***

 APOSTOL MĂRGĂRIT, AROMÂNUL CARE A APĂRAT LIMBA ROMÂNĂ ÎN IMPERIUL OTOMAN

Apostol Mărgărit s-a născut în 1834, în orășelul Avdela din Macedonia, într-o familie cu tradiție de conducere în comunitatea locală. Nu puțini au fost unchii săi care au ocupat poziția de primari în Avdela, ceea ce îi oferă o moștenire de responsabilitate civică și administrativă.

Educat în spiritul elenist la Ianina, Mărgărit a lucrat inițial ca învățător de limba greacă în comuna bulgărească Gorențî. Dar destinul avea să-l ducă mai aproape de casa sa, în comuna natală și mai apoi în orășelul Clisura. În 1860, în Clisura, Mărgărit a încercat să deschidă o școală aromânească. Datorită unor dispute cu notabilii locali, planurile i-au fost zădărnicite, și el s-a retras la Craiova.

“Nu era de mirare că o minte atât de ageră nu putea să nu se gândească la îmbunătățirea limbii vorbite în familia sa. De aceea, ca învățător de limba greacă ce era, tuturor lecțiilor li le explica elevilor în dulcea limbă a mamei, și aceasta este cauza pentru care copiii de la școala lui învățau foarte bine.

Arhiereul grec, aflând despre ceea ce făcea Apostol Mărgărit, nu i-a părut bine și l-a dat la o parte, pentru că acest lucru vroia să facă ca aromânii să-și cunoască națiunea lor, originea lor; voia ca ei să învețe și limba lor maternă. Dacă se trezeau toți aromânii atunci, nimeni nu i-ar fi mai comparat cu toiagul în mână, pentru că toată lumea știe că grecii nu se găsesc prin Macedonia, și cei care se numesc greci nu sunt decât români curați. Din acest motiv au început să-i pună bețe în roate.

În acel timp, Apostol Mărgărit, mergând în România pentru o moștenire, a făcut cunoștință cu mari patrioți români, care au început să se gândească la frații lor din Turcia. Atunci și-a spus că ceea ce îl trăgea era dorul și a fost angajat ca învățător aromân, mai întâi în Abela și apoi în Clisura, unde a făcut progrese atât de mari, încât numai datorită lui s-au realizat multe. Lui și regretatei sale fiice, eroina Evantia, li se datorează ridicarea în Clisura a Bisericii Sf. Nicolae și a școlii comunale“, scria ziarul Lumina la moartea sa, în 1903.

Apostol Mărgărit, membru al Academiei române

Ironia sorții a vrut ca tocmai atunci, în România, să se lucreze intens pentru răspândirea culturii și limbii române în comunitățile românești din Imperiul Otoman. În 1868, se reîntoarce ca „luminător al poporului” în Abela, apoi revine în Clisura unde, împreună cu Tuliu Tacit, reușește să înființeze mult dorita școală românească.

La câțiva ani după terminarea Războiului de Independență din 1877-1878, Mărgărit a fost numit inspector al școlilor române din Macedonia, un rol care i-a permis să insufle o nouă viață în educația în limba română din regiune. Sub auspiciile sale, numeroase școli românești au fost înființate și s-au dezvoltat, devenind bastioane ale culturii și identității românești.

În anul 1898, Apostol Mărgărit a fost trecut la pensie. Însă recunoașterea meritelor sale nu s-a oprit aici. Pentru contribuțiile sale literare și educaționale, a fost numit membru corespondent al Academiei Române la 3 aprilie 1889. Acesta a fost un om care a atras atât admiratia cât și ostilitatea – un martor al faptului fiind numeroasele atentate la care a scăpat în mod miraculos.

Cu toate că a avut numeroși dușmani și a traversat numeroase obstacole, Apostol Mărgărit rămâne o figură luminoasă în istoria românilor din Balcani. Moștenirea sa educațională și culturală persistă, exemplificând dedicarea și sacrificiul pentru cauza națională și identitară. El este un exemplu de reziliență și vizionarism, ale cărui eforturi au contribuit semnificativ la păstrarea și promovarea identității române într-un mediu adesea ostil și volatil.

Reușita sa: 104 școli românești

Iată una din consemnările faptelor sale: “În cei 25 de ani de inspectorat epocal în Macedonia, ajutat de pleiada dascălilor misionari, a înfiinţat 104 şcoli primare româneşti precum şi 4 şcoli secondare, pe cari le-a condus autoritar şi le-a apărat fanatic de inamici ca şi de amici. A cutreerat neobosit drumurile periculoase din Balcani, a răscolit toate comunele aromâneşti, iar în trei rânduri corpul lui a făcut să ricoşeze vârful pumnalului şi glonţul inamic bravând terorismul balcanic.

A pledat necontenit cauza şcoalei noastre, când la Bucureşti, când la Stambul, când înaintea autorităţilor otomane. A fost mereu atras în lupta înteţită cu diferitele obstacole ce le întâmpina şcoala cu care se identificase. De aceia a fost mereu hărţuit, dar a şi hărţuit pe adversari; a primit lovituri dureroase, dar a şi dat lovituri mortale, în special Patriarhiei Fanarului.

Pildă de energie neînfrântă şi de voinţă neşovăitoare, acest „paratrăznet, neînţeles, al Turciei europene” – cum l’a numit cineva – a fost pretutindeni cunoscut, cu titlul ce l’a purtat cu o mândrie notorie, de „inspectorul şcolar român Mărgărit”. De el se poate spune că a fost cu adevărat „omul Balcanilor” atât de util şcoalei noastre de acolo”.

***

 ULTIMELE CUVINTE ALE LUI IULIUS CAESAR

În anul 44 i.Hr. pe 15 martie, Iulius Caesar este ucis cu lovituri de cuțit de un grup de conspiratori, pe treptele Capitoliului. Printre ucigași se află fiul și protejatul său, Marcus Brutus. La vederea acestuia, Caesar, cuprins de mirare exclamă: Et tu Brute?!, adică “Și tu Brutus?!”. Cel puțin asta e povestea pe care o știe toată lumea. Și asta i-o datorăm imaginației lui William Shakespeare care în piesa Iulius Caesar pune aceste vorbe în gura personajului sau. Dar ce a zis, de fapt, Caesar?

Caesar nu a zis nimic

Potrivit istoricului roman, Suetonius, dictatorul roman a încercat să se apere, iar apoi să se acopere cu toga. A primit 23 de lovituri însă potrivit medicului, toate, cu excepția celei de a doua au fost neletale. Așadar, Caesar nu prea a mai avut timpul necesar să mai zică ceva.

“Îndată unul din cei doi Cassius îl răni pe la spate, ceva mai jos de gât, cu pumnalul. Caesar străpunse cu condeiul de scris brațul lui Cassius. Incercand să se ridice, fu împiedicat de altă lovitură. Când văzu că din toate părțile este amenințat de pumnale, își acoperi capul cu toga. În același timp, cu mâna stnga, își trase toga spre picioare, pentru ca să cadă decent având și partea de jos a corpului acoperită și căzu străpuns de 23 de lovituri de pumnale, scoțând numai la prima lovitură un geamăt fără vorbe…”

Caesar a vorbit în greacă

Tot Suetonius este cel care vine cu a doua ipoteza. După spusele unora, ne zice el “…i-ar fi adresat aceste cuvinte lui Marcus Brutus, care se repezise asupra lui: Kai su Teknon” Traduse, cuvintele lui Caesar, înseamnă “și tu fiul meu!”.

Era neobișnuit pentru cineva să vorbească greacă? Deloc. Greaca e un fel de limbă de cult. E “cool” să vorbești greacă, cam tot atât de “cool” precum era acum două secole și mai bine pentru boierii noștri, veniți de la Paris, să vorbească între ei franceză, deși nu era niciun francez de față.

