***

 Prințesa Ralu, figura luminoasă din timpul Ciumei lui Caragea

Ioan Gheorghe Caragea, tatăl prințesei Ralu, s-a născut în 1754, la Constantinopol, și a fost numit domnitor în Țara Românească în 1812. Conform rapoartelor ambasadorului Franței la Constantinopole, pentru a ocupa tronul de la București, Caragea a plătit 8.000 de pungi cu galbeni, adică 4 milioane de lei-aur.

În prima noapte pe care a petrecut-o în capitală, reședința domnească din Dealul Spirii a fost mistuită de un incendiu violent, iar după puțin timp unul dintre oamenii din anturajul său a murit de ciumă bubonică. Curând Țara Românească avea să fie lovită de una dintre cele mai devastatoare epidemii din întreaga sa istorie. Se estimează că în timpul acestei perioade numită „Ciuma lui Caragea” au pierit aproximativ 70.000 de oameni în țară, dintre care 40.000 numai în București, dar domnitorul Caragea s-a retras pe timpul epidemiei la Mănăstirea Cotroceni.

Pe 26 martie 1814, Caragea l-a ajutat pe vărul său, Costache, fiul fostului domnitor Nicolas Caragea, să recupereze întregul oraș Ploiești, care fusese un dar la nunta lui Costache cu Raluca Moruzi, a cărui familie stăpânise cândva pământurile pe care se construise mai târziu orașul.

Ploieștenii s-au revoltat, dar Caragea a reconfirmat decretul de împroprietărire al vărului său. Nervoși, negustorii au închis toate prăvăliile pe 14 aprilie și au paralizat întreaga activitate a micului târg, dar domnul a intervenit în forță, ordonând întemnițarea fără nicio judecată a tuturor capilor rebeliunii, însă s-a răzgândit când a aflat că unul dintre negustori este sudit rus, având așadar dreptul la o jurisdicție special și la anumite privilegii fiscale.

Una dintre figurile luminoase ale perioadei fanariote a fost Ralú, fiica cea mică a domnitorului Caragea și a soției acestuia, Elena Scanevi, fiica unui bancher din capitala Imperiului Otoman. Fata a fost educată în cultura europeană, vorbea limbile greacă, franceză, germană și turcă și era mare o admiratoare a muzicii lui Mozart și a lui Beethoven.

Ajunsă la București, Ralu a apelat la câțiva tineri greci pentru a pune în scenă câteva piese de teatru, iar în 1816, cu decoruri din pânză croită și cu hârtie poleită, domnița a organizat în apartamentele sale o mică scenă pe care s-au jucat în limba elenă “Oreste”, “Moartea fiilor lui Brutus” și “Dafnis și Chloe”.

Domnița Ralu a întemeiat prima trupă de teatru profesionist din Țările Române, pentru care a construit chiar un local special, Cișmeaua Roșie, prima sală permanentă de spectacole din Capitală unde, pe 8 septembrie 1818, a avut loc prima reprezentație cu piesa „Italianca din Alger”, în interpretarea trupei Teatrului din Viena. De asemenea, a amenajat un teatru în palatul tatălui său și a susținut formarea unei clase de actorie la Școala Domnească.

În iunie 1816, Caragea și membrii Divanului său erau aproape de a fi răsturnați de la putere de un grup de conspiratori. Conducătorii revoltelor, printre care se aflau și doi sudiți austrieci, au fost executați, iar boierii care au fost bănuiți de colaborare cu răzvrătiții au fost exilați pe moșiile lor.

În 1818, Caragea a instituit un nou cod de legi, devenit cunoscut ca legiuirea lui Caragea, care stabilea noi taxe feudale pentru țărani și excludea femeile din viața politică.

Cât timp s-a aflat pe tronul Țării Românești, domnitorul Caragea a reușit să strângă o avere uriașă datorită taxelor mari pe care le strângea de la țărani și de la breslele meșteșugărești. De asemenea, a vândut 4.762 de titluri boierești, pentru care a obținut aproximativ 20 de milioane de piaștri și a acumulat bani și din concesionarea minelor și vămilor, astfel că veniturile domnitorului au crescut de la aproximativ 1,5 milioane la peste 3,7 milioane lei-aur.

Temându-se de o intervenție turcească, după ce primise semnale că este pe cale să-și piardă poziția, pe 29 septembrie 1818 Ioan Gheorghe Caragea a decis să fugă din țară. În acea dimineață, a plecat cu familia în afara orașului pentru o plimbare, dar după patru ore un mesager trimis chiar de el a anunțat boierii că Vodă a părăsit domnia și că a numit o căimăcămie formată din banul Grigore Brâncoveanu, vornicul Barbu Văcărescu, vistierul Grigore Ghica și logofătul Samurcaș.

Domnitorul a fost păzit de un grup de 300 de mercenari albanezi în drumul său spre Brașov și toate podurile de la București la Brașov au fost distruse, astfel ca nicio trimișii boierilor revoltați să nu-l poată ajunge din urmă, dar Caragea își pregătise cu grijă fuga, trimițând cu mult timp înainte mari sume de bani în Elveția.

După ce a stat câteva săptămâni în Brașov, Vodă și apropiații săi au plecat către Peninsula Italică și s-au stabilit la Pisa. A donat ulterior mari sume de bani mișcării naționale grecești Eteria și mai multe terenuri orașului Atena, unde s-a mutat spre sfârșitul vieții, trăind exclusiv din averea acumulată cât timp a deținut domnia Țării Românești.

Ralu, fiica domnitorului, și-a urmat familia la Atena, unde s-a căsătorit cu Georgios Argyropoulos și a avut doi copii. Prințesa a murit pe 16 aprilie 1870 la Thonberg, lângă Leipzig, la vîrsta de 92 de ani.