***

 CARTEA ISTORIEI VEȘNIC DESCHISĂ – 9 AUGUST 

La 9 august 1993 a decedat Ion Vatamanu, poet, publicist și om politic din Republica Moldova. Ion Vatamanu a fost un om adevărat.  Pe cât de modest, pe atât de profund, pe cât de iubitor, pe atât de inspirat, pe cât de solid, pe atât de tandru, pe cât de sensibil, pe atât de demn. Ion Vatamanu, poetul, a oferit lumii reacția în lanț a poeziei și a descoperit ionii versului alb… Ion Vatamanu, chimistul, a găsit rima dintre chimie și poezie și i-a dat valențe noi. Ion Vatamanu, feciorul, soțul, tatăl, a știut să fie punct de sprijin. Iar Ion Vatamanu, omul cetății, a luptat ca un taur pentru binele poporului său. Catalizatorul tuturor acțiunilor sale a fost iubirea. Neobosită, necondiționată, nesfârșită…

Ion Vatamanu s-a născut la 1 mai 1937, într-o sâmbătă, înainte de Paști,  în comuna Costiceni, județul Hotin (astăzi, raionul Cernăuți, regiunea Cernăuți), în familia lui Ion și Maria Vatamanu. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, după care urmează școala medie din satul vecin Vancicăuți pe care o termină în 1954. Între anii 1954-1955 lucrează ca învățător la școala din Costiceni. În perioada anilor 1955-1960 studiază la Universitatea de Stat din Chișinău, la Facultatea de Chimie. În 1962 debutează cu volumul de poezii „Primii fulgi”. În 1960 se căsătorește cu Elena Curicheru, studentă la filologie, viitoare trăducătoare, fiica lui Mihail Curicheru, scriitor basarabean deportat în Siberia (unde s-a stins din viață în 1943). În 1971 susține la Universitatea din Lviv, Ucraina, teza de doctorat în chimie. În 1973 a fost ales șef de laborator la Institutul de Chimie al Academiei de Științe a Republicii Moldova, funcție pe care o va deține până la sfârșitul vieții. În toți acești ani ai carierei sale de chimist, Ion Vatamanu va publica peste 150 de lucrări științifice în domeniul chimiei analitice, va obține cinci brevete de invenție în domeniul oscilopolarografiei (1980-1989). O serie din metodicile sale vor fi aplicate în sfera agricolă și industrială din fosta Uniune Sovietică și din Moldova, având ca teren de aplicare raioanele Telenești și Anenii Noi. Între 1989-1991, împreună cu poeta Leonida Lari asigură conducerea ziarului Glasul, primul ziar în grafie latină din perioada postbelică în Republica Moldova, tipărit în Letonia cu sprijinul Societății „Dacia”. Între 1991-1993 a deținut poziția de director al revistei „Columna”. În 1990 este ales deputat în primul Parlament al Republicii Moldova și desemnat președinte al Comisiei Parlamentare pentru Cultură și Culte. Semnează Declarația de Independență a Republicii Moldova. Ion Vatamanu a contribuit la crearea Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți și a participat la adunarea de constituire a ei în mai 1989. Astăzi școala din satul natal îi poartă numele. Este un gest frumos al consătenilor de a-i înveșnici numele. Poezia lui continuă să trăiască, continuă să înnobileze sufletele omenești. În 1978, în plină activitate literară, poetul și savantul Ion Vatamanu explica astfel esența poeziei: „Ni se pare uneori că poezia e un hambar, în care peste grâul de anul trecut turnăm grâu de anul acesta, crezând că boabele nu o să se amestece... Poezia nu e un hambar, iar grâul de anul trecut şi de anul acesta se amestecă...

Ni se pare uneori că poezia e un râu, în care am mai fost. Căutăm apa de ieri şi ni se pare că nu e... Ne uităm la apa de azi şi ni se pare că n-am fost niciodată în râul acesta... Poezia nu e râu, iar valul de ieri şi valul de azi numai în crestele lor se aşteaptă...

Ni se pare uneori că poezia e un pom pe care l-am văzut o singură dată în viaţă, pe când înfrunzea frunza de azi, iar frunza de ieri nu se scutura şi mult ne-am mirat şi am întrebat ce fel de pom este şi cum se cheamă pentru a-l păstra pentru lume, că-i verde mereu şi nicio frunză nu cade... Poezia nu e pom, de aceea frunzele nu au de unde să cadă...

Ni se pare uneori că poezia e un aer, unul singur, un strop într-o carte şi dacă deschidem cartea, şi dacă stropul fuge din ceea ce-i scris, cu ce o să respire cuvântul? Poezia nu e un aer, unul singur, într-o singură carte, iar cuvintele cărţii, dacă vine vorba de viaţă, se împrumută cu respiraţia, ca mai lung să trăiască cu aerul ce-l au, acel aer singur...

Ni se pare uneori că poezia e copilăria noastră credincioasă, care mereu e cu noi şi de care ne putem sprijini numai de două ori în viaţă: o dată când o spunem, altă dată când o tăcem... Cei cărora li se pare – o tac... Cei cărora nu li se pare – o spun...

Am în faţă multe cărţi de poezie, adică întregul debut din ultimii ani, adică copilăria credincioasă, adică singurul aer, adică frunză de ieri şi de azi, adică grâu de anul acesta şi de anul trecut...”

(V.K.) 

„Libertatea Cuvântului” – www.ly berti.com

***

 Activitatea studenţească din a doua jumătate a secolului XX pentru renaşterea istoriei neamului şi a culturii naţionale româneşti (XXI)

   Studenţii îşi iubeau Patria cu fiecare globulă de sânge

 După câteva zile, şefa Catedrei de Filologie moldovenescă şi-a schimbat brusc poziţia faţă de activitatea noului Cerc. Dumneaei a decis că membrii Cercului sunt datori să-i însoţească pe lectorii de la această Catedră, care, deplasându-se prin localităţile din regiune, vor prezenta românilor din ţinut lecţii pe teme ateiste, pângărind cu obrăznicie şi fără mustrări de conştiinţă numele Mântuitorului. Aceşti lectori au uitat la acea vreme că salvarea din infernul Gulagului stalinist şi întoarcerea lor la baştină a fost marea milă a Domnului faţă de ei. Totodată, principala orientare a Cercului trebuia să devină însuşirea fundamentală a moştenirii leniniste despre litratura de partid. Doamna Pavliuk, bazându-se pe unele lucrări pseudoştiinţifice, a declarat că există două limbi: româna şi moldoveneasca, iar viitorul Cerc are menirea să devină exponentul limbii moldoveneşti. 

