Bună ziua!
Eu nu mai știu să redau corect un dialog.
V-aș ruga să mă ajutați. Este un text mai lung și sper să nu vă plictisesc.
Ma interesează în special, corectarea dialogului.
🙏Mulțumesc anticipat!
E prima zi după concediu.
Aud soneria. Deschid ușa și o văd pe Dagmar. Ochii ei albastri, se luminează brusc pentru câteva fracțiuni de secundă apoi se întunecă din nou și mă privesc pătrunzător. Pășește ca de obicei nesigură în salon, gâtul se întinde ușor în față și spune aproape în șoaptă, ca o constatare, ca un gând care a scăpat:
-V-ați întors din concediu… Mă bucur.
-Da, m-am întors ieri. Sunteți bine?
-Ihm! Simt că fur fiecare gură de aer, cum spuneam când eram copil. Rămân șocată de exprimare și întreb surprinsă:
-De ce?
Mă privește din nou penetrant.
-De ce ziceați așa? repet eu intrebarea. Nu am auzit niciodată un copil spunând asta!
-Nu merit aerul pe care-l respir, fac umbră pământului degeaba, spune ca pentru ea și începe să se dezbrace meticulos, așezându-și hainele cu grijă pe fotoliu. Îi urmăresc mișcările lente, de fetiță mare, fără vârstă. În realitate are cinzeci si cinci de ani, dar pare cu douăzeci de ani mai bătrână. Este extrem de slabă, foarte înaltă, peste un metru optzeci, trăsăturile feței sunt foarte frumoase, cu ochii mari și albaștri ca o mare adâncă, misterioasă, pomeții ridicați, nasul mic și fin, gura ușor întredeschisă într-un zâmbet trist, lasă să se vadă dinții îngrijiți, de un alb imaculat. Părul șaten, cu câteva șuvițe grizonate la tâmple, ușor buclat, stă prins neglijent într-o coadă. Se așază cuminte cu brațele atârnând aproape inerte pe lângă corp. Urmează să-i fac ca de obicei un drenaj limfatic și încep cu deschiderea. Îi ating ușor baza gâtului și parcă mi-e teamă să pompez ca să nu pleznească pielea subțire. Îi văd fiecare vas de sânge sub stratul subțire. Îi cuprind umerii ascuțiți, atât de fragili de parcă ar fi o copilă de zece ani. Mă așez pe scaunul rotativ și privirea îmi alunecă pe chiloții de culoarea mentei, tricotați probabil de ea, cu fir de bumbac gros. Sunt toți același model, doar culori diferite.
În timp ce mâinile mele se mișcă lent pe pielea extrem de uscată de pe pulpele ei slabe repet întrebarea:
-De ce spuneați asta, copil fiind? Un copil nu poate gândi așa… Poate ați auzit de la un adult?
-Probabil. Nu-mi amintesc să fi auzit, dar știu că spuneam asta terapeutului.
-Ați făcut terapie?
-Da. Am fost un copil nedorit. Mulți ani am crezut că mama a fost problema mea, dar am înțeles destul de târziu că tata a fost cel care nu m-a dorit. Defapt nimeni nu m-a dorit, niciodată. Ar fi fost mult mai bine dacă nu m-aș fi născut, spune cu vocea stinsă, uitându-se în gol…
Ascult și mi-e teamă să-i întrerup destăinuirea. Face o pauză de câteva minute. Mâinile mele se mișcă absente peste gamba ei, de parcă aș cânta o arie doar de mine știută, la o mini pianină…
Mă gândesc la convorbirile pe care le-am avut în ultimele luni. Este o persoană cultă și sensibilă. Într-o ședință mi-a recitat câteva poezii scrise de o poetă foarte cunoscută, din Norvegia. Nici nu auzisem de ea și am rămas foarte impresionată de profunzimea versurilor. Altădată mi-a zis ca au dat-o afară de undeva, nu am reținut de unde sau ca s-a bucurat tare mult de un anumit seminar, însă au anunțat-o că nu se mai ține, deși ea crede că nu o vor la acel seminar. Îmi amintesc frânturi din conversații despre literatură, muzică și realizez că nu am dat importanță acestor întâmplări în care nu era acceptată. .
-Aveți frați, surori?
Mă privește ușor speriată, de parcă ar fi uitat de prezența mea.