Caesar l-a înjurat pe Brutus

În cartea sa “Brutus, nobilul conspirator”, Kathryn Tempest vine cu o teorie revoluționara. Citând dintr-un articol apărut în 1980, al istoricului James Russell, autoarea ajunge la concluzia că adevărata semnificație a cuvintelor “Kai su Teknon” nu este nici pe departe “Și tu copile?!” ci un fel de “Să te ia dracu, nemernicule”. Principlul argument pe care se fondează această teorie esteexistența unor tablete cu blesteme din acea epoca în care apare des formularea “kai su”.

Caesar a cerut îndurare în latină

Potrivit istoricului și lingvistului american Keith Massey, ultimele vorbe ale lui Caesar au sunat cu totul altfel. Pornind de la ideea că în fața morții oamenii au, de regulă, tendința de a vorbi în limba maternă și foarte probabil cer îndurare, cercetătorul s-a gândit că poate Caesar a spus ceva care sună asemănător lui “kai su teknon”. Și a găsit ceva ce sună aproape identic în latină: “quaeso te, non”. Înseamnă ceva de genul, “te rog, nu” sau “te implor, nu”. În fața morții, luat prin surprindere, poate că Caesar, cel călit în lupte, a spus asta înainte de a muri. Cele două fraze sună aproape identic. Mai mult, cercetătorul american a descoperit o construcție frazala identică într-una din operele lui Plaut, ceea ce arată că expresia era folosită.

***

 PROFEȚIILE ÎMPLINITE ALE MITROPOLITULUI VARLAAM

A fost unul dintre cei mai importanţi mitropoliţi ai Moldovei, care în anul 1639 s-a aflat între cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.

Varlaam a fost mitropolit al Moldovei în perioada anilor 1632-1653, pe timpul domniei lui Vasile Lupu. Pe numele său adevărat Vasile Moţoc, Varlaam s-a născut, la 1580 (după alţi istorici la 1585), într-o familie de răzeşi din Boloteşti, judeţul Putna, adică Vrancea de astăzi.

Numele de Moţoc era foarte răspândit în regiune, dar nu s-a aflat încă dacă era urmaş al vornicului Moţoc. Varlaam a avut doi fraţi şi două surori.

“Până la vârsta de zece ani, Vasile îşi va petrece copilăria, împreună cu fraţii şi surorile sale, pe lângă casa părintească. Aproape un copil, era potrivit la trup, cu chip îngeresc, faţa luminoasă şi ochii strălucitori, în care se citeau curăţenia inimii şi flacăra credinţei. În zilele în care părăsea curtea casei părinteşti, Vasile avea posibilitatea să intre în contact cu călugării de la Mănăstirea Neamţ, şi chiar cu feţe bisericeşti de la mănăstirile Agapia şi Secu, care veneau şi se îngrijeau de buna administrare a moşiilor pe care le deţineau. Agapia avea o moară chiar în centrul satului Boloteşti. În apropierea răzăşiei părinţilor săi, conform documentelor, se aflau o parte din moşiile celor două mănăstiri nemţene menţionate mai sus. La început, isteţul copil al familiei Moţoc, Vasile, a fost fascinat de ţinuta călugărilor, iar mai târziu, crescând, începe să pătrundă înţelesul vorbelor rostite de aceştia, când îi întâlnea”, spune profesorul Petre Abeaboeru, autor al unei cărţi monografice despre ţinutul în care s-a născut Varlaam.

Sihastru la Mănăstirea Secu

Potrivit acestuia, Varlaam s-a simţit atras de mic de chemarea duhovnicească, beneficiind şi de încurajările părinţilor săi, care şi-au dorit să aibă au fiu preot. Prin urmare, pe la vârsta de 10 ani i-a însoţit pe călugări la Mănăstirea Neamţ şi apoi face cunoştinţă cu modul de viaţă al sihaştrilor de pe valea pârâului Secu, unde învaţă carte în limba greacă şi slavonă, călugărindu-se mai apoi.

Aici a fost ctitorită în 1602 mănăstirea Secu, Varlaam devenit în 1610 stareţ al mănăstirii, vreme de mai bine de două decenii. Pentru viaţa sa curată şi preocupările cărturăreşti a fost ales în anul 1632, mitropolit al Moldovei, împotriva curentului vremii, obişnuindu-se ca cei care veneau în astfel de funcţii să provină din os domnesc şi nu fiu de ţăran.

Sfetnicul domnitorului Moldovei

“Ascensiunea lui Varlaam pare mai degrabă că ţine de voinţa lui Dumnezeu decât de interesele mai marilor locului. Varlaam a jucat un rol deosebit în viaţa politică şi culturală a Moldovei.În viaţa politică, Varlaam era "singurul său sfetnic de taină (n.n. sfetnicul lui Vasile Lupu) care îndrăzneşte să-l cheme la îndreptare şi să-l mustre." De altfel, zilnic îşi făcea simţită prezenţa la curte şi, din deciziile luate de domnitor în ceea ce priveşte viaţa bisericească, ne dăm seama de puternică influenţă a mitropolitului. Astfel se explică ctitoriile sale religioase, mănăstirea trei Ierarhi, refacerea bisericii Golia. Varlaam Însuşi a sfinţit Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, la 6 mai 1639 unde au fost aşezate moaştele Sfintei Paraschiva , la 13 iunie 1641, dăruite domnului moldovean de patriarhul ecumenic Partenie I”, spune istoricul Florentina Ontoiu. 

Varlaam este considerat unul dintre cei mai aprigi apărători ai Ortodoxiei, fiind cel care a condamnat în termeni foarte duri calvinismul, care se extindea tot mai mult în Ţările Române. El a combătut această dogmă cu lucrări de învăţătură creştină, venind în sprijinul românilor ortodocşi din Transilvania şi nu numai, care se confruntau cu o propagandă calvină.

Practic, activitatea cultural-tipografică a fost cea mai importanmtă din activităţile sale ca mitropolit, organizand prima tipografie la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi, unde va tipări şi cărţile sale cele mai valoroase.

“Cazania” sau “Cartea românească de învăţătură” (1643) este cea mai însemnată lucrare a sa, dar şi cea mai de seamă din istoria vechii culturi româneşti, deoarece are cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române din prima jumătate a secolului XVII.

“Este o lucrare masivă, cu 506 foi, cu numeroase gravuri în lemn, reprezentând scene biblice, vignete iniţiale înflorate, podoabe finale. Prin conţinut cât şi prin frumuseţea graiului întâlnit în cazaniile ei, "Cartea românească de învăţătură" din 1643, a cunoscut cea mai largă răspândire dintre vechile tipărituri. Această lucrare a avut ecouri peste timp şi în toate regiunile româneşti, mai ales În Transilvania, întărind credinţa ortodoxă şi conştiinţă de unitate naţională”, mai spune istoricul Florentina Ontoiu.

Candidat la scaunul de patriarh al Constantinopolului

A fost preţuit şi s-a bucurat de prestigiu, fiind ales printre cei trei candidaţi la scaunul patriarhal de la Constantinopol. Varlaam s-a retras la Mănăstirea Secu, în 1663, după ce domnitorul Vasile Lupu şi-a pierdut tronut, unde a şi murit, în 1667. A fost îngropat lângă zidul de sud al Bisericii Mănăstirii Secu. 330 de ani mai târziu, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a propus spre canonizare, care s-a realizat pe data de 30 august 2007.

 Lui Varlaam i se atribuie şi câteva profeţii.

Un document dat de Varlaam mitropolitului Macarie, patriarhul antiohiei, descoperit de Paul de Alep, călător şi ortodox sirian şi contemporan cu Varlaam, publicat sub titlul „Proorocii despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei", aduce în atenţie câteva dintre prezicerile mitropolitului devenit sfânt.

