***

 Secretul lui Antonio Stradivari, cel mai faimos lutier din istorie, decedat pe 18 decembrie 1737

În lumea instrumentelor cu coarde, puține sunt la fel de apreciate ca Stradivarius. Creatorul mărcii a fost Antonio Stradivari, un lutier neobosit din Cremona care a realizat aproape 1.200 de instrumente de-a lungul celor peste 70 de ani de muncă.

De fapt, o mare parte din succesul său se datorează unui alt lutier (producător de instrumente cu coarde) mult mai puțin cunoscut, dar la fel de important: Nicola Amati, cel mai ilustru membru al unei familii de lutieri din Cremona.

Stradivari a lucrat ca ucenic al lui Amati, dovadă fiind inscripția de pe primul instrument cunoscut pe care l-a realizat Stradivari, când avea 22 de ani: Antonius Stradivarius Cremonensis Alumnus Nicolaij Amati, Faciebat Anno 1666 (Realizat de Antonio Stradivari din Cremona, student al lui Nicola Amati, în anul 1666).

În anul următor, Stradivari a intrat singur în afaceri și și-a deschis propriul atelier, deși primele lui instrumente – dintre care doar vreo 20 s-au păstrat – urmează în mod clar metodele de proiectare și fabricație ale maestrului său.

La moartea lui Amati, în 1684, fiii acestuia au moștenit afacerea, dar băieții nu au avut talentul tatălui lor și, din acel moment, majoritatea comenzilor i-au revenit lui Stradivari.

Între timp, acesta devenise cunoscut drept „cel mai bun discipol al lui Amati”. Stradivari a perfecționat continuu stilul învățătorului său, până când a dezvoltat un stil propriu.

Celebrul lutier era un muncitor neobosit: a trăit până la 93 sau 94 de ani (nu se cunoaște exact data nașterii, care s-a petrecut fie la sfârșitul anului 1643, fie la începutul anului 1644) și a lucrat mai mult de 70 de ani, potrivit Enciclopediei Britannica.

A murit la 18 decembrie 1737 și, deși în ultimii ani a delegat o parte din producție către doi dintre fiii lui – Francesco  și Omobono –, până la sfârșitul vieții s-a ocupat cu supravegherea instrumentelor care au ieșit din atelier.

Se estimează că, în această lungă carieră, a realizat aproape 1.200 de instrumente, majoritatea viori, deși a realizat și violoncele, contrabasuri, lăute, mandoline, harpe și alte instrumente mai puțin cunoscute, cum ar fi teorba și viola da gamba.

Dintre toate, s-au păstrat aproximativ 450 de viori și alte 200 de instrumente, conform estimărilor colecționarilor și restauratorilor.

Instrumentele Stradivari – mai ales viorile – sunt unele dintre cele mai apreciate printre muzicieni, pentru sunetul excelent și robustețea lor.

Secretul este, în general, considerat a fi în lacul folosit, deși există numeroase teorii despre un „ingredient magic” necunoscut, care l-a transformat pe Antonio Stradivari în cel mai bun lutier.

Studiile științifice din ultimele decenii converg spre un anumit consens asupra misterului: conform acestora, a fost vorba despre un amestec de compuși minerali din munții Cremonei, pe care Stradivari l-a aplicat pe lemn înainte de a-l lăcui.

După o perioadă de expunere la acest amestec, lemnul se cristaliza parțial, rezultând o placă mai puțin poroasă, ce crea un sunet mai puternic, precum și o protecție împotriva deteriorării, mucegaiului și paraziților.

Au existat, de asemenea, multe dezbateri cu privire la calitatea specială a lemnului pe care l-a folosit, provenind din molidul de pe Valea Fiemme (actuala provincie Trentino), care are o rezonanță deosebită.

O legendă populară, dar neîntemeiată, susține că Stradivari aducea el însuși buștenii din munți, rostogolindu-i în pantă pentru a-i alege pe cei despre care credea că sună cel mai bine.

Realitatea este mai puțin distractivă, dar are mai mult miez științific: Antonio Stradivari a trăit în așa-numitul „minim al lui Maunder”, o perioadă cuprinsă între anii 1645 și 1715, caracterizată printr-o reducere a luminii solare, o scădere generală a temperaturilor și o creștere a precipitațiilor.

Aceste caracteristici climatice au dus la apariția arborilor din care el și alți mari lutieri ai epocii au obținut lemn deosebit de dens și de elastic, ideal pentru confecționarea de instrumente cu arcuș.

Încă din timpul vieții lui Antonio Stradivari, instrumentele Stradivarius au fost apreciate nu numai de muzicieni, ci și de colecționarii de artă, care le afișau ei înșiși sau le împrumutau celor mai buni muzicieni.

