***

 MACHIAVELLI - PRINCIPELE

1. Tema Prin forma sa, Principele se înscrie în genul scrierilor tradiţionale: „oglinzile prinţilor”, tratate menite să desăvârşească educaţia suveranului dându-i sfaturi despre cinste şi realism, în general ilustrate cu exemple împrumutate din istoria antică şi contemporană. Dedicându-şi opera lui Lorenzo de Medici, Machiavelli (pe vremea aceea ţinut departe de viaţa politică) spera să reintre în graţiile noului suveran al Florenţei: opera sa este deci aceea a unui curtean. Dar scopul lui Machiavelli este mai ambiţios: acela de a-l convinge pe suveran atât să instaureze ordinea în cetatea pe care tocmai o cucerise, cât şi să aducă pacea şi unitatea (prin cucerire) întregii Italii dezmembrată în acea vreme de invaziile străinilor şi de disputele interne. Principele ne apare astăzi ca un tratat de teorie politică; el este totodată atât pamflet, cât şi un text combativ.

2. Comentarii

A. Pesimismul antropologic şi istoric

 Soarta – Filosofia politică a lui Machiavelli se bazează pe o concepţie radical pesimistă asupra istoriei, datorată în mare parte instabilităţii politice din Italia secolului al XVI-lea. Machiavelli nu recunoaşte în succesiunea imperiilor, în naşterea şi căderea lor mâna unui Dumnezeu binefăcător; el vede mai degrabă eşecul inevitabil al oricărei întreprinderi umane şi dificultatea de a accede la ceea ce oamenii aspiră în mod natural: pacea şi securitatea. Istoria nu este opera unei Providenţe, ci a unui destin orb şi nepăsător faţă de oameni.

 Domeniul politicii – Domeniul propriu politicii se constituie prin construirea şi menţinerea unei ordini sociale pacifiste şi sigure. Această ordine trebuie să fie realmente ,,smulsă” destinului; ea n-ar ajunge să fie definită, soarta având totdeauna ultimul cuvânt. Pesimismul istoric se prelungeşte într-un pesimism antropologic: cetăţenii pe care Principele are îndatorirea să-i guverneze nu sunt oameni ideali (fiinţe raţionale), ci fiinţe concrete, jumătate animale, jumătate oameni, conduşi de pasiunile şi ambiţiile lor, sensibili mai degrabă la frică decât la blândeţe şi la constrângere mai mult decât la raţiune.

B. Desacralizarea puterii politice

Virtutea Principelui – Tradiţionala „oglindă a prinţilor“ se adresează moştenitorului legitim al coroanei. Din contra, Principele părea puţin preocupat de legalitatea modului de dobîndire a principatului, care distinge în general republica de tiranie. Ceea ce-l interesează în mod deosebit pe Machiavelli este arta de a se menţine la putere conservând în acelaşi timp ordinea socială: dar această artă nu este evidenţiată într-adevăr decât în principatele cucerite, acolo unde ordinea trebuie instaurată în întregime şi unde Principele trebuie să dovedească talente excepţionale pentru a reuşi acolo unde alţii au eşuat. În regimurile politice legitime ordinea se obţine mai întâi prin consens şi suveranul are nevoie de talent pentru a o menţine.

Amoralismul politic – Virtutea Principelui are la Machiavelli un sens propriu politicii: ea presupune capacitatea de a menţine o ordine socială stabilă. Dată fiind natura umană, duplicitatea, violenţa şi chiar cruzimea vor fi necesare pentru a o dobândi. Faptul că Machiavelli condamnă nelegiuirea se datorează ineficienţei acesteia în politică: pentru a face să domnească ordinea, Principele trebuie să ştie să câştige încrederea cetăţenilor. Pentru aceasta el va trebui măcar să simuleze dreptatea, generozitatea, blândeţea şi bunăvoinţa. Arta politică constă în a şti să îmbini mărinimia cu zgârcenia, cinstea cu duplicitatea, blândeţea cu cruzimea. Principele devine astfel, în acelaşi timp, leu (prin utilizarea forţei) şi vulpe (prin capacitatea sa de a-şi păstra „buna” reputaţie).

C. „Morala” la Machiavelli

Locul moralei – Se poate spune că Machiavelli este campionul unui adevărat imoralism politic? În politică, morala îşi are locul său acolo unde ordinea este deja instaurată, nu atunci când lipsesc condiţiile esenţiale care o asigură: adică securitatea şi stabilitatea (în Italia secolului al XVI-lea, de exemplu). Justiţia este necesară desăvârşirii cetăţii, nu întemeierii sale: dată fiind natura umană şi ostilitatea sorţii, instaurarea unei ordini politice nu se poate face fără violenţă. Marele Principe ştie să folosească această violenţă la modul cel mai „economicos”, adică suficient de eficace pentru a nu fi obligat să recurgă mereu la ea.

Ambiţia Principelui – Machiavelli nu-şi face iluzii în legătură cu felul de a fi al Principelui. Ceea ce Principele urmăreşte în guvernare este să păstreze puterea pentru el însuşi. Dar ambiţia personală nu este incompatibilă cu interesul comun: războaiele exterioare, luptele interne, divizările în facţiuni sunt totodată dăunătoare ordinii publice şi periculoase pentru Principe. Reuşita personală a suveranului reclamă deci securitatea şi pacea publice; marele Principe este acela care ştie, prin calităţile sale să utilizeze soarta în avantajul său şi să facă în aşa fel încât interesul său personal să corespundă interesului comun.