăștiate.

       Atâtea vise, despre noi,

Le-am fi-mpărțit cu dragoste in doi...

         Tu, ramură ce dai viață...

Eu, floare de cais ce nasc speranță.

        Iubitul meu din vise apărut,

   Te voi găsi poate-ntr-o altă viață,

Cu tine să împart iubirea mult visată,

Să-mi fi destin, să te iubesc pe viață!

Din volumul ,,Pe-o aripa de suflet frânt”

Gabriela Cecilia Cioran

***

 Era 

Era târziu, era amurg, era departe,

De parcă mii de ani lumină alergau

Și dincolo de cer, vitrine sparte,

Cu străluciri de stele, se-mbrăcau. 

Era un fel de-a spune despre noi,

Că-mpăturim un univers în două, 

Era o lume tristă, mereu fără de ploi,

Unde se pun, în vise, stropi de rouă. 

Era ceva, ce te-aduna din lacrimi,

Un fel de suferință-a sufletului viu,

Erau destine, clipe fără patimi,

Prin care timpu-avea un curs târziu . 

Era păcatul meu, redenumit iubire,

Ca totul să se facă pe ascuns,

Era privirea ta într-o nemărginire,

Unde cu greu, aievea, am pătruns. 

Era târziu, era amurg, era credință, 

Nevoia de-a rămâne pe sub cer,

Era prezența ta și-a mea dorință 

De-a nu te pierde-n timpul efemer. 

Gh. Ungureanu