Stradivarius

Trebuie spus, totuși, că în prezent instrumentele lui Stradivari nu mai sună exact ca în vremea lor, deoarece majoritatea pieselor din care sunt compuse au fost schimbate sau reparate de-a lungul anilor și doar plăcile de sunet au rămas aceleași de la fabricare.

Fiecare instrument are un nume care îl deosebește de celelalte: cel mai faimos este, cu siguranță, Mesia, o vioară fabricată în 1716 și expusă astăzi la Muzeul Ashmolean din Oxford, considerată singura piesă care se păstrează în starea inițială, fără să fi suferit vreo modificare. A fost folosită de foarte puține ori, ultima dată în 1940.

De asemenea, sunt remarcabile vioara Dubois, din 1667, cel mai vechi instrument Stradivarius folosit în concert, și Arpetta, singura harpă Stradivarius care s-a păstrat până azi, deținută acum de Conservatorul din Napoli.

Rare sunt colecțiile care pot fi numite astfel, deoarece instrumentele Stradivarius se găsesc în întreaga lume.

Antonio Stradivari Stradivarius

Două dintre cele mai faimoase, ambele accesibile marelui public, sunt cele ale Muzeului Palatului Regal din Madrid (compus din două viori, două violoncele și o violă) și cea a Bibliotecii Congresului Statelor Unite (compusă din trei vioare, un violoncel și o violă).

Și, datorită importanței sale practice, trebuie menționată și colecția Nippon Music Foundation, formată din 15 viori, trei violoncele si o violă.

Este una dintre cele mai mari colecții de instrumente Stradivarius, pe care fundația le împrumută gratuit celor  mai buni muzicieni din lume.

***

 Michèle Morgan, una dintre cele mai mari actrițe ale secolului XX, moare pe 20 decembrie 2016...

Michèle Morgan, pe numele său real Simone Renée Roussel, s-a născut pe 29 februarie 1920 la Neuilly-sur-Seine, o suburbie înstărită a Parisului. Părinții săi erau Louis Roussel, funcționar într-o firmă care producea parfumuri, și Georgette Payot, care era casnică. În timpul crizei din 1929 bărbatul a rămas șomer, și-a luat soția și cei patru copii și s-a mutat în orașul Dieppe din Normandia, unde a deschis un mic magazin alimentar, dar a dat faliment doi ani mai târziu.

Micuța Simone a descoperit fascinația scenei după ce a văzut câteva spectacole la cazinoul din Dieppe, iar în 1935 a decis să plece la Paris, unde spera să aibă șanse de a deveni cunoscută. A convins-o pe mama ei să o lase să plece însoțită de fratele mai mic, Paul, care avea 12 ani, și s-a mutat la bunicii materni din Neuilly-sur-Seine.

Cu ajutorul unei agenții de casting a obținut primul ei rol, ca figurantă în filmul Mam’zelle Mozart din 1936. Regizorul peliculei, Yvan Noé, a sfătuit-o să-și îmbunătățească talentul nativ luând lecții de teatru și anul următor s-a înscris la cursul Simon, unul dintre cele mai vechi cursuri de formare destinate actorilor de comedie. În 1937, adolescenta a adoptat pseudonimul Michèle Morgan care i s-a părut că sună mai à la Hollywood și în același an a fost remarcată de regizorul Marc Allégret, care i-a oferit un rol principal în filmul “Gribouille”, alături de Raimu. A urmat în 1938 “Le Quai des brumes”, peliculă regizată de Marcel Carné⁠, în care a jucat alături de Jean Gabin, și filmul “Remorques” din 1940, regizat de Jean Grémillon. După invazia Franței în 1940, Michèle Morgan a plecat în Statele Unite, la Hollywood, unde a fost încheiat un contract cu RKO Pictures, dar cariera ei nu a avut un mare succes, cu excepția rolurilor din “Joan of Paris”, în care a jucat alături de Paul Henreid, și “Higher and Higher”, film în care a fost distribuit și Frank Sinatra.

Actrița a fost testată pentru rolul principal din “Casablanca”, dar RKO nu a fost de acord cu suma de bani oferită de Warner Bros. Va filma mai pentru compania Warner, fiind distribuită în filmul “Passage to Marseille”, în care l-a avut ca partener pe Humphrey Bogart.

După încheierea războiului, Michèle Morgan, actrița cu cei mai frumoși ochi din cinematografie, s-a întors în Franța, unde și-a reluat rapid cariera primind rolul principal din filmul “Simfonia pastorală” din 1946, regizat de Jean Delannoy, rol pentru care a obținut premiul pentru cea mai bună actriță la prima ediție a Festivalului Internațional de Film de la Cannes.

