***

 LEGENDA LUI NASTRATIN HOGEA

Născut cel mai probabil în provincia Eskișehir din Anatolia, Nastratin Hogea, care se numea în realitate Nasr-El-Din Hogea, a rămas în istorie ca cel mai simpatic personaj din vremea de glorie a Imperiului Otoman și a devenit cunoscut în România mai ales datorită lui Anton Pann.

De mic, spun legendele despre această figură extraordinară a lumii orientale, dădea dovadă de multă inteligență și prezență de spirit. Părinții săi trebuie să fi fost oameni săraci și de aceea probabil nu a putut să ajungă decât hoge (dascăl), mâncându-și amarul cu fiii credincioșilor, învățându-i să scrie și să citească turcește. Deprins cu sărăcia și cu necazurile, Nastratin Hogea a luat viața în glumă, a păcălit-o cât a putut și a râs mult de semenii lui, de firea lor și mai ales de prostia lor.

Cel dintâi popularizator pe teritoriile românești al ghidușiilor făcute de Nasr-El-Din Hogea a fost dascălul de muzichie Anton Pann, care, cunoscând limba turcă, a preluat legendele și le-a publicat în versuri sub titlul „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea“. Probabil din acest volum s-a inspirat și Petre Dulfu, care ne-a oferit acea frescă minunată a țăranului român născut păcălici și denumit atât de firesc Păcală. Însă Păcală este o creatie originală a lui Dulfu, pe când Nasr-El-din Hogea a fost un om în carne si oase. Presupusul lui mormânt aflat în orașul Akşehir, unde a trăit cea mai mare parte a vieții. este împodobit cu un turban imens și este loc de pelerinaj pentru musulmani. De această construcție se leagă şi o anecdotă. Iat-o, așa cum a fost redată de Ignaz Kunos, directorulAcademiei Orientale din Budapesta, care a făcut cercetări în Turcia asiatică şi a vizitat şi regiunea în care și-a dus viața Nastratin:

„Odată Nastratin a cerut de la Timur Lenk zece galbeni, pentru ca să-şi clădească un fel de monument. Şahul, plin de curiozitate, îi dădu banii. Din aceşti zece galbeni, Nastratin îşi clădi un mormânt care pe trei părţi era liber, şi numai dintr-o parte era protejat printr-un zid. În acest zid Nastratin dispuse să se facă o uşă pe care o prevăzu cu un lacăt. Întrebat de ce a făcut aceasta, Nastratin a răspuns: La vederea zidurilor enorme de piatră ale lui Timur, oamenii peste sute de ani vor plânge numai, pe când mormântul lui Nastratin va face pe mii și mii de oameni să zâmbească“.

O versiune a poveștii este redată în „Charakteristische Züge aus der Geschichte der Türken“ de către Friedrich Seybold (1828) sub o altă formă. Aici Nastratin îi cere lui Timur zece galbeni spre a construi o clădire a cărei faimă să rămână veșnică. Şahul i-a dat banii, dar Nastratin a clădit în mijlocul cîmpului o poartă de piatră, prevăzută cu zăvoare şi lacăte mari. Întrebat de ce a ridicat o poartă, când nu are nimic de păzit, hogea i-a răspuns: „Faima acestei porţi va trece la posteritate tot atât de sigur ca şi aceea a faptelor lui Timur şi, când lumea va plânge de victoriile sângeroase ale acestuia, ea va râde de glumele lui Nasr-El-Din”.

Despre viața simpaticului personaj și legăturile lui cu literatura română Ștefan Cazimir a scris un studiu publicat în România literară.

„În anul 1402, în bătălia de la Ankara, „furtunosul Baiazid“ era învins de Timur Lenk şi cădea prins în mâinile acestuia. Cu puţină vreme înainte, hanul victorios cunoscuse şi el gustul înfrângerii… în faţa cetăţii Ienişeir din Anatolia îi ieşise în întâmpinare un înţelept al locului, care numai prin forţa cuvântului său izbutise să-i reteze avântul războinic şi să-i smulgă cruţarea aşezării: era vestitul Nastratin Hogea.