Profeţiile lui Varlaam

“Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase. La vremea din urmă o hiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele”.

Varlaam avertizează şi ce se va întâmpla cu specia umană.

“Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nici o neruşinare, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii. Vor defăima obiceiurile creştineşti dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sânge creştinesc. Mare urgie va fi atunci”.

“La vremea cea din urmă, pământurile nu-şi vor mai da roada lor, pădurile vor fi tăiate, iazurile vor fi secate, oamenii vor vinde moşiile fără de ruşine, uitând că strămoşii lor le-au păstrat cu sabia”.

Mitropolitul Varlaam îi are în atenţie şi pe cei care prin legi dure, vor lua şi pielea de pe om prin impozitele pe care oamenii sunt obligaţi să le plătească.

“La vremea de apoi, pe pământurile Moldovei va domni sărăcia, jalea, moartea, spaima, frica şi omul nu va mai fi stăpân în bătătura lui. Vor pune domnii pământului biruri şi legi cum n-au mai fost de la întemeierea Moldovei. Vor pune biruri şi pe aerul lăsat de Dumnezeu”

În final, Varlaam anunţă când va veni apocalipsa.

“Aşa arată Apocalipsa Sfintei Cărţi a Scripturii, că la vremea din urmă, când veţi vedea urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, războaiele pe alocurea, urgiile şi uciderile între oameni, lepădarea pruncilor din pântecele femeieşti şi oameni căutând liniştea de la un capăt al altuia al pământului, când graiurile se vor amesteca ca altă dată în Babilon, şi sfârşitul va fi aproape”.

Aceste citate au fost adunate împreună cu alte profeţii şi incluse în volumele “Profetii si marturii pentru vremea de acum”.

***

 COLOSUL DIN RHODOS

Colosul din Rhodos a fost o statuie uriaşă din bronz aflată după toate probabilităţile la intrarea în portul Rhodos, insula ce aparţine Greciei din 1947. A fost ridicată între anii 292-280 i. Hr. de locuitori pentru a celebra o mare victorie.

Insula Rhodos, al cărei nume se traduce din greceşte rhodon – trandafir, a fost supranumită şi Insula Soarelui sau Insula Cavalerilor şi se află în Marea Egee în apropiere de Asia Mică (circa 25 km). Ea are o formă ovală, măsoară doar 1404 kmp şi dimensiunile maxime sunt de 30×70 km. Statuia considerată de către antici una dintre cele 7 minuni ale lumii îl înfăţişa pe zeul grec al Soarelui, Helios, protectorul insulei. Opera din care nu ni s-a mai păstrat nimic, îi aparţinea sculptorului Chares din Lindos, originar chiar din Rhodos.

Unde era amplasată statuia zeului Helios?

Referiri la statuie avem din izvoarele antice, în schimb nu s-a aflat niciodată locul exact al amplasării acesteia.

Cei mai mulţi istorici sunt de părere că statuia zeului soarelui se afla, fie la intrarea în portul Mandraki, fie în apropierea acestuia. Putea însă la fel de bine să se afle în oricare dintre cele patru porturi ale oraşului dat fiind faptul că ruine din epoca elenistică s-au descoperit în mai multe locaţii. Navele ce soseau în Rhodos treceau probabil printre picioarele lui Helios că în imagine. Mai trebuie totuşi spus că nu ni s-a păstrat nici o reprezentare a colosului aşa că toate reprezentările sale sunt simple supoziţii. Nu ştim nici măcar dacă statuia îl înfăţişa pe zeu în picioare. Alţii cred că zeul avea picioarele apropiate.

După alte surse însă statuia s-ar fi aflat în apropiere de Castelul cavalerilor şi nicidecum în port.

Colosul din Rhodos – date tehnice

Uriaşa statuie se afla pe un piedestal de 18 m realizat din stânci de marmură. Statuia măsura peste 35,2 m, cam cât un bloc de 10 etaje (datele diferă de la o lucrare consultată la altă). Opera a fost realizată într-un interval de 12 ani între 292 şi 280 i. Hr..

La construcţie s-a folosit bronz, fier şi marmură. Cronicile descriu statuia lu Helios că fiind realizată pe o structura din bare groase de fier. Cea mai mare parte a materialului necesar a fost obţinut după topirea prăzii de război obţinute de locuitorii insulei după distrugerea armatei lui Demetrius Poliorcetes, de către Ptolemeu I Soter.

În privinţa modului în care s-a realizat construcţia efectivă monumentului, părerile sunt împărţite. Pornind de la detaliile oferite de Plinius, se crede că pentru a ridica o construcţie de peste 30 m înălţime a fost necesară realizarea unei rampe uriaşe din pământ. În alte lucrări, se apreciază că grecii ar fi construit schele uriaşe. Poate că adevărul e că de obicei, undeva la mijloc.

Iată şi descrierea pe care autorul latin o lasă despre Colos în Istoria naturală:

“Stârnind admiraţia mai presus de toate celelalte era colosală Statuie a Soarelui din Rhodos. Această statuie avea o înălţime de 110 picioare şi a fost răsturnată de un cutremur la 56 de ani după înălţarea sa, dar chiar şi faptul că astăzi zace întinsă pe jos este o minune. Câţiva oameni pot să cuprindă cu braţele degetul mare al acestei statui şi degetele sale sunt mai mari decât cele mai mari dintre statui. Acolo unde au căzut braţele s-au căscat gropi imense, în timp ce în interior se văd mase mari de stanca, prin greutatea cărora artistul a vrut să o echilibreze atunci când a înălţat-o. S-a consemnat că înălţarea statuii a durat 12 ani şi a costat 300 de talanţi, bani obţinuţi din vânzarea maşinilor de război ce aparţinuseră regelui Demetrios, care le abandonase atunci când se plictisise de asediul îndelungat al insulei Rhodos.”scan0004

Dar să revenim la modul în care locuitorii Rhodosului au construit Colosul.

La începuturi, insula era împărţită între mici state-oraşe. Cele mai importante erau Ialysos, Kamiros şi Lindos şi purtau numele fiilor lui Cerhafos unul dintre fiii lui Helios. În anul 408 i. Hr. Ialysos, Kamiros şi Lindos au lăsat deoparte animozităţile dintre ele, s-au unit într-o confederaţie şi au construit o capitală: Rhodosul. Oraşul a prosperat rapid, numărând cam 60.000-80.000 de locuitori. În timpul lui Alexandru, au fost aliaţi ai macedonenilor. După moartea lui Alexandru Macedon şi împărţirea imperiului creat de el, principalul lor aliat avea să devină Egiptul condus de Ptolemeu I Soter.

Ptolemeu era unul dintre generalii lui Alexandru Macedon care va prelua alături de alţii ca el moştenirea lăsată de acesta contribuind la răspândirea culturii elenistice în întreaga lumea antică. El se află la conducerea Egiptului fiind de altfel şi la originea realizării unei ale minuni antice: Farul din Alexandria.

La conducerea Macedoniei, cândva centrul lumii lui Alexandru, se află dinastia antigonizilor, prin Antigonus, tatăl lui Demetrios Poliorcetes, adică Demetrios “Cuceritorul de cetăţi”. Între antigonizi şi ptolemei exista o mai veche rivalitate.