În cariera sa a jucat în peste 60 de filme, printre cele mai cunoscute fiind “Première Désillusion”, “Fabiola”, “Les Orgueilleux”, “Marile manevre”, “Napoleon”, “Maria Antoaneta, regina Franței”, „Un minut de adevăr”. În anii ’70, Michèle Morgan s-a retras din cinematografie, acceptând doar apariții ocazionale în televiziune și teatru. Au existat totuși trei excepții: filmul “Le Chat et la Souris” din 1975, în care a jucat rolul doamnei Richard, peliculă regizată de Claude Lelouch, miniseria tv “Le Tiroir secret” din 1986, în care a interpretat-o pe Colette Dutilleul-Lemarchand și, în 1990, “Stanno tutti bene”, filmul lui Giuseppe Tornatore, în care a jucat alături de Marcello Mastroianni.

A fost pasionată și de pictură, tablourile sale fiind expuse la diferite galerii de artă, iar în 1977 și-a lansat volumul de memorii numit Avec ces yeux-là („Cu acei ochi”).

În timp ce se afla la Hollywood, în 1942, actrița s-a căsătorit cu William Marshall, cu care a avut un fiu, Mike Marshall, dar cei doi au divorțat în 1948. Doi ani mai târziu s-a recăsătorit cu actorul francez Henri Vidal⁠, iar după decesul prematur al acestuia în 1959, a format un cuplu cu regizorul, scriitorul și actorul Gérard Oury până la moartea lui, în 2006.

Michèle Morgan a murit pe 20 decembrie 2016, în vârstă de 96 de ani, la Meudon, Franța, din cauze naturale, fiind înmormântată la Cimitirul Montparnasse.

***

 Doctorul care a scăpat omenirea de variola - O pledoarie istorică în favoarea vaccinării

Edward Jenner, un doctor din Gloucestershire, Anglia, este cel care a introdus vaccinul împotriva variolei, boala care a ucis milioane de oameni de-a lungul secolelor. La sfârșitul secolului XVIII, pe când era ucenicul unui chirurg de țară, tânărul Edward observă că mulgătoarele de la ferme care se îmbolnăveau de vaccină (Variolae vaccinae, variola vacilor, care produce o formă ușoară de boală la om), nu se mai îmbolnăveau ulterior de vărsatul negru (variola umană).

Jenner își continuă studiile medicale la Londra, sub îndrumarea profesorului John Hunter. Se pare că i-a vorbit profesorului despre observațiile sale, iar acesta i-ar fi replicat: Nu te gândi, Jenner, încearcă!

După terminarea studiilor, se reîntoarce în Berkeley pentru a practica medicina. În luna mai a anului 1796, la o fermă din împrejurimi izbucnește o epidemie de vaccină, variola vacilor. Și Jenner are ocazia să experimenteze un procedeu empiric, asemănător cu variolizarea.

Pe 14 mai 1796, el face două incizii mici în brațul unui băiețel de 8 ani, James Phipps, fiul grădinarului său, peste care aplică secreția colectată dintr-o pustulă a unei mulgătoare bolnave de variola vacilor. La locul inciziei s-a produs o pustulă asemănătoare celei din variolă, care s-a vindecat în scurt timp.

Pentru a verifica eficiența procedurii, șase săptămâni mai târziu, pe 1 iulie, Jenner îl infectează deliberat pe Phipps cu variolă umană, dar Phipps nu face boala.

Încurajat de acest rezultat, Jenner repetă experiența pe încă 8 copii, inclusiv pe fiul său, obținând același efect. Întocmește un raport, pe care îl tritrimite la Royal Society. Raportul este respins, deoarece argumentația era considerată insuficientă.

După multe experimente, Jenner își completează lucrarea și o publică singur, sub titlul “Anchetă asupra cauzelor și efectelor vaccinei variolei, o boală care a fost descoperită în unele comitate din vestul Angliei, în special în Gloucester, și cunoscută sub denumirea de variola vacilor”.

Jenner a denumit vaccin substanța folosită pentru transmiterea variolei vacilor, după denumirea în limba latină a acestei boli (lat. vaccinia, derivat din lat. vacca – vacă), iar vaccinarea era procedeul utilizat pentru protejare împotriva variolei. Lumea medicală, reticentă la început, a sfârșit prin a accepta metoda de vaccinare a medicului englez, care s-a extins rapid în Europa, deși cauza bolii rămânea necunoscută.

Cu toate acestea, vaccinarea a întâmpinat o serie de dificultăți la începutul secolului XIX, din cauza transmiterii sifilisului, ca urmare a vaccinării prin metoda braț-la-braț. În 1805 se dezvoltă o nouă tehnică de producere a vaccinului, care înlătură pericolul contagiunii inter-umane cu alte boli. Această tehnică înlocuiește treptat tehnica lui Jenner, vaccinarea braț-la-braț fiind interzisă în Anglia la sfârșitul secolului XIX.