-Nu. Am fost singură la părinți și chiar singură la bunici, dar nici ei nu m-au vrut. Știți, mama mea a rămas însărcinată la optsprezece ani. Bunicii nu au fost încântați pentru că visau ca mama să termine studiile. Din cauza mea, a lucrat ca secretară. Bunicii din partea tatălui nici atât nu m-au vrut. Bunicul era recăsătorit cu o doamnă tânără cu care nu am putut comunica niciodată.
Tatăl meu a fost profesor. Un profesor foarte iubit. Sufeream foarte mult când vedeam cum copiii stăteau ciorchine când intra în curtea școlii, cum îl îmbrățișau, cum îl atingeau, cum aveau voie să-l iubească.
Îmi amintesc că eram într-o seară în bucătărie cu mama mea. L-am văzut intrând și a exclamat scurt:
-Ah, creatura asta e tot aici? S-a răsucit brusc și a continuat, ieșind din bucătărie: mănânc mai târziu, singur!
Am fost un copil cuminte, nu le-am făcut probleme, am învățat bine și stăteam ore întregi în grădină, cu cărțile mele. Citeam mult și așteptam să vină mama. Câteodată tata mergea sa o ia pe mama de la birou și o invita la restaurant dar ea îi amintea că eu sunt singură, de atâtea ore și asta îl înfuria. Acasă, se certau mult, strigau, își făceau reproșuri, aruncau farfurii, pahare. Îmi era tot timpul frică.Și atunci când încercau să fie bine, mie îmi era frică să nu izbucnească unul din ei…
După niște ani, când el aproape că nu mai venea deloc pe acasă, mama a divorțat. Atunci am știut că este vina mea și îmi doream doar să mor. Refuzam marcarea. Mâncam doar un fruct pe zi și beam apă; de atunci sunt anorexică.
Face din nou o pauză lungă iar eu nu-mi găsesc cuvintele.
Mama s-a recăsătorit cu un bărbat foarte
dominant care o făcea tare nefericită. La patruzeci și șapte de ani era schizofrenică. Îi era foarte teamă de el. Îi spunea zilnic: dacă îndrăznești doar să te gândești la divorț, te ucid! Și ar fi făcut-o. Era un narcisist agresiv și periculos. De disperare, a fugit de la el și s-a mutat la mine, în orașul în care eu eram studentă. Aveam doar o cameră mică și modestă. Mama era foarte bolnavă. Se credea posedată de demoni și de multe ori vedea demoni în mine. Plângea mult. Vecinii se lamentau de crizele ei. Patronul casei mă soma să găsesc o soluție, camera fiind doar pentru o persoană. Într-o noapte m-am trezit când mă strângea de gât, strigând că eu sunt ultimul demon de pe pământ! Odată cu moartea mea, omenirea va scăpa de demoni. M-am speriat foarte tare și am chemat salvarea. Au internat-o într-un ospiciu. Stătuse aproape o jumătate de an la mine. Soțul ei a luat-o apoi de acolo iar ea a rupt orice legătură cu mine timp de șapte ani. A refuzat să deschidă scrisorile sau să răspundă la telefon. Le primeam înapoi nedesfăcute.
Nu m-a iertat niciodată că am chemat salvarea în noaptea aceea. Niciodată.
Rămâne din nou cu privirea pierdută în parcul de dincolo de fereastră.
-Ce trist! Dar pe tatăl dumneavoastră l-ați mai revăzut?
-Da. A venit la mine când am terminat studiile și ne-am plimbat prin oraș. Undeva, pe o străduță, era o manufactură de ceramică. În vitrină erau zeci de ceșcuțe, in miniatură, pictate de mână. Le-am privit împreună minute în șir, apoi a zis ca pot sa-mi aleg una.
- Papi, mi-am ales. Bănuiești pe care?
- Da, știu. Pe aceasta, a zis el, punând mâna pe cea pe care mi-o doream.
-De unde știi?
-Cum de unde? Sunt tatăl tău și te cunosc foarte bine.
Dagmar mă privește cu o ușoară uimire și exclamă:
-Nici până azi nu am înțeles cum de a ghicit ce ceșcuță îmi alesesem. O păstrez cu sfințenie.
Din nou se așterne tăcerea.
-Tatăl mai trăiește?
-Da! Răspunde ea. Doar pe el îl mai am… pe lume. Nu știu ce o să fac fără el.