       Studenţii care promovau idei progresiste, împătăşind adevărate valori umane, au continuat să organizeze şedinţele Cercului studenţesc de limba română separat, în căminul studenţesc. Biblioteca românească se îmbogăţea cu noi cărţi. Tinerii erau cuprinşi de sentimentul renaşterii naţionale, fiindcă pentru ei Patria istorică a devenit o prezenţă concretă, cu adânci rădăcini în timp şi spaţii. România s-a transformat în durata iubirii, în continua priveghere la căpătâiul marilor întrebări existenţiale, în vigoarea şi nemurirea sufletului încununat cu cetina brazilor carpatini. Contemplând Ţara, care se afla dincolo de sârma ghimpată, studenţii au înconjurat-o cu nimbul aureolei. În Neam ei au văzut depozitarul tradiţiilor eroice, al virtuţiilor inestimabile ale geniului colectiv, fiindcă sentimentul apartenenţei la un teritoriu, la o colectivitate, având aceleaşi idealuri, aceleaşi interese generale, ţine de domeniul firescului. Tinerii vorbeau despre Patria părinţilor şi buneilor lor cu cele mai curate şi frumoase cuvinte. O iubeau cu toate fibrele sufletului omenesc, cu fiecare globulă de sânge. Ei ştiau că dragostea de Ţară, de Neam, de Limbă a stat şi va sta întotdeauna la începutul tuturor avânturilor şi zborurilor lor, care devin istorie. 

       „Sunt român!”

       La şedinţele Cercului studenţesc de limba română, în „Luna noiembrie”, în „Anotimpul secret”, aprinzând „în noapte crizanteme”, îşi citea frumoasele sale versuri Arcadie Suceveanu. Colegii săi, pe care „O nostalgie cosmică i-a nins/ Cu colb de aur peste ochi şi tâmplă”, ascultau vrăjiţi, în serile cu „Elegie de toamnă”, „cum pe prunduri de argint/ Se-ngână clar o curgere de vreme”. 

       Glasul tânărului, arând „lumina cu statui de zei”, când „dă în spic de dragoste chitara”, îmbrăcând „viziunea ierbii”, arzând „ca roua”, răsuna, „Peste câmpii de mituri necesare”, ca un „Înalt acord al muzicii din sfere”, făcând „să crească-n câmp secara”, încărcând „Clepsidra zilei” cea trecut „cu crini”. 

       Vorbind, el îşi trăgea „pe simţuri starea unui tei”, privind în Sala studenţească „prin prisma lui de floare”. Ascultându-i vocea plină de dor de Ţară, plângeau „magii-n patul lor de nori/ Şi steaua-n tronul ei de lăcrimare”. Dânsul ştia „Că nu din ordin cântă pe ram privighetoarea” şi „nu din viciu seva în arbori se răscoală”, fiindcă „mai arde-n lucruri un rug de-ntemeiere” şi demnitatea Neamului „are coloană vertebrală”. 

       În versurile sale, ca într-o „sfântă rânduială”, „Discursul soarelui e roditor” şi „Grâul pe şes nu creşte din greşeală”, iar „Teiul din deal nu minte niciodată”, fiindcă „Este-o chemare-n toate câte sânt” şi „Poetul nu se naşte din eroare”. Fiind „pruncul inventat de Crin”, poetul are menirea „Să urce creanga sfântă de măslin/ Pe vârful alb al Muntelui de Sare”. 

       Poeziile citite în acel istoric an, când studenţii români treceau „prin ţara luminii/ Cu pleoape aprinse de rouă în zori”, aprindeau în sufletele lor „cuvântul cel mare”, care le potrivea gândurile „după o stea”. Ei, devenind bolnavi „de floarea de tei”, în acele neuitate clipe de toamnă, când „veşnicia a-nflorit” şi „zeii-au coborât din mit”, auzeau „părinţii cu grâu cum respiră”, fiindcă „Într-o ţară aşa de frumoasă, cu-n trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: „Sunt român!”. Aceasta era Patria lor istorică, de glorii şi de dor. 

Petru GRIOR, 

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – ww w.lyberti.com

***

 CARTEA ISTORIEI VEȘNIC DESCHISĂ – 6 AUGUST 

La 6 august 1941 s-a născut Cezar Ivănescu, poet, dramaturg, scriitor și director de editură român.  Cu o săptămână înainte de deces a fost propus drept candidat al Albaniei la Premiul Nobel pentru Literatură, grație originii albaneze a mamei, Xantipa.

Albanez după mama sa, Xantipa Naum, Cezar Ivănescu a declarat în repetate rânduri că are origini albaneze,  afirmând și că „de la albanezi am luat curajul și de la români puterea de a îndura”.  În 15-17 aprilie 2008, cu doar o săptămână înaintea morții sale, participă, la Tirana, în prezența a numeroase personalități, la lansarea antologiei „Loję Dashurie” (Jeu d’Amour). Vizita se încheie cu propunerea ca  scriitorul Cezar Ivănescu să fie nominalizat drept candidat al Albaniei la Premiul Nobel pentru literatură.

În anul 1968 lui Cezar Ivănescu  îi apare volumul de debut „Rod”, eveniment editorial de excepție despre care criticul Nicolae Manolescu scria: „Când în proză se va debuta cu cărți de valoarea Rodului lui Cezar Ivănescu, vom putea vorbi nu de o evoluție, ci de o adevărată revoluție“. Volumul este încununat cu Marele Premiu al Festivalului național de poezie „Mihai Eminescu“, Iași, 1968, ediția întâi. În 1973, Cezar Ivănescu efectuează, timp de trei săptămâni, o primă vizită în Albania trimis de Uniunea Scriitorilor din România. Este însoțit de prozatorul Augustin Buzura. Reîntors în România a tradus și a publicat din creaţia poeților albanezi.