Abia în a doua jumătate a secolului XIX, fenomenul a căpătat o explicație științifică. În 1857, Louis Pasteur demonstrează că bolile infecțioase sunt produse de microorganisme, care pot fi crescute și studiate. El formulează teoria germenilor patogeni în anul 1864.

În 1876, Robert Koch descoperă agentul etiologic al antraxului (Bacillus anthracis) și, în 1881, agentul TBC (Mycobacterium tuberculosis).

În 1880, Pasteur dovedește că se poate asigura protecție împotriva bolilor infecțioase prin injectarea unor microorganisme atenuate în corp. După câteva probe reușite pentru prevenirea holerei, antraxului și erizipelului porcin, în 1881, Pasteur, împreună cu Emile Roux, reușesc să prepare primul vaccin împotriva antraxului și, în 1885, primul vaccin împotriva rabiei, deschizând calea imunizării active fundamentate științific.

În semn de omagiu față de Edward Jenner, Louis Pasteur propune ca numele de vaccinare să fie extins la toate procedurile de protejare împotriva maladiilor prin inocularea unei substanțe externe.

Numai în secolul al XX-lea au murit de variolă între 300 și 500 de milioane de oameni. În 1967 s-au îmbolnăvit de variolă circa 15 milioane de oameni și au căzut victime acestei boli două milioane.

În același an Organizația Mondială a Sănătații a desfășurat o campanie intensă de vaccinare și de informare a opiniei publice cu privire la variolă. În 1977, boala a fost total eradicată; de atunci nu s-a mai semnalat nici un caz, fiind singura afecțiune contagioasă ai cărei germeni au fost total eliminați din  mediul natural.

***

 Un tip trecea cu automobilul printr-o localitate cand vede la poarta unei case un anunt: "Câine vorbitor de vânzare". Se oprește omul, sună la ușă, deschide un cetățean care ii spune că poate să vadă câinele în curtea din dos, dacă vrea. Tipul se duce în curtea din dos unde vede un labrador retriever foarte arătos și bine îngrijit.

- Poți să vorbesti?

- Bineînțeles! - zice labradorul.

Dupa ce-si revine din șoc, tipul intreaba:

- Si care-i povestea ta?

Labradorul se uita la el si zice:

- Ei bine, am descoperit că pot vorbi, pe când eram incă un cațelandru. I-am anuntat despre treaba asta pe cei de la CIA. Imediat au inceput să mă trimita printr-o grămadă de țări ale lumii. Mă plasau în camere unde se întalneau spioni sau sefi de state; ei nu ma suspectau că aș putea trage cu urechea... Așa am dus-o cam opt ani, dupa care, obosit de atatea călătorii, am decis să ma asez intr-un loc. Am semnat un contract cu serviciul de securitate al aeroportului local. Acolo, mă plasau pe lângă personaje suspecte; am reușit să deconspir multe aranjamente ale mafiei implicate in traficul de droguri. Am primit mai multe medalii pe chestia asta... Pe urma m-am insurat, am făcut o grămadă de cățeluși, iar acum tocmai am iesit la pensie.

Tipul, coplesit de cele auzite, se intoarce inapoi la ușa din față și il intreabă pe stăpân.

- Cu cât dai domn'e, câinele?

- Zece dolari. 

- Zece dolari, pentru un câine așa formidabil? Cum poți să-l dai atât de ieftin?

- Pentru că e un mincinos. N-a făcut niciodata nimic din toate rahaturile cu car e se laudă.

***

 Ion Iancovescu, un actor de legendă aproape uitat

Ion (cunoscut și ca Puiu sau Iancu) Iancovescu s-a născut pe 20 decembrie 1889 la Cozia și a debutat în 1910, în piesa “Nepoftitul” de Tristan Bernard. Celebritatea a cunoscut-o după doar un an, pe 3 octombrie 1911, cu piesa “Cometa” de Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif. În memorabila seară a premierei, după terminarea spectacolului, numeroși spectatori de prim rang au venit în cabina tânărului interpret să-l felicite pentru succesul repurtat în rolul principal. Se spune că, atunci când felicitările erau mai în toi, cineva i s-a adresat, pompos, actorului: „Până acum trei ore erai un necunoscut, acum ești celebru!”. „Pardon! a replicat, înfipt, Iancovescu. Realitatea, domnul meu, e alta: până acum trei ore, D. Anghel şi Șt. O. losif erau nişte necunoscuţi, iar acum, datorită mie, sunt autori dramatici consacraţi!”