Atunci când macedonenii au încercat să distrugă alianţa ptolemeilor cu rhodienii, au asediat Rhodosul, în anul 305 i. Hr. În fruntea macedonenilor se afla Demetrios însoţit de 40.000 de soldaţi, 30.000 de lucrători , 200 de corăbii de război, 170 de nave de transport şi numeroase maşinării de război. Asediul a durat un an, însă apărătorii insulei nu dădeau semne că ar fi vrut să se predea. În plus, în ajutorul lor sosise şi Ptolemeu I cu o flota serioasă. Demetrius, poate la cererea tatălui sau, poate pentru că şi-a dat seama că toată campania e prea costisitoare, a decis să negocieze o pace avantajoasă pentru ambele părţi. A încheiat o alianţă cu Rhodosul care să nu afecteze relaţia acestora cu Egiptul şi le-a lăsat tot materialul său de asediu. Ptolemeu care în urma victoriei va primi supranumele de Soter (Salvatorul) va vinde o parte din prada astfel capturată. Anticii spun că ar fi obţinut 300 de talanţi, o suma uriaşă. Ca să va faceţi o idee cu privire la ce înseamnă un talant, ei bine aflaţi că pentru greci un talant însemna cam 26 kg de metal preţios, adică peste 350 de milioane de dolari în banii de azi. Acum faceţi o înmulţire: 300 de talanţi x 350 de milioane. Obţinem o cifra ameţitoare. Această suma a finanţat construirea colosului.

Şi că tot vorbim despre bani, o legendă spune că Chares din Lindos, elevul faimosului sculptor Lysip, ar fi pretins pentru construirea unei statui o sumă colosală. Locuitorii au acceptat cu condiţia ca aceasta să fie de două ori mai mare decât se plănuise. Într-un final, Colosul măsura de 8 ori mai mult decât era prevăzut iar arhitectul a fost nevoit să-şi pună toată averea la mezat că să o vadă terminată. La sfârşit, complet ruinat, s-a sinucis. O altă legendă spune atunci când şi-a terminat opera, un binevoitor i-ar fi arătat că are o imperfecţiune şi de necaz artistul şi-ar fi curmat zilele.

Cum s-a pierdut Colosul din Rhodos?

Colosul din Rhodos nu va dăinui prea multă vreme fiind dintre minunile lumii, cea cu existenţa cea mai scurtă. În anul 226 i. Hr. are loc un mare seism în urma căruia se va prăbuşi. Un alt mare istoric antic, Strabon ne oferă şi motivul producerii dezastrului. Colosul s-a frânt de la genunchi. Cetatea Rhodos este şi ea în bună măsură distrusă cu acest prilej.

Povestea spune că faima colosului era atât de mare încât s-au găsit imediat destui care să dorească refacerea sa. Printre aceştia era un urmaş al lui Ptolemeu I, Ptolemeu III, care era gata să pună la bătaie resurse importante.Oracolul din Delphi căruia anticii îi acordau o mare importantă ar fi arătat însă că Helios, zeul protector al oraşului nu ar fi fost de acord cu aceasta. Astfel, rămăşiţele colosului au rămas vreme de 800 de ani neatinse.

Ca şi în alte cazuri, vezi Biblioteca din Alexandria, tot arabii sunt cei care fac praf ce a mai rămas din opera lui Chares din Lindos. Cuceresc insula în 653 i. Hr. prin Muawiyah I şi vând resturile ei, după spusele cronicarului bizantin Theophanes Confessor, unui negustor evreu (după alte surse sirian) din Edessa. Acesta a sfărâmat metodic statuia şi a transportat-o cu ajutorul unei caravane formată din 900 de cămile. Aceeaşi relatare datând din secolul al XIII-lea ne-o lasă şi un istoric arab, Barhebraeus. Un calcul simplu, pornind de la greutatea aproximativă pe care o poate transporta o cămilă, ne duce la cantitatea de 300 de tone de bronz rezultate din tăierea statuii.

In loc de concluzie

După părerea mea, statuia nu avea cum să fie aşezată la intrarea într-unul dintre porturi, iar vasele nu aveau cum să intre printre picioarele ei!

Dacă s-ar fi aflat în port, în momentul prăbuşirii, corpul ar fi rămas pierdut definitiv în mare iar arabii nu ar mai fi avut ce vinde 8 secole mai tarziu. Unde mai pui că s-ar fi blocat cu totul intrarea în port. Cât priveşte faptul că zeul era reprezentat crăcănat, ei bine, la o înălţime de 35 m, deschiderea picioarelor ar fi fost de până la 10-12 m fapt ce ar fi îngreunat serios intrarea şi ieşirea vaselor din port.

Sursa:

(arh.) Chitulescu, Georgeta, (arh.) ChitulescuTraian, Şapte monumente celebre

***

 ELOGIU PORCULUI

Ador slăninuța, mirosul cefei la grătar, cârnații, toba, șoriciul și cam tot ce e legat de porc… de friptura de porc. Sunt atâtea mâncăruri delicioase la care porcul participa în calitate de prim protagonist și cu toate acestea, bietul porc nu beneficiază în conștiința noastră de o poziție prea onorantă. Aș zice, mai degrabă, că are parte de un dispreț profund. “Mănânci ca un porc!”. “Bei ca porcu’!”. “Râgâi ca porcu’”. “Dormi ca porcu!”. “Ești murdar ca un porc”. Și mă rog, o grămadă de alte insulte în care, bietul porc apare și el, tam nesam, într-o mulțime de ipostaze deloc ademenitoare. Oare de ce? De ce în mai toate culturile, nu se bucură și porcul de respectul pe care îl primește calul sau leul?

În primul rând, pe porc îl strică lăcomia cu care devorează tot ce prinde. Îmi amintesc o secvență din “Pisica albă, pisica neagră” a lui Kusturica în care un porc devorează de-a lungul filmului un trabant. Voracitatea sa îl face să mănânce orice în cantități mari. Mâncarea destinată porcului, denumită lătură e sinonimă cu mâncarea multă și de calitate îndoielnică.

În al doilea rând, porcului îi place mizeria. Pentru că nu beneficiază decât de o pielicică rozalie, porcul se apară de soare și de muște acoperindu-se cu noroi. Porcul , spunea Buffon “este animalul cel mai ordinar; că toate obiceiurile sale sunt grosolane, toate gusturile sale spurcate”.

 Porcul spune sfântul Clement din Alexandria citându-l pe Heraclit, “își caută plăcere în noroi și gunoi. Folosirea acestei carni este rezervată celor care trăiesc senzual” (a se citi de dragul senzațiilor). Bietul porc nu scapă doar cu atât. Mai există și o parabolă evanghelică care sună cam așa: să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi să se întoarcă să vă rupă. (Matei 7: 1-6) De regulă se citează doar o parte a expresiei, mai exact “Nolite mittere margaritas ante porcos”. Perlele adică lucrurile cu adevărat valoroase nu trebuie date proștilor, în cazul de față personificați de porci, pentru că ei le-ar calcă în picioare fără să le înțeleagă valoarea.

Și iată cum porcul din lacom, devine simbol al plăcerii deșănțate și sfârșește prin a fi asimilat prostiei și ignoranței.

E de notorietate faptul că porcul a fost interzis ca animal impur atât de religia ebraică cât și de către musulmani. Adevăratul motiv trebuie să fi fost legat de igienă căci deh, în căldurile de acolo, carnea se alterează repede.

Ai crede că doar creștinii au ceva ce porcul. Nu, nici anticii nu se dădeau în vânt după el. Homer povestește în Odiseea despre existența unei vrăjitoare, pe nume Circe, care trăia pe insula Aeaea. Sportul ei favorit era să ademenească marinarii pe care îi seducea cu farmecele ei, pentru ca apoi să îi transforme în tot soiul de lighioane, după chipul și asemănarea tendințelor, caracterului și naturii a interioare a fiecăruia dintre cei prinși în mrejele sale. Ulyse, eroul din Ithaca, aflat în drum spre casă după cucerirea Troiei este atras și el cu marinarii săi pe insula lui Circe. Ulyse va scăpa cu fața curată, dar oamenii săi sunt transformați în porci. Porcul cel lacom, desfrânat și ignorant devine și josnic, aflat pe ultima treaptă.