În anul centenarului morții lui Mihai Eminescu are gata pentru tipar un volum cu poeme închinate „Marelui său Maestru în absolut“ (1989), dar cartea este respinsă de diriguitorii editurii „Cartea Românească”. La 10 decembrie 1989, forțează, de aceea, organizarea unui spectacol de muzică și poezie sub genericul „Doina, închinare lui Eminescu“, la Casa de cultură „Mihai Eminescu“ din București. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, la Radio „Vocea Americii“ i se recită premonitor Doina despre Fiara cea Apocalipsă și despre marginalizarea poporului român. Cezar Ivănescu  a candidat în iunie 2005 la funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor. A decedat în 2008. La 14 iunie 2018 i se conferă post-mortem „Titlul de Excelență în domeniul literar”. Critica din România îi apreciază astfel poezia: „Combinația particulară de folclor autohton, orfism incantatoriu și expresionism negru, vizionar, pigmentată adesea cu semnul exclamării la început de cuvânt, definește poezia metafizică, greu clasabilă, „sălbatică” și, întrucâtva, wagneriană a lui Cezar Ivănescu - inegală, cu căderi decepționante, dar cu numeroase momente de grație care-l plasează în elita liricii românești postbelice”.

(V.K.) 

„Libertatea Cuvântului” – www.lyber ti.com

*'' ***

 #remember NICU CONSTANTIN ✨

Cunoscutul actor de comedie, cu o 𝐫𝐞𝐦𝐚𝐫𝐜𝐚𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐜𝐚𝐫𝐢𝐞𝐫𝐚̆ 𝐩𝐞 𝐬𝐜𝐞𝐧𝐚 𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐝𝐞 𝐑𝐞𝐯𝐢𝐬𝐭𝐚̆, NICU CONSTANTIN (născut pe 31 iulie 1939, la Eforie Sud, într-o familie cu șapte copii), avea origini albaneze (după tată) și grecești (după mamă). De mic, a practicat diverse meserii: ajutor la bostănăria turcului Cadri, vânzător de răcoritoare pe plajă, vânzător de lapte, de creveți la cornet sau de ziare, sacagiu, bagajist la gară. 

După dispariția tatălui, vine la București, la liceu, lucrează în paralel, la o fabrică, și se înscrie la Școala Populară de Artă. În 1958, obține diploma de instructor de brigăzi artistice. 

În televiziunea proaspăt apărută, debuta în 1959, cu un cuplet intitulat “Holteiul”. În cei 25 de ani de televiziune ce au urmat, a înregistrat sute de scheciuri în emisiuni de umor, dar și Revelioane maraton, primele din istoria televiziunii în direct. 𝐈̂𝐧𝐬𝐚̆ 𝐭𝐚̂𝐧𝐚̆𝐫𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝟐𝟎 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢 𝐯𝐢𝐬𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐚𝐣𝐮𝐧𝐠𝐚̆ 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐭𝐚̆ 𝐥𝐚 „𝐓𝐚̆𝐧𝐚𝐬𝐞”. Din păcate, erau atunci scoase la concurs doar două locuri, pentru 250 de candidați. Hotărăște să meargă la examen doar ca să-l încurajeze pe unul dintre prietenii săi. Prof.Frunzetti îl vede și îl invită pe scenă, știindu-i talentul din Școala populară de Artă. Astfel, NICU CONSTANTIN cântă acompaniat la pian de Gelu Solomonescu. Fără ezitări este angajat la teatrul mult-visat. Era anul 1960. 𝗝𝗼𝗮𝗰𝗮̆ 𝗶̂𝗻 “𝗖𝗼𝗻𝗰𝗲𝗿𝘁𝘂𝗹 𝘁𝗶𝗻𝗲𝗿𝗲𝘁̦𝗶𝗶”, 𝗺𝗼𝗻𝘁𝗮𝘁 𝗱𝗲 𝗖𝗲𝘇𝗮𝗿 𝗚𝗿𝗶𝗴𝗼𝗿𝗶𝘂, 𝗮𝗽𝗼𝗶 𝗶̂𝗻 “𝗥𝗲𝘃𝗶𝘀𝘁𝗮 𝗼𝗴𝗹𝗶𝗻𝘇𝗶𝗹𝗼𝗿” 𝗱𝗲 𝗠𝗶𝗿𝗰𝗲𝗮 𝗖𝗿𝗶𝘀̦𝗮𝗻, 𝗰𝘂 𝗠𝗮𝗿𝗶𝗮 𝗧𝗮̆𝗻𝗮𝘀𝗲, 𝗣𝘂𝗶𝘂 𝗖𝗮̆𝗹𝗶𝗻𝗲𝘀𝗰𝘂, 𝗥𝗮𝗱𝘂 𝗭𝗮𝗵𝗮𝗿𝗲𝘀𝗰𝘂 𝘀̦𝗶 𝗛𝗼𝗿𝗶𝗮 𝗦̦𝗲𝗿𝗯𝗮̆𝗻𝗲𝘀𝗰𝘂.