-Aveți un raport mai bun acum?
-Vobim la telefon destul de des, dar nu ne vedem.
-Locuiește foarte departe?
-Nu. Locuiește în casa bunicilor, în Bremerhaven, ( aproximativ șaizeci de kilometri) dar de câte ori am vrut să-l vizitez, a încercat cumva să găsească niște scuze și am renunțat să mai insist. El m-a vizitat când m-am mutat în casă. Mi-a zis că-i place, ca e drăguță, că m-am aranjat bine, prăjitura e gustoasă dar trebuie să plece repede, că pierde trenul și e ultimul tren. Era ora 19:00. Mai avea câteva trenuri până la miezul nopții, dar m-am făcut ca nu știu, ca să nu-l supăr.
-Când a fost asta?
-Ihm… Se gândește un pic. Acum douăzeci și cinci de ani.
-Acum douăzeci și cinci de ani?
-Da.
Rămân din nou fără cuvinte. Între timp am terminat ședința. Se îmbracă cu aceleași mișcări lente și mă întrebă timid:
-Credeți ca mai aveți două minute să vă arăt o poză cu părinții mei?
-Sugur ca da! răspund eu.
Deschide geanta din piele maro, tocită pe la colțuri și scoate un plic de catifea, în care se află o poză alb-negru, într-un celofan îngălbenit.
Din poză mă privește un bărbat uluitor de frumos, îmbrăcat la costum și cravata, cu frunte înaltă, freză impecabilă, ochii deschiși la culoare, nas proeminent, bărbie aproape pătrată, zâmbet cuceritor. Din poză mai zâmbește în colțul gurii, o doamnă micuță, elegantă, cu părul aranjat într-un bob lung, care se uită aproape admirativ spre mândrul soț, iar între ei, o fetiță superbă, blonduță, toată numai zâmbet, cu gropițe în obrajii rotunjori, îmbrăcată într-o rochiță albă, fără mâneci.
Dagmar și frumosii ei părinți.
-Ce familie frumoasă! Zic eu surprinsă.
Ea îmi ia în tăcere poza, o împachetează ca într-un ritual și se strecoară ca o umbră din salon, cu pașii ei nesiguri, murmurând:
-Vă mulțumesc și mă iertați! E prima zi după concediu.
Aud soneria. Deschid ușa și o văd pe Dagmar. Ochii ei albastri, se luminează brusc pentru câteva fracțiuni de secundă apoi se întunecă din nou și mă privesc pătrunzător. Pășește ca de obicei nesigură în salon, gâtul se întinde ușor în față și spune aproape în șoaptă, ca o constatare, ca un gând care a scăpat:
-V-ați întors din concediu… Mă bucur.
-Da, m-am întors ieri. Sunteți bine?
-Ihm! Simt că fur fiecare gură de aer, cum spuneam când eram copil. Rămân șocată de exprimare și întreb surprinsă:
-De ce?
Mă privește din nou penetrant.
-De ce ziceați așa? repet eu intrebarea. Nu am auzit niciodată un copil spunând asta!
-Nu merit aerul pe care-l respir, fac umbră pământului degeaba, spune ca pentru ea și începe să se dezbrace meticulos, așezându-și hainele cu grijă pe fotoliu. Îi urmăresc mișcările lente, de fetiță mare, fără vârstă. În realitate are cinzeci si cinci de ani, dar pare cu douăzeci de ani mai bătrână. Este extrem de slabă, foarte înaltă, peste un metru optzeci, trăsăturile feței sunt foarte frumoase, cu ochii mari și albaștri ca o mare adâncă, misterioasă, pomeții ridicați, nasul mic și fin, gura ușor întredeschisă într-un zâmbet trist, lasă să se vadă dinții îngrijiți, de un alb imaculat. Părul șaten, cu câteva șuvițe grizonate la tâmple, ușor buclat, stă prins neglijent într-o coadă. Se așază cuminte cu brațele atârnând aproape inerte pe lângă corp. Urmează să-i fac ca de obicei un drenaj limfatic și încep cu deschiderea. Îi ating ușor baza gâtului și parcă mi-e teamă să pompez ca să nu pleznească pielea subțire. Îi văd fiecare vas de sânge sub stratul subțire. Îi cuprind umerii ascuțiți, atât de fragili de parcă ar fi o copilă de zece ani. Mă așez pe scaunul rotativ și privirea îmi alunecă pe chiloții de culoarea mentei, tricotați probabil de ea, cu fir de bumbac gros. Sunt toți același model, doar culori diferite.