Și că tot a venit vorba de Homer și de războiul Troiei, aflați că după ce romanii au intrat în contact cu cultura greacă au preluat de la aceștia și unele obiceiuri culinare. Printre acestea, la loc de frunte în bucătăria romană s-a aflat “Porcul troian”. Sunt sigur că știți întâmplarea cu calul troian construit de Ulyse în care grecii s-au ascuns. Ei bine “Porcul troian” era un fel de mâncare foarte apreciat care consta într-un porc întreg umplut cu tot soiul de alte păsări.

În alte culturi, la kirghizi de pildă, se poate și mai rău. Porcul este simbol al perversității și răutății…

Câtă vreme civilizația occidentală nu s-a prea preocupat de igienă, omul și porcul au trăit în bună înțelegere. În Parisul medieval porcul zburda în voie pe străzi, așa cum vedem în zilele noastre vacile plimbându-se prin prin orașele Indiei. Totul s-a schimbat însă, în timpul lui Ludovic al VI-lea cel Gros (1081-1137). În ziua fatidică de 13 octombrie 1131 (ce de cifre 13…), fiul cel mai mare al regelui și moștenitorul de drept al tronului Franței, Filip care fusese încoronat și asociat la domnie trecea călare pe o stradă a Parisului. Un porc rătăcit s-a încurcat între picioarele calului regal, care s-a prăbușit. Bietul Filip, în vârstă de doar 15 ani a căzut, murind a doua zi, în mod stupid, schimbînd astfel istoria Franței. Pe tron a ajuns fratele său, Ludovic al VII-lea.

Credeați că porcii au încurcat-o? Nici pe departe. Ludovic cel Gros ar fi vrut să dispară de pe ulițe orice urmă de porc, dar nu a fost să fie. Mănăstirea Sfântul Anton a dorit să-și lase în continuare porcii să zburde liber și, cum pe vremea aia, era destul de nasol dacă nu te aveai bine cu biserica, porcii, aflați sub patronaj divin, au primit fiecare câte un clopoțel și dreptul de a hoinări liberi.

Să nu credeți că doar francezii aveau porci pe uliță. Și nemții aveau porcii lor maidanezi. Până în secolul al XVII-lea puteai întâlni porci dacă te plimbai prin Berlin. La parterul caselor locuiau porcii iar la etaj locuiau stăpânii. În Statele Unite porcii hoinăreau pe străzile din Manhattan în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cum pe vremea aia nu putea fi vorba de canalizare sau de gunoieri, porcii se dovedeau nu numai o excelentă sursă de carne dar și niște reciclatori extraordinari. Partea proastă cu ei era că disturbau traficul, își făceau nevoile pe te miri unde, atacau copiii și oripilau cucoanele pudice atunci îi vedeau imperechindu-se.

De unde putea să-i vină porcului reabilitarea dacă nu din China? Pe locul 1 în lume la numărul de porci (se apropie de o jumătate de miliard, adică un porc la doi oameni), chinezii sunt fanii declarați ai porcului. La chinezi și la vietnamezi porcul înseamnă belșug, de vină fiind cu siguranță imaginea scroafei asaltată de numeroșii ei purcei.

Dar de porcul sfânt, ce ziceți? La cât de mult îl desconsideră toți, nu ai crede că cineva ar putea să îl venereze. Ei bine, trebuie să știți că după știință mea, egiptenii erau singurul popor care îl priveau cu respect și venerație. Nut, zeița cerului și mama tuturor stelelor, figura pe amulete în chip de scroafă, alăptîndu-și purceii.

Sursa:

Chevalier Jean, Gherbrant Alain, Dicționar de simboluri

***

 CINE A FOST MARGIT, MUZA LUI BRÂNCUȘI

Femeia care a inspirat cel mai vestit portret al lui Constantin Brâncuși, pictoriţa maghiară Margit Pogány, l-a cunoscut pe sculptor la Paris, în anul 1910. În acel moment ea avea 30 de ani, iar el, 34.

Povestea întâlnirii, relatată de ea însăşi, s-a păstrat într-un remarcabil document epistolar, care a stat ani de zile între filele dosarelor Muzeului de Artă Modernă din New York. Scrisoarea expediată din Australia, de la Camberwell, unde locuia domnișoara Pogány, nu poartă altă dată decât anul, şi a avut, probabil, menirea să însoţească lucrarea lui Brâncuşi, pe care posesoarea se pregătea să o vândă muzeului.

Redactată în limba engleză, mărturia domnișoarei Pogány este un manuscris dactilografiat şi iscălit de mână. Iat-o:

„1952

În calitate mea de artistă plastică, am studiat timp de câţiva ani pictura la Paris. Acolo l-am cunoscut pe Brâncuşi. Locuiam în 1911 într-o pensiune unde sculptorul, care domicilia prin apropiere, obişnuia adesea să ia masa. Nu-mi amintesc prea bine de câte ori ne întâlneam, când, într-o bună zi, m-a invitat la el un atelier ca să-mi arate o lucrare pe care tocmai o terminase. Ținea extrem de mult să o văd și insista să vin chiar în ziua aceea. M-am dus împreună cu o prietenă, iar el ne-a arătat sculpturile lui.

Printre ele se afla și un cap de marmură albă care m-a fascinat. Cu toate că nu avea niciuna din trăsăturile mele, simţeam că pe mine mă înfăţişa. Era numai ochi. Mi-am aruncat privirea spre Brâncuşi şi am remarcat că, în timp ce stătea de vorbă cu prietena mea, mă tot privea pe furiş. A fost extraordinar de satisfăcut că mă recunoscusem. (Mai târziu avea să-mi dea fotografia acelui cap). Cât despre opera pe care tocmai o terminase, era o sculptură vădind influența artei negre, lucru cu totul nou pentru vremea aceea.

Mai târziu, ea avea să servească drept piatră funerară unei tinere rusoaice înmormântată în cimitirul Montparnasse (este vorba despre Tatiana Rachewskaia și „Sărutul”, sculptură a cărei poveste o puteți citi aici) și să scandalizeze multă lume. După această primă vizită, am început să frecventez cu regularitate atelierul şi să văd numeroase din operele lui. Când am părăsit pensiunea şi am obţinut un atelier împreună cu o prietenă, Brâncuşi venea adeseori la noi. Am avut în perioada aceea ocazia să-i cunosc mai bine sculptura şi să-mi dau seama că era un artist adevărat, care se străduia din răsputeri să-şi descopere personalitatea, să afle modalitatea de exprimare a propriei sale concepţii despre artă, concepţie foarte deosebită de a celorlalţi.

Brâncuşi m-a făcut, de asemenea, să înţeleg că arta nu copiază natura, aşa cum îşi imaginează atâţia artişti. Aş fi dorit foarte mult ca Brâncuşi să-mi facă portretul şi l-am întrebat dacă nu i-ar surâde ideea. A fost foarte mulţumit de propunerea mea, dar a refuzat să discute aspectul financiar, spunând că se mulţumeşte cu ceea ce-i voi putea avansa. Având în vedere faptul că urma să părăsesc Parisul în scurtă vreme, mi-a cerut să-i pozez de câteva ori, lucru pe care l-am făcut. De fiecare dată Brâncuşi începea şi termina un nou bust în lut. Fiecare era frumos şi minunat de asemănător şi de fiece dată îl rugam să-l păstreze şi să-l folosească pentru bustul definitiv. El însă râdea şi-l arunca în lada cu pământ din colţul atelierului, spre marea mea dezamăgire. O dată a trebuit să-i pozez pentru mâini, însă poziţia era cu totul alta decât la bustul actual, fiindcă el voia doar să le poată cunoaşte pe de rost, aşa cum îmi învăţase pe de rost structura capului.