𝗜̂𝗻 𝗰𝗲𝗶 𝟰𝟬 𝗱𝗲 𝗮𝗻𝗶 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗮𝘂 𝘂𝗿𝗺𝗮𝘁 𝗽𝗲 𝘀𝗰𝗲𝗻𝗮 𝗧𝗲𝗮𝘁𝗿𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗱𝗲 𝗹𝗮 𝗥𝗲𝘃𝗶𝘀𝘁𝗮̆, 𝗡𝗜𝗖𝗨 𝗖𝗢𝗡𝗦𝗧𝗔𝗡𝗧𝗜𝗡 𝗮 𝗷𝘂𝗰𝗮𝘁 𝗶̂𝗻 𝗺𝗶𝗶 𝗱𝗲 𝗿𝗲𝗽𝗿𝗲𝘇𝗲𝗻𝘁𝗮𝘁̦𝗶𝗶, 𝗰𝘂 𝘂𝗻 𝘀𝘂𝗰𝗰𝗲𝘀 𝗿𝗲𝗺𝗮𝗿𝗰𝗮𝗯𝗶𝗹. 𝗗𝗶𝗻𝘁𝗿𝗲 𝘀𝗽𝗲𝗰𝘁𝗮𝗰𝗼𝗹𝗲𝗹𝗲 𝘀𝗮𝗹𝗲, 𝗮𝗺𝗶𝗻𝘁𝗶𝗺: “𝗣𝗮𝗴𝗶𝗻𝗶 𝗮𝗹𝗲𝘀𝗲 𝗱𝗶𝗻 𝗥𝗲𝘃𝗶𝘀𝘁𝗮 𝗱𝗲 𝗮𝗹𝘁𝗮̆𝗱𝗮𝘁𝗮̆”, “𝗥𝗲𝘃𝗶𝘀𝘁𝗮 𝗱𝗿𝗮𝗴𝗼𝘀𝘁𝗲𝗶”, “𝗟𝗮 𝗚𝗿𝗮̆𝗱𝗶𝗻𝗮 "𝗖𝗮̆𝗿𝗮̆𝗯𝘂𝘀̦"”, “𝗖𝗼𝗹𝗶𝗯𝗿𝗶 𝗺𝘂𝘀𝗶𝗰-𝗵𝗮𝗹𝗹”, “𝗡𝘂 𝗮𝗱𝘂𝗰𝗲 𝘇𝗶𝘂𝗮 𝗰𝗲 𝗮𝗱𝘂𝗰𝗲 𝗻𝗼𝗮𝗽𝘁𝗲𝗮”, “𝗝𝗼𝘀 𝗽𝗮̆𝗹𝗮̆𝗿𝗶𝗮”, “𝗩𝗶𝗻𝗼 𝘀𝗮̆ 𝗻𝗲 𝘃𝗲𝘇𝗶 𝗱𝗶𝘀𝗲𝗮𝗿𝗮̆”, “𝗖𝗼𝘀𝘁𝗶𝗰𝗮̆, 𝗻𝗲 𝘃𝗲𝗱𝗲 𝗹𝘂𝗺𝗲𝗮!”, “𝗨𝗶𝘁𝗲 𝗰𝗮̆ 𝗻𝘂 𝘁𝗮𝗰!”, “𝗟𝗮𝘀𝗮̆ 𝘀𝘂𝗽𝗮̆𝗿𝗮𝗿𝗲𝗮-𝗻 𝗵𝗼𝗹”, “𝗚𝗿𝗮𝗻𝗱 𝗠𝘂𝘀𝗶𝗰-𝗛𝗮𝗹𝗹 𝗱𝗲 𝗕𝘂𝗰𝗮𝗿𝗲𝘀𝘁”, 𝗷𝘂𝗰𝗮𝘁 𝗶̂𝗻 𝘁𝘂𝗿𝗻𝗲𝘂 𝗹𝗮 “𝗢𝗹𝘆𝗺𝗽𝗶𝗮” – 𝗣𝗮𝗿𝗶𝘀, “𝗡𝗶𝗺𝗶𝗰 𝗱𝗲𝘀𝗽𝗿𝗲 𝗲𝗹𝗲𝗳𝗮𝗻𝘁̦𝗶”, “𝗖𝗮𝗳𝗲𝗮𝘂𝗮 𝗰𝘂 𝗹𝗮𝗽𝘁𝗲 𝗱𝗲 𝗮𝗱𝗶𝗼”, “𝗦𝗮𝗹𝘂𝘁𝗮̆𝗿𝗶 𝗱𝗲 𝗹𝗮 𝗩𝗮𝘀𝗶𝗹𝗲”, “𝗠𝗶 𝘀𝗲 𝗽𝗮𝗿𝗲 𝗰𝗮̆ 𝗺𝗮̆-𝗻𝘀𝗼𝗿!”, “𝗕𝗲𝗹𝗺𝗼𝗻𝗱𝗼 𝗮𝗹 𝗜𝗜-𝗹𝗲𝗮”, “𝗦𝗮𝘃𝗼𝘆, 𝗦𝗮𝘃𝗼𝘆!”, “𝗣𝗼𝗳𝘁𝗮̆ 𝗯𝘂𝗻𝗮̆, 𝗹𝗮 𝗧𝗮̆𝗻𝗮𝘀𝗲!”.

𝐃𝐢𝐧 𝟏𝟗𝟔𝟕, 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐩𝐞 𝐬𝐜𝐞𝐧𝐚 𝐝𝐞 𝐥𝐚 “𝐓𝐚̆𝐧𝐚𝐬𝐞” 𝐮𝐧 𝐜𝐮𝐩𝐥𝐮 𝐮𝐦𝐨𝐫𝐢𝐬𝐭𝐢𝐜 𝐜𝐮 𝐀𝐥𝐞𝐱𝐚𝐧𝐝𝐫𝐮 𝐋𝐮𝐥𝐞𝐬𝐜𝐮, 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚 𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐩𝐚𝐫𝐢𝐭̦𝐢𝐞 𝐟𝐢𝐢𝐧𝐝 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐞𝐦𝐧𝐚𝐭𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐚𝐜𝐨𝐥𝐮𝐥 “𝐒̦𝐚𝐩𝐭𝐞 𝐩𝐚̆𝐜𝐚𝐭𝐞” 𝐝𝐞 𝐌𝐢𝐫𝐜𝐞𝐚 𝐂𝐫𝐢𝐬̦𝐚𝐧. 𝐀𝐮 𝐮𝐫𝐦𝐚𝐭 “𝐂𝐨𝐥𝐢𝐛𝐫𝐢 𝐦𝐮𝐬𝐢𝐜-𝐡𝐚𝐥𝐥”, “𝐏𝐚𝐥𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐦𝐞𝐥𝐨𝐝𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫”, “𝐉𝐨𝐬 𝐩𝐚̆𝐥𝐚̆𝐫𝐢𝐚”, “𝐂𝐨𝐧𝐜𝐞𝐫𝐭𝐮𝐥 𝐭𝐢𝐧𝐞𝐫𝐞𝐭̦𝐢𝐢” 𝐬𝐚𝐮 “𝐒𝐜𝐚𝐧𝐝𝐚𝐥 𝐥𝐚 𝐁𝐨𝐞𝐦𝐚”. 𝐔𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐟𝐞𝐫𝐢𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐢𝐞𝐫𝐚 𝐬𝐚 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐎𝐚𝐜𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 “𝐆𝐫𝐨𝐚𝐩𝐚” (𝟏𝟗𝟔𝟕) 𝐥𝐮𝐢 𝐄𝐮𝐠𝐞𝐧 𝐁𝐚𝐫𝐛𝐮. 