Stilul Iancovescu, unic în peisajul artistic bucureștean, s-a impus repede. Actorul a devenit o vedetă nu doar pe scenă, ci și în lumea cafenelelor, a redacțiilor, a saloanelor interbelice. Toată lumea îl cunoștea pe Iancovescu, era un răsfățat al gazetelor și al publicului, juca în mai multe teatre, a fost partenerul Elvirei Godeanu, a descoperit-o pe Dina Cocea și i-a îndrumat pașii lui Radu Beligan, le-a fost prieten lui Grigore Vasiliu Birlic și lui Bălțățeanu, a și fondat câteva trupe, era căutat de regizori debutanți și consacrați pentru a apărea în piesele lor, pentru că numele lui pe afișe însemna un succes sigur.

A traversat cu eleganță și zâmbetul pe buze vremurile tulburi ale primilor ani de după război, nu s-a sfiit să-și spună opiniile despre noul regim, motiv pentru care nu a devenit, ca mulți alți confrați, un răsfățat al puterii, dar a continuat să fie iubit de spectatori pentru arta sa unică.

Ion Iancovescu despre el însuși, după 18.000 de spectacole…

“— Cred că e necesar să mă prezint!

Asta mi-aduce aminte de un proces la care figuram ca martor. Când preşedintele mi-a adresat întrebarea formală „Cum vă numiţi?”, n-am mai avut timp să răspund, căci sala toată izbucni în hohote!…

Râdeau avocaţii, râdeau inculpaţii, râdeau aprozii, râdea publicul, râdea şi curtea.

Aşa! Acum, după ce m-am prezentat, să-mi daţi voie să vă spun că n-a sosit încă pentru mine ceasul amintirilor. Ca să-ţi scrii memoriile trebuie să îndeplineşti două condiţiuni:

a) să fii bătrân şi

b) să trăieşti cu privirile întoarse spre trecut.

Că nu-s bătrân mi se pare atât de evident, încât nici nu vreau să stărui, ca să nu supăr pe vechii mei colegi de şcoală şi de teatru. În ce priveşte privirile, le am atât de bine fixate asupra prezentului, încât abia mai am răgaz să trag cu coada ochiului spre viitor. Cât despre trecut, sunt hotărât să mă plec asupra lui într-o carte în care voi evoca o seamă de oameni din care, unii, îşi fac acum plimbarea prin aşa zisele câmpii elisee. Un dicton bătrân susţine că despre morţi nu trebuie să zicem decât bine. Venerabila înţelepciune latină se înşală! Cred mai degrabă că despre morţi, oameni şi timpuri, nu trebuie să spunem decât adevărul! De aceea, cartea mea de amintiri, care nu e deocamdată decât un proiect, se va numi: „Oameni văzuţi de aproape”. Nostalgia trecutului e întâiul simptom al bătrâneţii. N-o lăsaţi să se agraveze!… Ea se tratează de altfel uşor: o plimbare prin oraşul care freamătă ca un furnicar, — priveliştea oamenilor care muncesc şi se bucură laolaltă, asta face parte din tratament, gândindu-mă la memoriile mele, „Oameni văzuţi de aproape de I. I. I.“ — carte pe care am de gând s-o scriu… şi care nu va fi scrisă niciodată… fiindcă… „cea mai frumoasă istorie din lume n-a fost scrisă niciodată” — eram atât de copleşit de tot ceea ce se leagă de această carte, încât târziu, abia la capătul unei plimbări, dintr-un ungher al memoriei se desprinde… vie încă, imaginea unei zile însorite de care mă leagă un eveniment mărunt: „Patima Roşie” la Paris…

Piesa aceasta îmi trezeşte atâtea aduceri aminte, încât mă văd silit să reţin doar cîteva, rezervând restul pentru Memoriile mele (aviz editorilor!).

Mai întâi de toate, daţi-mi voie să evoc înaintea dv. pe un foarte tânăr şi foarte talentat prieten intim al meu, pe Puiu Iancovescu de-acum cincizeci şi… nu ştiu câţi de ani?! Ca să vă daţi seama că una e „actul de naştere” şi alta e „vârsta”, e de ajuns să mă contemplaţi mai de aproape…

Când mă gândesc câtă vreme am pierdut! N-am apucat să joc decât 18.000 (optsprezece mii) de spectacole! — ceea ce pare mult la prima vedere, dar în raport cu eternitatea e un fleac! De optsprezece mii de ori am stat în faţa publicului — căpătând convingerea naivă că ţara vuieşte de numele meu. M-ar fi mirat să aflu că sunt oameni care habar n-aveau de existenţa mea zgomotoasă…

Voi reveni asupra acestui lucru la sfârşit…

Iancovescu

Mă întrezăresc într-o după-amiază de iarnă în jurul unei mese la Careul „Imperial” — şters azi de pe suprafaţa Capitalei de parcă nici n-ar fi fost vreodată — ascultând, citindu-mi din „Patima Roşie” pe autorul ei. Îl mai aud încă pe marele Iancu Brezeanu mormăind, pe un ton inimitabil: „Crapă doniţa de frig — acasă la ei — şi ei îşi fac iluzii la cafenea!“

Iată-ne apoi în anul istoric 1916. Premiera se apropia. Chiar în preajma acelei memorabile seri, m-am hotărât să smulg un drept ce întîrzia: „Ori mă faceţi societar, ori plec!” Şi asta când premiera bătea la uşa stagiunii! Victoria a fost uşoară.