În ianuarie 1912, când am părăsit Parisul, bustul încă nu era început. Brâncuşi îmi făgădui că lucrarea va fi gata în câteva luni; mai târziu însă, îmi scrise că portretul avea să-i ia mult mai mult timp. Terminat abia în 1913, marmura fu trimisă mai întâi la o expoziţie. De bună seamă, foarte puţini i-au înţeles frumuseţea şi autorul a fost luat în zeflemea.

Îmi amintesc că, fiind altădată la Paris, Brâncuşi mi-a arătat un articol decupat dintr-un ziar şi iscălit de un critic care propunea să se ia legătura cu „D-ra Pogány” şi să i se ceară să trimită pe artist în judecată pentru această infamantă reprezentare. În toamna anului 1913, am primit o scrisoare în care Brâncuşi îmi aducea la cunoştinţă că terminase atât bustul în marmură, cât şi pe cel în bronz, întrebându-mă pe care din două l-aş prefera. L-am lăsat să aleagă pentru mine şi el mi-a trimis bronzul. Când l-am primit, în afară de locurile unde era patinat cu negru mohorât, bustul strălucea ca aurul.

Brâncuşi mi-a atras atenţia să nu-l ating cu mâna, ca să nu apară urmele degetelor. Ani de zile metalul s-a păstrat strălucitor; când, mai târziu, culoarea lui s-a întunecat totuși, n-am fost atât de contrariată, deoarece mi-am dat seama că formele i se reliefau mai pregnant. Brâncuși a mai făcut un bust, tot în marmură și bronz, e cel cunoscut din reproduceri. După mulţi ani, în 1925, am văzut la el în atelier o copie în bronz arămiu după acesta. Atât datorită Primului Război Mondial, cât şi a altor împrejurări, nu mai fusesem la Paris de 12 ani de zile. Între timp, după multă trudă, Brâncuşi ajunsese la culmea spre care năzuise, deşi nu era încă cunoscut de mulţi, se bucura totuşi de aprecierea câtorva aleşi.

După ce, la începutul anului 1953, bustul a intrat în proprietatea Muzeului de Artă Modernă (MoMA), domnișoara Margit Pogány a adresat, pe 4 august, directorului Alfred Barr o scrisoare din rândurile căreia spicuim următoarele pasaje:

„…Iată un autoportret al meu făcut în 1913, câteva luni înainte ca să fi văzut bustul lui Brâncuşi. Fotografia alăturată este, după cum vedeţi, frapantă în ceea ce priveşte similitudinea atitudinii. Portretul e, de asemenea, foarte asemănător, motiv pentru care l-am şi păstrat…

Permiteţi-mi totodată să rectific unele date pe care am impresia că le-am comunicat greşit în scrisoarea mea anterioară. Am vizitat atelierul d-lui Brâncuşi pentru prima dată în iulie 1910. Am plecat din Paris în ianuarie 1911, iar şedinţele în care i-am pozat au avut loc în decembrie 1910 şi în ianuarie următor”.

Precizările care urmează îi aparțin criticului american de artă Sidney Geist, autorul volumului „Brâncuși: A Study of the Sculpture” (1968) și clarifică cronologia extraordinarei creații:

“Primul portret al domnișoarei Pogány făcut de Brâncuși, cel terminat în iulie 1910, este fără îndoială “Capul din marmură” care a fost expus în 1914 la „Alfred Stieglitz Photo-Secession Gallery“ din New York, şi care apare în stânga fotografiei făcută chiar de Stieglitz. Se pare că acest document reprezintă singura imagine care a supravieţuit operei.

Prima expoziţie personală a lui Brâncuşi a avut loc între 12 martie şi 1 aprilie 1914, a fost organizată de fotograful Edward Steichen și cuprindea opt lucrări. Catalogul menţiona capul de marmură sub titlul „Danaidă”. Prin 1952, Brâncuşi îi mărturisea doctorului Heinz Keller, custodele aşezământului elveţian „Kunstverein Winterthur“, că bronzul a reprezentat „un stadiu preliminar pentru D-ra Pogány”.

Opera măsoară 27 cm înălţime și i se cunosc şase replici turnate la epoci diferite, finisate în bronz neted, bronz polizat sau bronz aurit şi montate în diferite unghiuri de înclinaţie faţă de bază. Piesa din marmură a dispărut.

Tot prin iulie 1910 a fost terminat şi “Sărutul”, din cimitirul Montparnasse. Lucrarea constituie rezultatul căutărilor artistice ale lui Brâncuşi, nu o comandă pentru monumentul funerar al tinerei rusoaice decedată la 7 decembrie 1910.

Domnișoara Pogány nu pare a se fi înşelat cu privire la aşezarea sculpturii pe mormânt; ea însăşi îi poza lui Brâncuşi în aceeaşi perioadă. E probabil ca Brâncuşi să fi cioplit sau, în orice caz, să fi supravegheat cioplirea pietrei servind de postament “Sărutului”, pentru că numele lui este gravat pe lespede.

În ciuda faptului că între 1907, când se apucă serios de cioplit, şi ianuarie 1911, Brâncuşi a executat 17 sculpturi în piatră, el modela mai departe în argilă şi la începutul anului 1911.

Brâncuşi modela cu mare repeziciune şi uşurinţă lutul, dar, cu toate acestea, în acea perioadă o făcea exclusiv în scopul de a-şi studia subiectul. Şi baroana Frachon, modelul Muzei adormite, menţionează faptul că sculptorul distrugea studiile premergătoare operei.

Faptul că Brâncuşi a avut nevoie de vreme îndelungată pentru a termina bustul “Domnișoara Pogány” se datorează împrejurării că, între ianuarie 1911 şi perioada din 1912 când avea să-l termine, artistul fusese absorbit de cel puţin cinci, poate până la zece alte sculpturi, fără să mai menţionăm bronzurile.

“Domnișoara Pogány” a fost turnată în bronz în toamna anului 1913, iar marmura a fost probabil expusă la „Allied Artists’ 6th Exhibition“ din Londra în iulie 1913. O replică în ghips a bustului e prezentă la celebra expoziţie „Armory Show“, care, deschisă la New York în 15 februarie 1913, trece la 24 martie la Chicago şi se închide la Boston pe data de 19 mai. Anul următor, marmura va fi prezentă la expoziţia Stieglitz, după cum reiese şi din fotografie.

Atât “Sărutul”, cât şi “D-ra Pogány” au fost iniţial întâmpinate de neînţelegerea publicului; aceasta în pofida afirmaţiilor lui Roger Fry, care, recenzând expoziţia „Allied Artists“ (expoziţie care, după părerea mea, cuprindea şi pe D-ra Pogány), scria: „Aceste forme ovoide abstracte, în care Brâncuşi îşi comprimă capetele, ne dau parcă o intuiţie vie cu privire la caracterul lor; ele nu reprezintă abstracţii goale, ci sunt pline de un conţinut care a fost sezisat cu limpezime şi cu pasiune“ (The Nation, Londra, august, 1913).

„Danaida”, ca şi “D-ra Pogány”, au fost lucrate la o anumită depărtare de model, atât în spaţiu, cât şi în timp şi după un studiu temeinic. Aceste două opere reprezintă, aşadar, imagini decantate de amintire la flacăra fină a ceea ce presupunem că a fost un sentiment personal.

Comparea “Domnișoarei Pogány” cu autoportretul domnișoarei Pogány (absolut inedit după toate informaţiile deţinute, pare a fi pictat pe lemn, în dimensiunile de 36x51 cm.) relevează într-o măsură modul în care lucra imaginaţia lui Brâncuşi, cutezătoarea transpunere a trăsăturilor proeminente caracterizând modelul: obrazul rotund, gura mică, nasul uşor coroiat, ochii mari şi calitatea precumpănitor meditativă.