Ulterior, va juca la Teatrul de Operetă “Ion Dacian”, unde publicul îl adoră în “Vânzătorul de păsări”. Vocea îi va fi auzită în peste 600 de emisiuni de radio – mulți ani la rând n-a existat emisiune “Unda veselă” fără Nicu Constantin -, și va apărea în peste 300 de emisiuni de televiziune. 

“𝑻𝒆𝒂𝒕𝒓𝒖𝒍 𝒅𝒆 𝒓𝒆𝒗𝒊𝒔𝒕𝒂̆ 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒄𝒆𝒍 𝒎𝒂𝒊 𝒈𝒓𝒆𝒖 𝒕𝒆𝒂𝒕𝒓𝒖 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒔𝒆 𝒇𝒂𝒄𝒆 𝒑𝒆 𝒂𝒄𝒆𝒔𝒕 𝒑𝒂̆𝒎𝒂̂𝒏𝒕. 𝑬𝒔𝒕𝒆 𝒔𝒊𝒏𝒈𝒖𝒓𝒖𝒍 𝒕𝒆𝒂𝒕𝒓𝒖 𝒄𝒖 𝒕𝒓𝒆𝒊 𝒑𝒆𝒓𝒆𝒕̧𝒊, 𝒂𝒍 𝒑𝒂𝒕𝒓𝒖𝒍𝒆𝒂 𝒇𝒊𝒊𝒏𝒅 𝒑𝒖𝒃𝒍𝒊𝒄𝒖𝒍. 𝑵𝒖 𝒆𝒙𝒊𝒔𝒕𝒂̆ 𝒂𝒄𝒕𝒐𝒓𝒊 𝒅𝒆 𝒓𝒆𝒗𝒊𝒔𝒕𝒂̆ 𝒔̧𝒊 𝒂𝒄𝒕𝒐𝒓𝒊 𝒅𝒆 𝒅𝒓𝒂𝒎𝒂̆, 𝒆𝒙𝒊𝒔𝒕𝒂̆ 𝒂𝒄𝒕𝒐𝒓𝒊 𝒃𝒖𝒏𝒊 𝒔̧𝒊 𝒂𝒄𝒕𝒐𝒓𝒊 𝒑𝒓𝒐𝒔̧𝒕𝒊”, spunea marele actor, într-un interviu.

Cel supranumit „𝒖𝒏 𝒎𝒂𝒕𝒂𝒅𝒐𝒓 𝒅𝒊𝒏 𝒎𝒂𝒓𝒆𝒂 𝒈𝒂𝒍𝒆𝒓𝒊𝒆 𝒂 𝒄𝒐𝒎𝒊𝒄𝒊𝒍𝒐𝒓” se stinge din viață pe 15 septembrie 2009. Este înmormântat în orașul natal, Eforie Sud.

În anul 2021, pe scena Teatrului "Tănase", maestrul NICU CONSTANTIN a fost omagiat IN MEMORIAM, în cadrul primei ediții a Galelor Savoy. Cu această ocazie, doamna Măndița Constantin a donat Teatrului de Revistă unul dintre costumele de scenă ale regretatului său soț, pentru a fi expus în viitorul muzeu al teatrului.