În timp ce mâinile mele se mișcă lent pe pielea extrem de uscată de pe pulpele ei slabe repet întrebarea:
-De ce spuneați asta, copil fiind? Un copil nu poate gândi așa… Poate ați auzit de la un adult?
-Probabil. Nu-mi amintesc să fi auzit, dar știu că spuneam asta terapeutului.
-Ați făcut terapie?
-Da. Am fost un copil nedorit. Mulți ani am crezut că mama a fost problema mea, dar am înțeles destul de târziu că tata a fost cel care nu m-a dorit. Defapt nimeni nu m-a dorit, niciodată. Ar fi fost mult mai bine dacă nu m-aș fi născut, spune cu vocea stinsă, uitându-se în gol…
Ascult și mi-e teamă să-i întrerup destăinuirea. Face o pauză de câteva minute. Mâinile mele se mișcă absente peste gamba ei, de parcă aș cânta o arie doar de mine știută, la o mini pianină…
Mă gândesc la convorbirile pe care le-am avut în ultimele luni. Este o persoană cultă și sensibilă. Într-o ședință mi-a recitat câteva poezii scrise de o poetă foarte cunoscută, din Norvegia. Nici nu auzisem de ea și am rămas foarte impresionată de profunzimea versurilor. Altădată mi-a zis ca au dat-o afară de undeva, nu am reținut de unde sau ca s-a bucurat tare mult de un anumit seminar, însă au anunțat-o că nu se mai ține, deși ea crede că nu o vor la acel seminar. Îmi amintesc frânturi din conversații despre literatură, muzică și realizez că nu am dat importanță acestor întâmplări în care nu era acceptată. .
-Aveți frați, surori?
Mă privește ușor speriată, de parcă ar fi uitat de prezența mea.
-Nu. Am fost singură la părinți și chiar singură la bunici, dar nici ei nu m-au vrut. Știți, mama mea a rămas însărcinată la optsprezece ani. Bunicii nu au fost încântați pentru că visau ca mama să termine studiile. Din cauza mea, a lucrat ca secretară. Bunicii din partea tatălui nici atât nu m-au vrut. Bunicul era recăsătorit cu o doamnă tânără cu care nu am putut comunica niciodată.
Tatăl meu a fost profesor. Un profesor foarte iubit. Sufeream foarte mult când vedeam cum copiii stăteau ciorchine când intra în curtea școlii, cum îl îmbrățișau, cum îl atingeau, cum aveau voie să-l iubească.
Îmi amintesc că eram într-o seară în bucătărie cu mama mea. L-am văzut intrând și a exclamat scurt:
-Ah, creatura asta e tot aici? S-a răsucit brusc și a continuat, ieșind din bucătărie: mănânc mai târziu, singur!
Am fost un copil cuminte, nu le-am făcut probleme, am învățat bine și stăteam ore întregi în grădină, cu cărțile mele. Citeam mult și așteptam să vină mama. Câteodată tata mergea sa o ia pe mama de la birou și o invita la restaurant dar ea îi amintea că eu sunt singură, de atâtea ore și asta îl înfuria. Acasă, se certau mult, strigau, își făceau reproșuri, aruncau farfurii, pahare. Îmi era tot timpul frică.Și atunci când încercau să fie bine, mie îmi era frică să nu izbucnească unul din ei…
După niște ani, când el aproape că nu mai venea deloc pe acasă, mama a divorțat. Atunci am știut că este vina mea și îmi doream doar să mor. Refuzam marcarea. Mâncam doar un fruct pe zi și beam apă; de atunci sunt anorexică.
Face din nou o pauză lungă iar eu nu-mi găsesc cuvintele.