Brâncuşi poliza bronzul făcându-l neted ca oglindă încă din 1913, dar în legătură cu aceasta au existat unele controverse. Calitatea de a stârni senzaţii şi delectări tactile conferită de unii critici sculpturii lui Brâncuşi în ansamblu nu poate fi atribuită bronzurilor polizate. Avertismentul dat aici de artist e limpede: noli tangere.

În sfârşit, avem şi evidenţa unei atitudini estetice: „arta nu copiază natura“. Brâncuşi a făcut patru replici pentru “Domnișoara Pogány”. În 1919, artistul sculptează o a doua versiune într-o marmură cu nervuri puternice; se cunosc trei bronzuri turnate după aceasta; în 1931, sculptează o a treia versiune în marmură, care a dat naştere la alte două bronzuri. Aceste versiuni relevă progresiva abstractizare şi depersonalizare a temei. Un semn explicit al autosuficienţei crescânde a motivului este faptul că, în timp ce prototipul D-rei Pogány prezintă suprafeţe întinse de piatră zgrunţuroasă, D-ra Pogány II nu păstrează decât două mici zone de acest fel, iar D-ra Pogány III nu mai are decât suprafeţe netede. În pofida numărului de schimbări formale, înălţimea versiunilor amintite diferă extrem de puţin de cea a originalului prim.

În scrisoarea din 1952, domnișoara Margit Pogány afirmă că vizitase pe Brâncuși în 1925; e destul de plauzibil ca, revăzând-o, artistul să fi tras atunci concluzia că dimensiunile mici ale capului nu erau cele mai potrivite, mai cu seamă în vederea unei lucrări definitive”.

În România se află o singură versiune originală a „Domnișoarei Pogany”: cea în bronz (înălțime 44,5 cm; lăţime: 22,5 cm / adâncime: 29 cm; în spate, stânga jos, este zgâri numele autorului: ,,C. Brâncuşi”, purtând ştampila atelierului: ,,C. Valsuani Cire perdue“ (colecţia Cecilia Cutescu-Storck). Lucrarea a fost expusă în 1928 la „Expoziţia Jubiliară a Tinerimii Artistice. Celelalte exemplare existente în țară sunt copii de turnătorie.

*** Contemporanul, iulie-decembrie 1966

***

 FEMEILE DIN VIAȚA LUI GOETHE

Johann Wolfgang Goethe s-a născut pe 28 august 1749, la Frankfurt pe Main și a fost fiul lui Johann Kaspar Goethe și al Catharinei Elisabeth Textor, având însă cu părinții săi o relație tensionată de-a lungul timpului. Din 1756 până 1758, a urmat școala publică și a primit o educație luterană strictă, care a inclus studiul desenului și al muzicii (pian și violoncel). De asemenea, a luat lecții de scrimă și călărie, dar și de literatură germană și universală și a învățat mai multe limbi străine: greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza și engleza. Formarea religioasă i-a fost oferită de Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei, și mai târziu de unchiul lui, preotul Johann Friedrich Starck.

Din 1759 până 1761, în timpul Războiului de Șapte Ani, în perioada în care orașul Frankfurt era ocupat de trupele franceze, în casa părinților a fost găzduit un ofițer de la Paris și, datorită acestuia, Goethe a avut primele contacte cu teatrul francez, iar în anul 1763 a asistat la un concert al tânărului Mozart, care avea pe atunci șapte ani.

La îndemnul tatălui său, în toamna anului 1765, a început să studieze Dreptul la Universitatea din Leipzig, dar a participat și la cursurile de desen ale pictorului și sculptorului Adam Oeser și, în această perioadă, a scris primele poezii, “Cântece noi”, și o comedie numită “Capriciul îndrăgostitului”. La Leipzig mergea frecvent la teatru sau își petrecea serile cu prietenii, dar în această perioadă a avut prima deziluzie sentimentală. Scriitorul se îndrăgostise de Anna Katharina Schönkopf, iubirea nu i-a fost împărtășită, însă a inclus acest episod romantic în comedia “Vinovații”, scrisă la întoarcerea acasă.

În 1770, la presiunile tatălui, Goethe s-a transferat la Universitatea din Strasbourg, unde și-a continuat studiile juridice și unde l-a întâlnit pe filozoful Johann Gottfried von Herder, teoreticianul mișcării ” Sturm und Drang”, care va avea o mare influență în dezvoltarea lui ulterioară. Cu ocazia unei călătorii în Sessenheim, Goethe s-a îndrăgostit de fiica pastorului Friederike Brion. Poeziile pe care i le-a dedicate fetei, care mai târziu au fost numite “Sesenheimer Lieder”, sunt considerate “începutul revoluționar al unei epoci lirice noi”. În vara anului 1771, Goethe și-a susținut disertația în științe juridice, dar nu a trecut examenul, pentru că lucrarea conținea opinii contrare doctrinelor bisericii. La sfârșitul lunii august a primit totuși licența de avocat, iar un an mai târziu a devenit practicant la judecătoria regală în Wetzlar, unde l-a întâlnit pe juristul Johann Christian Kestner. Fiind invitat la petrecerea de logodnă a acestuia cu Charlotte Buff, Goethe s-a îndrăgostit nebunește de Lotte și în următoarele săptămâni a căutat să fie numai în preajma ei, însă după o discuție aprinsă cu Kestner a fost nevoit să plece la Frankfurt, unde s-a stabilit definitiv.

Aflat într-o vizită în Koblenz, la scriitoarea Sophie von La Roche, Goethe s-a îndrăgostit de fiica acesteia, Maximiliane, care mai târziu s-a căsătorit cu Peter Anton Brentano, reușind astfel să o uite pe frumoasa Lotte. Din scrisorile pe care le-a schimbat în acea perioadă cu juristul Kestner a aflat de sinuciderea bunului lui prieten, Karl Wilhelm Jerusalem, eveniment care a devenit sursă de inspirație pentru romanul său, “Suferințele tânărului Werther”, carte la apariția căreia s-a declanșat așa-numita “Werther-isterie” pe plan european, raportându-se un număr mare de sinucideri tip “Jerusalem”.

În 1974, sociologul David Phillips a numit „efectul Werther” fenomenul psihologic prin care mediatizarea sinuciderii unei persoane cunoscute antrenează un șir de sinucideri la persoane care nu aveau nicio înclinație spre comiterea unui astfel de gest.

În iarna anului 1774, Goethe a făcut cunoștință cu Lili Schönemann, o domnișoară încântătoare și plină de viață care era fiica unui bancher din Frankfurt, s-a îndrăgostit de ea și a portretizat-o în personajul principal din drama “Stella”. În același an scriitorul a fost vizitat de Karl August von Sachsen, Marele Duce de Saxa-Weimar-Eisenach, care i-a propus să-i devină consilier, astfel că pe 7 noiembrie 1775 a ajuns la Weimar, unde, în primele luni, și-a petrecut timpul participând la petreceri și serate fastuoase. A folosit însă această ocazie pentru a-i face o vizită la Leipzig lui “Käthchen”, adică Annei Katharina Schönkopf, prima femeie de care se îndrăgostise și care între timp se căsătorise cu un anume Kanne.

În iunie 1776, scriitorul a fost numit ministru al prințului Karl August, având drept de vot în Consiliul de Miniștri, iar Anna Amalia, mama tânărului duce, i-a fost principala aliată în afacerile politice. În această perioadă Goethe a întâlnit-o la Weimar pe Charlotte von Stein, una dintre doamnele de onoare ale ducesei Anna Amalia, care avea șapte copii și era cu șapte ani mai în vârstă decît el. Scriitorul s-a îndrăgostit, apoi cei doi au început o relație în urma căreia a rămas o corespondență de peste 1.700 de scrisori.