#teatrultanase #inmemoriam  #teatrulderevista

*'' **

 #remember RADU ZAHARESCU ✨

Apreciatul actor RADU ZAHARESCU (născut pe 6 august 1920, la Turnu Măgurele) 𝐝𝐞𝐛𝐮𝐭𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐩𝐞 𝐬𝐜𝐞𝐧𝐚 𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐮𝐬 𝐝𝐞 𝐂𝐨𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭𝐢𝐧 𝐓𝐚̆𝐧𝐚𝐬𝐞, 𝐩𝐞 𝟐𝟐 𝐝𝐞𝐜𝐞𝐦𝐛𝐫𝐢𝐞 𝟏𝟗𝟑𝟕, 𝐥𝐚 𝐬𝐚𝐥𝐚 𝐕𝐨𝐱 (𝐄𝐟𝐨𝐫𝐢𝐞), 𝐮𝐧𝐝𝐞 𝐚𝐯𝐞𝐚 𝐥𝐨𝐜 𝐩𝐫𝐞𝐦𝐢𝐞𝐫𝐚 𝐫𝐞𝐯𝐢𝐬𝐭𝐞𝐢 „𝐏𝐨𝐟𝐭𝐚̆ 𝐛𝐮𝐧𝐚̆, 𝐥𝐚 𝐓𝐚̆𝐧𝐚𝐬𝐞!”. 𝐉𝐮𝐜𝐚 𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐛𝐮𝐜𝐚̆𝐭𝐚𝐫. 𝐄𝐫𝐚 𝐭𝐞𝐫𝐢𝐛𝐢𝐥𝐚 𝐬𝐞𝐚𝐫𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢𝐚 𝐟𝐨𝐜 𝐬𝐜𝐞𝐧𝐚, 𝐢̂𝐧 𝐩𝐥𝐢𝐧𝐚̆ 𝐫𝐞𝐩𝐫𝐞𝐳𝐞𝐧𝐭𝐚𝐭̦𝐢𝐞. “𝑪𝒂̂𝒏𝒅 𝒂 𝒊̂𝒏𝒄𝒆𝒑𝒖𝒕 𝒔𝒂̆ 𝒎𝒊𝒓𝒐𝒂𝒔𝒂̆ 𝒂 𝒊̂𝒏𝒄𝒊𝒏𝒔, 𝒂𝒎 𝒄𝒓𝒆𝒛𝒖𝒕 𝒄𝒂̆ 𝒎𝒊 𝒔-𝒂 𝒂𝒓𝒔... 𝒎𝒂̂𝒏𝒄𝒂𝒓𝒆𝒂. 𝑨𝒄𝒆𝒔𝒕𝒂 𝒂 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒅𝒆𝒃𝒖𝒕𝒖𝒍 𝒎𝒆𝒖 𝒊̂𝒏 𝒕𝒆𝒂𝒕𝒓𝒖𝒍 𝒅𝒆 𝒓𝒆𝒗𝒊𝒔𝒕𝒂̆: 𝒂𝒎 𝒂𝒑𝒂̆𝒓𝒖𝒕 𝒅𝒊𝒏… 𝒇𝒍𝒂̆𝒄𝒂̆𝒓𝒊! 𝑫𝒆𝒔̦𝒊 𝒇𝒐𝒄𝒖𝒍 𝒅𝒊𝒔𝒕𝒓𝒖𝒔𝒆𝒔𝒆 𝒕𝒐𝒂𝒕𝒆 𝒅𝒆𝒄𝒐𝒓𝒖𝒓𝒊𝒍𝒆, 𝒄𝒐𝒔𝒕𝒖𝒎𝒆𝒍𝒆, 𝒓𝒆𝒄𝒖𝒛𝒊𝒕𝒂, 𝑻𝒂̆𝒏𝒂𝒔𝒆, 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒆𝒓𝒂 𝒖𝒏 𝒎𝒂𝒓𝒆 𝒊̂𝒏𝒕𝒓𝒆𝒑𝒓𝒊𝒏𝒛𝒂̆𝒕𝒐𝒓, 𝒂𝒋𝒖𝒕𝒂𝒕 𝒔̦𝒊 𝒅𝒆 𝒄𝒐𝒍𝒆𝒈𝒊 𝒔̦𝒊 𝒅𝒆 𝒎𝒖𝒍𝒕̦𝒊 𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊, 𝒂 𝒓𝒆𝒇𝒂̆𝒄𝒖𝒕 𝒕𝒐𝒕𝒖𝒍 𝒔̦𝒊, 𝒑𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒅𝒐𝒖𝒂̆ 𝒔𝒂̆𝒑𝒕𝒂̆𝒎𝒂̂𝒏𝒊, 𝒂𝒎 𝒅𝒂𝒕 𝒑𝒓𝒆𝒎𝒊𝒆𝒓𝒂 𝒊̂𝒏 𝒔𝒂𝒍𝒂 𝑺𝒂𝒗𝒐𝒚”, își amintea RADU ZAHARESCU, mulți ani mai târziu, într-un interviu pentru Gong, almanahul revistei Teatrul.

Constantin Tănase l-a plăcut de la bun început pe tânărul ZAHARESCU. “𝑨 𝒂𝒗𝒖𝒕 𝒊̂𝒏𝒄𝒓𝒆𝒅𝒆𝒓𝒆 𝒊̂𝒏 𝒎𝒊𝒏𝒆 𝒔̦𝒊 𝒎𝒂̆ 𝒇𝒐𝒍𝒐𝒔𝒆𝒂 𝒊̂𝒏 𝒎𝒂𝒊 𝒎𝒖𝒍𝒕𝒆 𝒔𝒄𝒆𝒏𝒆 𝒅𝒊𝒏 𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕𝒂𝒄𝒐𝒍. 𝑬𝒓𝒂𝒎 𝒕𝒂̂𝒏𝒂̆𝒓 𝒔̦𝒊 𝒇𝒆𝒓𝒊𝒄𝒆 𝒇𝒊𝒊𝒏𝒅𝒄𝒂̆ 𝒋𝒖𝒄𝒂𝒎 𝒂𝒍𝒂̆𝒕𝒖𝒓𝒊 𝒅𝒆 𝒏𝒖𝒎𝒆 𝒂𝒍𝒆 𝒓𝒆𝒗𝒊𝒔𝒕𝒆𝒊 𝒅𝒆-𝒂𝒕𝒖𝒏𝒄𝒊: 𝑪𝒐𝒍𝒆𝒂 𝑹𝒂̆𝒖𝒕𝒖, 𝑵𝒂𝒆 𝑹𝒐𝒎𝒂𝒏, 𝑽𝒂𝒔𝒊𝒍𝒆 𝑽𝒂𝒔𝒊𝒍𝒂𝒄𝒉𝒆, 𝑰𝒐𝒏 𝑨𝒏𝒕𝒐𝒏𝒆𝒔𝒄𝒖-𝑪𝒂̆𝒓𝒂̆𝒃𝒖𝒔̦, 𝑬𝒍𝒆𝒏𝒂 𝑩𝒖𝒓𝒎𝒂𝒛, 𝑫𝒂𝒏 𝑫𝒆𝒎𝒆𝒕𝒓𝒆𝒔𝒄𝒖”. 

