***

 Aveam 5 ani la Revoluția din ‘89 și am câteva amintiri foarte clare.

Îmi amintesc pregătirile de Crăciun, tăierea porcului la țară și un nenorocit de oreion pe care l-am făcut fix atunci. 

Îmi amintesc durerea fizică, dar și lupta psihologică de acceptare că nu puteam să iau parte la tradiții alături de ceilalți copii din familie. Eu eram prizonieră în casă. Venea mama din când în când să se asigure că sunt bine, atât de bine cât puteam fi cu febră și cu gâtul umflat. 

Porcul s-a tăiat, treaba s-a terminat, toți au plecat la casele lor. Eu am rămas la bunici, aveam o boală contagioasă care impunea izolare și nu aș fi putut face față unui drum de întoarcere cu trenul la oraș. 

Nu mâncam nimic în afară de brânză proaspătă de vaci frecată cu zahăr și îmi amintesc neputința bunicii care nu știa cum să-mi aline chinul fiecărei înghițituri. 

O vedeam foarte îngrijorată și eram convinsă că din cauza mea. 

Exista în camera unde stăteam la căldura sobei un difuzor, iar în una dintre acele zile a dat volumul mai tare. Asculta împietrită și privea în gol. Atunci i-am văzut prima lacrimă și din acel moment am început a-i asculta rugăciunile. Se ruga neîncetat pentru băieții ei, unul fiind tatăl meu. Din când în când îi spunea vorbe șoptite bunicului, suficient de încet cât să nu disting cuvinte, dar suficient de tare cât să înțeleg din ton că ceva se întâmplă. 

Nu-mi amintesc cum am ajuns acasă la ai mei, dar știu că pe tata nu l-am văzut multe zile la rând, iar blocul în care locuiam era păzit de un soldat înarmat. Mai știu că totul s-a derulat foarte repede și că viața imediat după nu ni s-a schimbat foarte tare, nu cât să simțim noi ca și copii. 

Mi-o aduc aminte pe sora mea mai mare care mi-a spus la un moment dat : “Ai fost șoim, dar pionier nu o să mai fii niciodată!”, iar mie nu-mi era clar dacă am pierdut sau am câștigat ceva, nu știam dacă trebuie să mă bucur sau să plâng. 

Mi-am pus la gât eșarfa de pionier a surorii mele ani la rând, cu acel inel din plastic transparent, imaginându-mi cum ar fi fost dacă aș fi fost și eu vreodată. 

Și ca mine, mare parte dintre cei care azi vorbesc mult, vorbesc tare, habar nu au despre ce au fost acele vremuri. 

O mare parte dintre noi putem doar sa ne imaginam cum ar fi fost dacă am fi trăit realitatea acelor timpuri, putem doar extrem de naiv, in joaca, să ne închipuim cum ar fi fost dacă am fi fost și noi…pionieri.

Text preluat