În seara premierei am găsit o carte de vizită pe uşa cabinei mele: „Ion Iancovescu, societar al Teatrului Naţional”. Nu ştiu cum sună asta acum în urechile colegilor mei mai tineri, dar asigur că pe atunci a fi societar al Teatrului Naţional era un adevărat blazon de nobleţe artistică, era un fel de boierie în slujba Idealului!

La gândul că faci parte din „Societatea dramatică”, vibrai altminteri ca mai târziu, când între tine și ideal s-a așezat un contract rigid, ca toate contractele!

E locul să vă mărturisesc sincer că, fără să fi pândit pe atunci locul cuiva, am răspuns la o anchetă a ziarului „Rampa” că, de îndată ce voi fi chemat în fruntea acestei instituţii, voi reînfiinţa Societatea dramatică, ale cărei rezultate nimeni nu le poate uita… Un mare poet şi ministru care mă iubea şi mă admira, citind aceste declaraţii, m-a chemat… (dar despre asta în „Memoriile mele“).

După o lungă concentrare care a ţinut până la intrarea în război, iată pe licheaua de Rudi cu raniţa în spinare, pornind spre tranşee. Plutonierul Iancovescu juca pentru întâia dată, într-o piesă patriotică!

Ca şi licheaua de Rudi, mă gândeam, trecând prin ploaia de gloanţe, că şi Rudi străbătea de la Capşa până la locuinţa sa din Calea Victoriei 144, pe o ploaie torenţială, cu ţigara aprinsă între buze, fără ca vreo picătură de ploaie să i-o stingă… De ce n-ar străbate şi plutonierul Iancovescu prin ploaia de gloanţe fără ca picăturile ucigaşe să-l stingă!…

După ce s-a lăsat cortina glorioasă peste ultimul act al războiului, am poruncit să se ridice cortina la Teatrul Mic — unul din numeroasele mele teatre… Jucam tot „Patima Roşie” cu Elvira aia de-a devenit „La Popesco”!

A fost o mare reprezentaţie, o seară unică. Uitasem să vă spun că în sală se mai afla Mister Moritz Gest, magnatul trustului teatrelor din Philadelphia, venit la Bucureşti pentru… (vezi „Memoriile mele”).

Când m-am întors în cabină — căci fusesem chemat împreună cu Elvira în loja conducătorilor statului şi decoraţi — în cabină mă aştepta Mister Gest care mi-a propus, prin semne şi cuvinte scoase din toate graiurile, să joc „Patima Roşie” în America.

După câtva timp m-am îmbolnăvit de fantezie — această boală care, de altminteri, nu m-a părăsit niciodată. Într-o asemenea criză de fantezie, am luat toţi banii din casa teatrului şi cu dânşii am trimis pe Elvira şi pe Mihalescu în America, să aranjeze turneul peste ocean cu Moritz Gest. Acesta a cerut însă ca, înainte de a veni în America, să jucăm „Patima Roşie” la Paris — bineînţeles, pe socoteala lui. M-am pomenit cu bani trimişi din New York de la Elvira şi Mihalescu… şi cu ordinul să plec neîntârziat la Paris. Mi-am luat trupa din care mai făcea parte şi Storin, şi, într-o minunată dimineaţă pariziană, am descins pe malurile Senei…

Iancovescu

Iată-mă în seara premierei la „Teatrul de L’Oeuvre”, într-o cabină, înconjurat de icoane vechi de la mine de la Cozia cu care am plecat la drum.

Emoția mă gâtuia. Magnifică seară! În sala ticsită, tot ce avea Parisul Artei mai strălucitor: Gémier, Antoine, De Max, Lucien Dubech, Paul Valery, Paul Sauday, Gabriel Boissy, Robert de Flers, Ginsbourg, Guitry, Verneuil, Maria Ventura, Victor Eftimiu, Agepsina Macri, Maria Filotti și atâția alții, la care mă gândesc uneori cu melancolie…

În același timp, tot la Paris, în turneu: Luigi Pirandello la Teatrul Athéné cu „Voluptatea onoarei”, cu Rugero Ruggeri, şi marea Eleonora Duse în „Femeia mării” de Ibsen, tot la „L’Oeuvre”. Ne-am făcut vizite reciproce. A fost „Întâlnirea marilor artişti“, cum spunea Pirandello.