Faptul că de mic copil cânta la pian, a fost un atu pentru el în fața lui Tănase, căruia îi plăcea muzica. “𝑪𝒓𝒆𝒅 𝒄𝒂̆ 𝒍𝒖𝒊 𝒊-𝒂 𝒗𝒆𝒏𝒊𝒕 𝒊𝒅𝒆𝒆𝒂 𝒔𝒂̆ 𝒇𝒂𝒄𝒆𝒎 𝒖𝒏 𝒕𝒓𝒊𝒐 𝒎𝒖𝒛𝒊𝒄𝒂𝒍. 𝑨𝒔̦𝒂 𝒄𝒆𝒗𝒂 𝒏𝒖 𝒎𝒂𝒊 𝒇𝒖𝒔𝒆𝒔𝒆 𝒊̂𝒏 𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕𝒂𝒄𝒐𝒍𝒖𝒍 𝒅𝒆 𝒓𝒆𝒗𝒊𝒔𝒕𝒂̆ 𝒓𝒐𝒎𝒂̂𝒏𝒆𝒔𝒄. 𝑺̦𝒊, 𝒂𝒔𝒕𝒇𝒆𝒍, 𝒑𝒓𝒊𝒎𝒖𝒍 𝒕𝒓𝒊𝒐 𝒅𝒆 𝒍𝒂 𝒏𝒐𝒊 𝒂 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕𝒊𝒕𝒖𝒊𝒕 𝒅𝒊𝒏 𝑪𝒐𝒍𝒆𝒂 𝑹𝒂̆𝒖𝒕𝒖, 𝑴𝒊𝒓𝒄𝒆𝒂 𝑷𝒓𝒆𝒐𝒕̦𝒆𝒔𝒄𝒖 𝒔̦𝒊 𝒄𝒖 𝒎𝒊𝒏𝒆. 𝑰𝒅𝒆𝒆𝒂 𝒔-𝒂 𝒅𝒐𝒗𝒆𝒅𝒊𝒕 𝒆𝒙𝒄𝒆𝒍𝒆𝒏𝒕𝒂̆. 𝑨𝒎 𝒂𝒗𝒖𝒕 𝒔𝒖𝒄𝒄𝒆𝒔 𝒍𝒂 𝒑𝒖𝒃𝒍𝒊𝒄 𝒔̦𝒊 𝒂𝒎 𝒊̂𝒏𝒓𝒆𝒈𝒊𝒔𝒕𝒓𝒂𝒕 𝒄𝒉𝒊𝒂𝒓 𝒔̦𝒊 𝒅𝒊𝒔𝒄𝒖𝒓𝒊. 𝑻𝒓𝒊𝒐-𝒖𝒍 𝒏𝒐𝒔𝒕𝒓𝒖 𝒔-𝒂 𝒅𝒆𝒔𝒇𝒊𝒊𝒏𝒕̦𝒂𝒕 𝒊̂𝒏 𝒕𝒐𝒂𝒎𝒏𝒂 𝒍𝒖𝒊 1945, 𝒅𝒖𝒑𝒂̆ 𝒎𝒐𝒂𝒓𝒕𝒆𝒂 𝒍𝒖𝒊 𝑻𝒂̆𝒏𝒂𝒔𝒆”, mai spunea actorul pentru Gong, în 1988.

Cu Horia Șerbănescu, alături de care va forma unul dintre cele mai îndrăgite și apreciate cupluri de comedie și revistă, se întâlnește prima dată la Teatrul Armatei, care avea o secție de operetă. Atunci cei doi și-au dat seama că pot realiza împreună lucruri frumoase, Radu cu mâna pe clapele pianului, Horia, cu mâna pe condei. Mai întâi, i-a propulsat Nicușor Constantinescu, apoi Sică Alexandrescu. Horia Șerbănescu și RADU ZAHARESCU au făcut un cuplu de succes nu doar pe scena Teatrului satiric muzical “Constantin Tănase”, ci și în săli de concerte, la radio și televiziune, timp de 14 ani.

𝐔𝐧𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐚𝐜𝐨𝐥𝐞 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐞𝐢 𝐝𝐨𝐢 𝐚𝐩𝐚𝐫 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆, 𝐩𝐞 𝐬𝐜𝐞𝐧𝐚 𝐝𝐞 𝐥𝐚 "𝐓𝐚̆𝐧𝐚𝐬𝐞", 𝐞𝐬𝐭𝐞 “𝐑𝐞𝐯𝐢𝐬𝐭𝐚 ’𝟓𝟖”, 𝐩𝐞 𝐦𝐮𝐳𝐢𝐜𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐈𝐨𝐧 𝐕𝐚𝐬𝐢𝐥𝐞𝐬𝐜𝐮, 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐚𝐜𝐨𝐥 𝐝𝐢𝐧 𝐝𝐢𝐬𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮𝐭̦𝐢𝐚 𝐜𝐚̆𝐫𝐮𝐢𝐚 𝐟𝐚̆𝐜𝐞𝐚𝐮 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞: 𝐌𝐚𝐫𝐢𝐚 𝐓𝐚̆𝐧𝐚𝐬𝐞, 𝐈𝐨𝐧 𝐀𝐧𝐭𝐨𝐧𝐞𝐬𝐜𝐮-𝐂𝐚̆𝐫𝐚̆𝐛𝐮𝐬̦, 𝐙𝐢𝐳𝐢 𝐒̦𝐞𝐫𝐛𝐚𝐧, 𝐆𝐢𝐜𝐚̆ 𝐏𝐞𝐭𝐫𝐞𝐬𝐜𝐮, 𝐋𝐮𝐢𝐠𝐢 𝐈𝐨𝐧𝐞𝐬𝐜𝐮. 𝐔𝐫𝐦𝐞𝐚𝐳𝐚̆ “𝐏𝐞 𝐚𝐫𝐢𝐩𝐢𝐥𝐞 𝐑𝐞𝐯𝐢𝐬𝐭𝐞𝐢”, 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐮𝐥 𝐯𝐚 𝐨𝐯𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚 𝐚𝐩𝐚𝐫𝐢𝐭̦𝐢𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐭𝐞𝐫𝐭̦𝐞𝐭 𝐝𝐞 𝐳𝐢𝐥𝐞 𝐦𝐚𝐫𝐢,“𝐓𝐫𝐞𝐢 𝐂𝐚̆𝐥𝐮𝐬̦𝐚𝐫𝐢”, 𝐢̂𝐧 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐩𝐫𝐞𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐍.𝐒𝐭𝐫𝐨𝐞, 𝐇𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐒̦𝐞𝐫𝐛𝐚̆𝐧𝐞𝐬𝐜𝐮 𝐬̦𝐢 𝐑𝐚𝐝𝐮 𝐙𝐚𝐡𝐚𝐫𝐞𝐬𝐜𝐮.