Mama s-a recăsătorit cu un bărbat foarte
dominant care o făcea tare nefericită. La patruzeci și șapte de ani era schizofrenică. Îi era foarte teamă de el. Îi spunea zilnic: dacă îndrăznești doar să te gândești la divorț, te ucid! Și ar fi făcut-o. Era un narcisist agresiv și periculos. De disperare, a fugit de la el și s-a mutat la mine, în orașul în care eu eram studentă. Aveam doar o cameră mică și modestă. Mama era foarte bolnavă. Se credea posedată de demoni și de multe ori vedea demoni în mine. Plângea mult. Vecinii se lamentau de crizele ei. Patronul casei mă soma să găsesc o soluție, camera fiind doar pentru o persoană. Într-o noapte m-am trezit când mă strângea de gât, strigând că eu sunt ultimul demon de pe pământ! Odată cu moartea mea, omenirea va scăpa de demoni. M-am speriat foarte tare și am chemat salvarea. Au internat-o într-un ospiciu. Stătuse aproape o jumătate de an la mine. Soțul ei a luat-o apoi de acolo iar ea a rupt orice legătură cu mine timp de șapte ani. A refuzat să deschidă scrisorile sau să răspundă la telefon. Le primeam înapoi nedesfăcute.
Nu m-a iertat niciodată că am chemat salvarea în noaptea aceea. Niciodată.
Rămâne din nou cu privirea pierdută în parcul de dincolo de fereastră.
-Ce trist! Dar pe tatăl dumneavoastră l-ați mai revăzut?
-Da. A venit la mine când am terminat studiile și ne-am plimbat prin oraș. Undeva, pe o străduță, era o manufactură de ceramică. În vitrină erau zeci de ceșcuțe, in miniatură, pictate de mână. Le-am privit împreună minute în șir, apoi a zis ca pot sa-mi aleg una.
- Papi, mi-am ales. Bănuiești pe care?
- Da, știu. Pe aceasta, a zis el, punând mâna pe cea pe care mi-o doream.
-De unde știi?
-Cum de unde? Sunt tatăl tău și te cunosc foarte bine.
Dagmar mă privește cu o ușoară uimire și exclamă:
-Nici până azi nu am înțeles cum de a ghicit ce ceșcuță îmi alesesem. O păstrez cu sfințenie.
Din nou se așterne tăcerea.
-Tatăl mai trăiește?
-Da! Răspunde ea. Doar pe el îl mai am… pe lume. Nu știu ce o să fac fără el.
-Aveți un raport mai bun acum?
-Vobim la telefon destul de des, dar nu ne vedem.
-Locuiește foarte departe?
-Nu. Locuiește în casa bunicilor, în Bremerhaven, ( aproximativ șaizeci de kilometri) dar de câte ori am vrut să-l vizitez, a încercat cumva să găsească niște scuze și am renunțat să mai insist. El m-a vizitat când m-am mutat în casă. Mi-a zis că-i place, ca e drăguță, că m-am aranjat bine, prăjitura e gustoasă dar trebuie să plece repede, că pierde trenul și e ultimul tren. Era ora 19:00. Mai avea câteva trenuri până la miezul nopții, dar m-am făcut ca nu știu, ca să nu-l supăr.
-Când a fost asta?
-Ihm… Se gândește un pic. Acum douăzeci și cinci de ani.
-Acum douăzeci și cinci de ani?
-Da.
Rămân din nou fără cuvinte. Între timp am terminat ședința. Se îmbracă cu aceleași mișcări lente și mă întrebă timid:
-Credeți ca mai aveți două minute să vă arăt o poză cu părinții mei?
-Sugur ca da! răspund eu.
Deschide geanta din piele maro, tocită pe la colțuri și scoate un plic de catifea, în care se află o poză alb-negru, într-un celofan îngălbenit.
Din poză mă privește un bărbat uluitor de frumos, îmbrăcat la costum și cravata, cu frunte înaltă, freză impecabilă, ochii deschiși la culoare, nas proeminent, bărbie aproape pătrată, zâmbet cuceritor. Din poză mai zâmbește în colțul gurii, o doamnă micuță, elegantă, cu părul aranjat într-un bob lung, care se uită aproape admirativ spre mândrul soț, iar între ei, o fetiță superbă, blonduță, toată numai zâmbet, cu gropițe în obrajii rotunjori, îmbrăcată într-o rochiță albă, fără mâneci.
Dagmar și frumosii ei părinți.
-Ce familie frumoasă! Zic eu surprinsă.
Ea îmi ia în tăcere poza, o împachetează c a într-un ritual și se strecoară ca o umbră din salon, cu pașii ei nesiguri, murmurând:
-Vă mulțumesc și mă iertați!