În ceea ce-l priveşte pe Baiazid, cu opt ani mai devreme el fusese învins de către Mircea în Bătălia de la Rovine. Baiazid şi Timur Lenk şi-au schimbat aşadar traiectoriile şi au ajuns la o ciocnire distrugătoare prin acţiunea altor doi factori, care acţionau în neştiinţă unul de celălalt, dar într-un netăgăduit şi admirabil consens.

Nastratin repurtează asupra hanului o izbândă spirituală, şi din aceleaşi izvoare se hrăneşte, în ultimă analiză, şi victoria pe care Mircea o cucereşte la Rovine asupra forţelor covârşitoare ale sultanului, tăria neclătinată a domnitorului Ţării Româneşti fiind, cu precădere, o tărie de ordin moral.

Faţă de contemporanul şi de „aliatul“ necunoscut al lui Mircea, românii au manifestat de-a lungul veacurilor o atenţie şi simpatie specială. În „Istoria Imperiului Otoman”, consemnând întâlnirea dintre Nastratin şi Timur-Lenk, Dimitrie Cantemir îl numeşte cel dintâi „Esop al turcilor“ şi îi acordă spaţiul unei largi digresiuni. E de observat că “Istoria Imperiului Otoman” (apărută în 1734 – 1735, în traducere engleză, în 1743 – în franceză, iar în 1745, în germană) oferea Europei occidentale primele date biografice în legătură cu Nastratin Hogea, după ce unele pilde ale lui fuseseră difuzate, cu patru decenii mai înainte, prin culegerea lui Antoine Galland (L’aides remarquables et maximes des Orientaux, Paris, 1694).

În secolul al XIX-lea, traducerile lui J. A. Decourdemanche (Les Plaisanteries de Nasr-Eddin-Hodjia, Paris, 1876) vor apărea, în schimb, cu peste două decenii după prima tălmăcire românească: “Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, culese și versificate de Anton Pann” (Bucureşti, 1853).

Dar snoavele despre Nastratin pătrunseseră la noi pe cale orală cu mult înainte de traducerea lui Pann, iar numele bătrânului înţelept intrase chiar în locuţiunile familiare. O parte a acestui interes s-ar putea să se datoreze sporitei complexităţi a personajului.

În comparaţie cu unii „omologi“ ai săi de felul lui Păcală, Buhoglindă, Caragiale (care se va inspira din ciclul nastratinesc în două naraţiuni ale sale, “Pastrama trufanda” şi “Pradă de război”) relevă în el „un tip de naivitate şi de şiretenie, de spirit şi de nerozie, de logică şi de absurditate, de păcăliri şi păcălit, după împrejurări“. Și, într-adevăr, ceea ce remarcă oricine citând păţaniile lui Nastratin este că iscusitul hoge nu întotdeauna izbuteşte a-i amăgi pe alţii, ci uneori el însuşi se pomeneşte tras pe sfoară. Simpla contaminare a unor cicluri narative distincte ni se pare, în acest caz, o ipoteză prea comodă şi care ar sărăci vizibil semnificaţia personajului. Căci Nastratin Hogea nu pare menit să întruchipeze o inteligenţă mereu triumfătoare şi întotdeauna sigură de sine, ci una confruntată cu propriile ei limite şi trăgând învăţăminte din propriile ei erori.

Figura bonomă a înţeleptului se învăluie astfel într-un uşor abur de taină şi atracţia pe care ea a exercitat-o asupra unora dintre marii noştri scriitori pare a-şi găsi o explicaţie. Ion Barbu, după cum se ştie, a făcut din Nastratin Hogea un simbol de o tulburătoare ambiguitate, o întrebare deschisă celor mai variate răspunsuri, orientate deopotrivă în direcţia morală şi estetică, iar Mihail Sadoveanu ne-a înfăţişat în avatarul dobrogean al lui Nastratin – neuitatul Mehmet Caimacam – pe eroul unei idei morale, aceea că un proces nu poate fi revizuit, că nedreptatea rămâne, prin definiţie, ireparabilă…”, scria despre legendarul personaj Ștefan Cazimir în aprilie 1983.