În mai 1778, în timpul unei călătorii la Ilmenau, în drumul pe care îl făcea împreună cu Ducele Carl-August spre Berlin, Goethe a descoperit o mină veche de argint și spera că această comoară îi va rezolva dificultățile financiare. A început să fie preocupat de geologie și mineralogie, apoi și-a extins preocupările studiind biologia și anatomia, dar nu s-a îmbogățit din exploatările miniere. În perioada petrecută la Weimar, Goethe a scris baladele “Pescarul”, “Craiul ielelor”, poemele “Cântecul nocturn al drumețului”, “Cântecul nălucilor deasupra apelor” și drama “Ifigenia în Taurida”.

Această etapă benefică s-a încheiat când, spre surpriza tuturor, a părăsit Weimarul plecând pe neașteptate în Italia în septembrie 1786, fără să-i spună nimic despre planurile sale nici măcar doamnei von Stein. Scriitorul a călătorit prin Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, Garda, Verona și Veneția. Ajuns la Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein l-a ajutat să-și găsească o gazdă pe Via del Corso, loc unde astăzi se află Muzeul Goehte.

Aici Goethe s-a simțit ca acasă, s-a împrietenit cu Johann Heinrich Meyer, un pictor elvețian de care a rămas apropiat până la sfârșitul vieții, și, sub îndrumarea lui, a exersat desenul, a vizitat muzee și biserici, aadmirat capodoperele lui Michelangelo Buonarroti și ale lui Rafael Sanzio. După o jumătate de an, s-a îndreptat spre Napoli, unde l-a cunoscut pe Sir William Hamilton, a vizitat apoi Pompeii, la mijlocul anului 1787 a revenit la Roma, apoi a decis să se întoarcă acasă.

Ajuns în Weimar, a întâlnit o tânără de 23 ani, Christiane Vulpius, o fată fără prea multă școală, care în curând i-a devenit iubită, probabil pentru că semăna cu o anume Faustina, de care se îndrăgostise în timpul călătoriei in Italia.

În această perioadă a publicat versurile sale cele mai frumoase, “Elegii romane”, care însă au provocat indignarea publicului, iar scandalul a culminat cu căsătoria cu modesta Christiane Vulpius. În decembrie 1789 a venit pe lume August von Goethe, unicul fiu supraviețuitor din cei cinci copii pe care îi va avea. Este etapa în care scriitorul s-a împrietenit cu Schiller, pe care l-a sprijinit să obțină un post de profesor la Universitatea din Jena.

În 1790, a făcut cea de-a doua călătorie în Italia, de data asta numai până la Veneția, iar un an mai târziu a preluat conducerea teatrului din Weimar, soția sa, Christiane, devenindu-i consilieră. Pe 20 septembrie 1792, după Bătălia de la Valmy, prima victorie franceză majoră din timpul Războiului Primei Coaliții, Goethe a rostit în fața unor ofițeri celebra frază: “De aici și de azi începe o nouă epocă a istoriei lumii și voi veți putea spune că ați participat la schimbare”.

Căsătoria cu Christiane Vilnius nu l-a împiedicat pe deja maturul Gothe să facă, în 1807, o pasiune pentru Minna Herzlieb, o tânără de 18 ani, fiica unui librar din Jena. După o boală îndelungată, soția a murit în 1816, iar un an mai târziu scriitorul s-a retras de la conducerea teatrului din Weimar. În 1823 a suferit de o afecțiune cardiacă și, după ce s-a însănătoșit parțial, a plecat la Karlsbad, unde a făcut cunoștință cu o tânără de 19 ani, Ulrike von Levetzow, pe care a cerut-o în căsătorie, însă aceasta l-a respins. În drum spre casă, a scris “Elegia din Marienbad”, apoi, cu ultimele puteri, a reluat lucrul la Faust II.

În 1830, unicul fiu al scriitorului, August, a încetat din viață la Roma, iar pierderea i-a provocat o mare suferință. Goethe a murit pe 22 martie 1832, la vârsta de 82 de ani, din cauza unei pneumonii. Ultimele lui cuvinte ar fi fost, după cum a relatat medicul său, Carl Vogel (despre care s-a spus însă mai târziu că în momentul decesului nu era în camera muribundului): Mehr Licht! (“Mai multă lumină!”).

Scriitorul a fost înmormântat pe 26 martie în capela ducală de la Weimar, acolo unde se află și mormântul bunului său prieten, Schiller.

Léopold Stern (scriitor născut în comuna Apateu de lângă Arad și mort probabil în 1940 în Brazilia, unde se refugiase în perioada celui de-al Doilea Război Mondial), prezentat în perioada interbelică ca “specialist în psihologia iubirii“, scria în prefața volumului său, „Werther sau Iubirile lui Goethe” (Editura Bernard Grasset, Paris, 1928):

“Adolescența îl găseşte pe Goethe însufleţit de poezie şi compunând versuri pentru o iubită necunoscută, pentru a-şi amuza câţiva prieteni iubitori de farse. La 10 ani, Goethe iubeşte o Gretchen blondă şi cu doi ani mai mare decât el. Numele şi poate înfăţişarea ei au trecut în creaţia cea mai de seamă a lui Goethe, în Faust. De la Frankfurt, unde locuise cu părinţii, Goethe pleacă la Leipzig pentru a-şi completa studiile. Noile moravuri şi moda în saloane tânărul poet le învaţă de la doamna Böhm, soţia unui consilier, profesor. Doamna Böhm avusese de la început intuiţia geniului lui Goethe. Tot la Leipzig cunoaşte pe Ana Caterine Schönkopf pe care, nehotărându-se s-o ia în căsătorie, o pierde după îngrozitoare scene de gelozie din partea lui. Se întoarce acasă, greu bolnav. Peste şapte ani, când o va revedea pe Kate, nu va mai resimți nici o emoție.

La Strassburg, Goethe se îndrăgosteşte de fata mai mică a unui francez de la care ia lecţii de dans, dar e iubit de fata cea mare… Emilie e logodită şi Luciade nu se poate logodi. După scena penibilă între el şi cele două surori, Goethe e silit să fugă, bucuros de libertate.

Mult mai adâncă a fost iubirea lui Goethe pentru Fredericke Brion, fata pastorului din Sesenheem, şase ore depărtare de Strassburg, distanţă pe care poetul o străbătea călare. Fredericke Brion nu s-a mai măritat. Ea spunea adesea: „Cine a iubit pe Goethe, nu mai poate iubi pe altcineva…”

La Wetzlar, unde se afla Curtea Supremă de Justiţie din Germania, Goethe face cunoştinţa Lottei Buff, logodnica amicului său Kestner, şi mai târziu o întâlenște pe Maximiliane, logodită şi apoi căsătorită cu italianul băcan Brentanno. Din aceste două experienţe amoroase ia naştere “Suferinţele tânărului Werther”, roman caracteristic şi pentru literatura timpului, şi pentru starea de spirit a Germaniei, şi pentru geniul lui Goethe.

Urmează la Frankfurt Lise Schönemein, la Weimar, Charlotte de Stein, care a cerut ca alaiul ei funebru să nu treacă pe sub ferestrele poetului, ca să nu-l întristeze; apoi Cristiana Vulpius, fecioara brună ca un Bachus tânăr şi care, după o iubire de 17 ani, i-a devenit soţie, în prezenţa fiului lor, August; Bettina, fata zvăpăiată care nu s-a sfiit să-l iubească pe Goethe, fostul adorator al mamei ei; la Jena, pe Minna Herzlieb care, neputând lua în căsătorie pe Goethe, moşneag de 60 de ani, se logodeşte zadarnic de câteva ori, spre a închide ochii într-un ospiciu. Și, în sfârşit, patetica iubire a lui Gothe la 80 de ani pentru Ulrich de Levetzov, fetiţa de 17 ani pe care a cunoscut-o şi iubit-o trei veri la Marienbad şi pentru care, cu inima sfâşiată de durere, a scris “Elegia de la Marienbad”.