Mai păstrez încă în auz zvonul ovaţiilor celui mai inteligent public de teatru din lume: francez-român, mă mai văd în lumina violentă a magneziului fotografilor, mai aud încă întrebările spirituale ale reporterilor şi mă văd încă la banchetul ce-a urmat, cu Mister Gest într-un cap al mesei şi cu André de Fouquieres în celălalt. Părerea criticii pariziene o găsiţi în ediţia a II-a a Patimei Roşii, iar banchetul de la Fogau, dat de Gémier, în onoarea noastră… (tot în „Memoriile mele”).

Entuziasmul a fost aşa de mare, încât Moritz Gest — care la Bucureşti nu vorbea cu mine decât prin semne şi prin interpret, căci nu ştia nici româneşte, nici franţuzeşte, nici italieneşte, nici nemţeşte, iar englezeşte nu ştiam eu — Gest a exclamat deodată pe româneşte: „Bravo, bă, băiete, mă! Bravo, bă, bravo, bă, ţie!…“.

Magnatul trustului teatrelor din Philadelphia era de prin… fundul Moldovei.

A doua zi am fost poftiţi — eu şi Elvira, Mihalescu nu, deşi a fost perfect în Scilţ, şi tovarăş cu noi (răspunsul în Memorii) de d. Leon Berard, Ministrul Instrucţiunii şi al Artelor, care, după ce ne-a decorat cu nişte palme academice (officier d’Academie), ne-a pupat, conform tradiţiei, pe mine mai uşurel, pe Elvira mai apăsat…

M-am întors în ţară primit aşa cum e primit cine se-ntoarce de la Monte Carlo sau de la Karlsbad… parcă nu făcusem nimic. Criticii teatrali m-au salutat cu o ciudată coaliţie a tăcerii, autorii dramatici nu aflaseră nimic — mă rog, triumful de la Paris nu stârnise nici un ecou pe malurile Dâmboviţei. M-am plâns sincer marelui meu profesor, Paul Gusty, care m-a consolat cu o anecdotă:

„Mă băiatule, ascultă ici… Era p-aici un lăutar cam tuciuriu la faţă, de-i zicea Costache… şi-ntr-o bună zi, Costache ăsta s-a dus la Paris cu scripca lui şi a făcut furori!… După ani şi ani de succese, l-a apucat deodată un dor năpraznic de ţară şi iată-l pe Costache coborând într-o bună zi la Predeal… Pe-o alee s-a ciocnit de marele nostru Iancu Brezeanu, care umbla cam pe două cărări… ca de obicei… Costache, care îi cântase de foarte multe ori la ureche, cum a dat cu ochii de Iancu Brezeanu, s-a repezit la el şi i-a pupat mâinile zicându-i: „Comment ca va, cher maître?“… la care Brezeanu i-a răspuns lapidar: „Hai sictir, ţigane!“. Şi atunci Costache, şi-a lăsat buza în jos şi a oftat mâhnit foarte:

„Va să zică la Paris, cher maître în sus, cher maître în jos, şi cum treci graniţa, în loc de cher maître dai de „Hai sictir, ţigane!“…

Iancovescu

„Patima Roşie“ — şi la sărbătorirea acestui secol al Patimei Roşii, vă rog să nu mă uitaţi, cum m-aţi uitat de data asta!…

Aştept invitaţia voastră!

Şi ca să termin această lungă cozerie în legătură cu cele 18.000 (optsprezece mii) de spectacole.

Nu de mult, de foarte curând, în piaţa fostului Teatru Naţional, bag de seamă într-o zi că o pereche — nici tineri şi nici bătrâni — îmi tot da târcoale. În cele din urmă, doamna se apropie de mine:

— „Mă iertaţi, Maestre, am pariat cu soţul meu că dumneavoastră sunteţi Vraca. El zice că nu sunteţi dumneavoastră!“

— „Soţul dumneavoastră a câştigat pariul, doamnă, cu toate că accept confuzia… Eu sunt Nottara fiul”.

…Şi să te mai fandoseşti cu celebritatea!?

Asta nu înseamnă că publicul nostru din ce în ce mai larg nu ştie să preţuiască aşa cum se cuvine pe actorii lui, dar cu condiţia ca actorul să fie într-adevăr al publicului şi nu cumva să-i încolţească în minte gândul nătâng că publicul e al lui. Totuşi, trebuie să vă mărturisesc că nu mi-a făcut plăcere să fiu confundat… şi gândindu-mă mai bine, mi-am zis că nu trebuia să-i răspund că sunt Nottara fiul…

Nu-i aşa? Trebuia să-i răspund graţios şi delicat:

— „Nu, doamna mea, eu sunt… Nottara tatăl!“

Şi voi termina această lungă cozerie cu un epitaf dedicat mie de răposatul Păstorel Teodoreanu:

    În pămîntu-acesta zace

    Iancovescu cel vestit,

    Care nu o să mai tacă

    Atâta cât a vorbit!… 

    Patima Roşie la Paris 

Doresc acestei perle autentice a dramaturgiei noastre şi aibă acelaşi mare succes de-acum o jumătate de veac şi să însemne ca şi pentru noi, Elvira şi Iancovescu, acelaşi început de mari cariere artistice pentru colegii ce calcă pe urmele noastre. Să scuturăm plumbul greu al melancoliei şi să uităm că morţii şi primii interpreţi sunt idealizaţi! Să uităm deci pe Iancovescu, pe Elvira şi chiar pe Brezeanu şi să ne bucurăm că avem încă un Rudi… încă o Tofană… şi poate chiar încă un Sbilţ…

Urez interpreţilor de astăzi ca peste alţi 50 de ani să sărbătorească şi ei aniversarea victorioasă a celor 100 de ani — un veac de la premiera comediei!”

*** Ion Iancovescu, revista Argeș, 1966

Marele actor a încetat din viață în același an, 1966, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

Surse:

Di mineața, Ilustrațiunea română (1930)

Rampa (1924, 1930, 1933)

***

 Un țăran intră într-un bar de oraș cu un radio in mână, și doi tipi au hotărât să-i dea câte o băutură ca să-l convingă să dea radioul gratis. Merg lângă țăran și îl întreabă:

– Bună ziua, pot să vă comand ceva de băut?

– Desigur, mulțumesc băiete!

După ce țăranul a băut o halbă de bere, băieții îl întreabă:

– Cu cât vindeți radioul, nene?

– Cu 50 de lei.

Ăștia doi se gândesc să mai scadă prețul și îi mai aduc o bere.

– Cu cat vindeți radioul?

– Să fie 30 de lei!

– Acum cu cât îl vindeți? îl întreabă tipii după ce i-au dat și o țuică.

– Îl dau pe 10 lei!

– Acum, pe cât îl dați?,întreabă aducându-i vodcă.

– Am planuit să vând radioul ca să am bani pentru băutură, dar cum am băut pe gratis, mai bine  plec acasă.

***

 Un barbat era satul sa tot mearga la munca in fiecare zi iar sotia lui sa stea acasa bine mersi. Voia sa vada cu ochii lui ce se petrece in timp ce el muncea din greu la birou, asa ca se apuca si spune o rugaciune lui Dumnezeu:

- Doamne eu merg la serviciu in fiecare zi si muncesc 8 ore pe zi, in timp ce sotia mea sta fara nici o grija acasa. Vreau ca si ea sa stie prin ce trec eu zilnic, asa ca, te rog, fa o schimbare pentru o zi. Eu sa fiu in locul ei si ea in locul meu.

Dumnezeu, in minunata sa intelepciune, i-a indeplinit dorinta.

In dimineata urmatore, destul de sigur pe sine, barbatul se trezi in pielea sotiei sale.

S-a ridicat, a gatit micul dejun, a trezit copiii, le-a pregatiti hainele, le-a facut pachetele pentru scoala, apoi i-a dus la scoala, a venit repede acasa, a adunat toate hainele si le-a pus la spalat, apoi s-a dus la cumparaturi si, din nou acasa, ca sa lase cumparaturile; apoi a plecat sa plateasca diverse cheltuieli lunare. Revenit(a) acasa a curatat cutia pisicii si a imbaiat cainele... Era deja ora 14. A facut paturile, a adunat alte rufe si le-a pus si pe acestea la spalat, a aspirat in toata casa si a sters praful.

A fugit apoi la scoala dupa copii. Apoi  s-a ocupat de ei pentru ca acestia sa-si faca temele. S-a instalat la masa de calcat si a luat la rand toate camasile spalate, uitandu-se cu coada ochiului la TV... La ora 16:30 a inceput sa pregătească mancarea de cina. Dupa cina, a spalat vasele, a adunat din nou toata hainele, a facut baie copiilor si i-a pregatit pentru culcare.

La ora 9 era deja extenuat(a) datorita treburilor din timpul zilei. Era asteptat de "soțul" sau. A doua zi, când s-a trezit a alergat să se roage în genunchi la Dumnezeu:

- Doamne, nu știu ce a fost in mintea mea când ți-am cerut să fiu în in locul soției! Te rog sa ne faci așa cum eram!

Dumnezeu îi răspunde:

-Fiule, sper că ai învățat lecția, dar acum este imposibil, mai ai de așteptat 9 luni pentru că tocmai ai rămas gravidă și va trebui să  naști...