𝐀𝐥𝐭𝐞 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐚𝐜𝐨𝐥𝐞 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐣𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐑𝐀𝐃𝐔 𝐙𝐀𝐇𝐀𝐑𝐄𝐒𝐂𝐔 𝐬𝐚𝐮 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐞𝐦𝐧𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐭𝐞𝐱𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐫𝐞𝐳𝐞𝐧𝐭𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐬𝐚𝐮 𝐩𝐢𝐞𝐬𝐞 𝐦𝐮𝐳𝐢𝐜𝐚𝐥𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭: “𝐕𝐢𝐭𝐚𝐦𝐢𝐧𝐚 𝐌... 𝐌𝐮𝐳𝐢𝐜𝐚”, “𝐂𝐚 𝐥𝐚 𝐑𝐞𝐯𝐢𝐬𝐭𝐚̆”, „𝐂𝐨𝐥𝐢𝐛𝐫𝐢 𝐦𝐮𝐬𝐢𝐜-𝐡𝐚𝐥𝐥”, „𝐂𝐨𝐧𝐜𝐞𝐫𝐭𝐮𝐥 𝐭𝐢𝐧𝐞𝐫𝐞𝐭̦𝐢𝐢”, „𝐂𝐨𝐧𝐜𝐞𝐫𝐭 𝐞𝐱𝐩𝐫𝐞𝐬”, „𝐍𝐞𝐠𝐫𝐮 𝐩𝐞 𝐚𝐥𝐛”, „𝐇𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐬̦𝐢 𝐑𝐚𝐝𝐮 𝐢̂𝐬̦𝐢 𝐚𝐬𝐮𝐦𝐚̆ 𝐫𝐢𝐬𝐜𝐮𝐥”, „𝐓𝐫𝐚̆𝐬𝐧𝐢𝐭𝐮𝐥 𝐦𝐞𝐮 𝐝𝐫𝐚𝐠”, „𝐄 𝐧𝐞𝐦𝐚𝐢𝐩𝐨𝐦𝐞𝐧𝐢𝐭!”, „𝐂𝐚𝐟𝐞𝐚𝐮𝐚 𝐜𝐮 𝐥𝐚𝐩𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐝𝐢𝐨”.

„𝑺̦𝒕𝒊𝒖 𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕𝒂𝒄𝒐𝒍𝒆 𝒅𝒆-𝒂𝒍𝒆 𝒍𝒐𝒓 𝒄𝒂̂𝒏𝒅 𝒏𝒖 𝒔𝒆 𝒎𝒂𝒊 𝒑𝒖𝒕𝒆𝒂 𝒄𝒊𝒓𝒄𝒖𝒍𝒂 𝒑𝒆 𝑪𝒂𝒍𝒆𝒂 𝑽𝒊𝒄𝒕𝒐𝒓𝒊𝒆𝒊 𝒅𝒊𝒏 𝒑𝒓𝒊𝒄𝒊𝒏𝒂 𝒎𝒖𝒍𝒕̦𝒊𝒎𝒊𝒊 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒔𝒆 𝒊̂𝒎𝒃𝒖𝒍𝒛𝒆𝒂 𝒔𝒂̆ 𝒊𝒏𝒕𝒓𝒆 𝒍𝒂 𝑺𝒂𝒍𝒂 𝑺𝒂𝒗𝒐𝒚. 𝑺̦𝒊 𝑯𝒐𝒓𝒊𝒂, 𝒔̦𝒊 𝑹𝒂𝒅𝒖 𝒂𝒖 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒆𝒓𝒗𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊 𝒊̂𝒏 𝒎𝒐𝒅𝒂̆, 𝒆𝒍𝒆𝒈𝒂𝒏𝒕̦𝒊 𝒊̂𝒏𝒕𝒐𝒕𝒅𝒆𝒂𝒖𝒏𝒂, 𝒄𝒂 𝒅𝒆𝒔𝒄𝒊𝒏𝒔̦𝒊 𝒅𝒊𝒏 𝒎𝒂𝒓𝒊𝒍𝒆 𝒇𝒊𝒍𝒎𝒆 𝒂𝒍𝒆 𝑯𝒐𝒍𝒍𝒚𝒘𝒐𝒐𝒅-𝒖𝒍𝒖𝒊”, scria Dan Mihăescu, în cartea sa, “Eu mințeam poporul cu televizorul”.

Se stinge din viață pe 13 februarie 1999, la București.

#teatrultanase #inmemoriam  #teatrulderevista

***

 #remember MIRCEA CRIȘAN ✨

Mauriciu Kraus, care avea să devină celebru cu numele MIRCEA CRIȘAN (născut pe 8 august 1924), remarcabil actor și autor de comedie și revistă, urcă pentru prima dată pe o scenă, la vârsta de 19 ani, ca figurant la Teatrul Barașeum, actualul Teatru Evreiesc de Stat. Devine actor cu diplomă, în 1946, an în care și debutează în revista „Ca la noi la nimeni”, în regia lui H.Nicolaide. 

Până în 1957, este angajat la Teatrul Armatei, 𝐝𝐚𝐫 𝐣𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐫𝐞𝐯𝐢𝐬𝐭𝐞 𝐦𝐨𝐧𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐥𝐚 𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐄𝐬𝐭𝐫𝐚𝐝𝐚̆, 𝐜𝐮𝐦 𝐬𝐞 𝐧𝐮𝐦𝐞𝐚 𝐩𝐞 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥 „𝐓𝐚̆𝐧𝐚𝐬𝐞”, 𝐚𝐥𝐚̆𝐭𝐮𝐫𝐢 𝐝𝐞 𝐍. 𝐒𝐭𝐫𝐨𝐞, 𝐈𝐨𝐧 𝐀𝐧𝐭𝐨𝐧𝐞𝐬𝐜𝐮-𝐂𝐚̆𝐫𝐚̆𝐛𝐮𝐬̦, 𝐇𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐂𝐚̆𝐜𝐢𝐮𝐥𝐞𝐬𝐜𝐮, 𝐙𝐢𝐳𝐢 𝐒̦𝐞𝐫𝐛𝐚𝐧, 𝐏𝐮𝐢𝐮 𝐂𝐚̆𝐥𝐢𝐧𝐞𝐬𝐜𝐮. 𝐍𝐮 𝐫𝐚𝐭𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐫𝐞𝐯𝐢𝐬𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐮𝐳𝐢𝐜𝐚𝐥𝐞, 𝐟𝐢𝐢𝐧𝐝 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞𝐧𝐞𝐫 𝐝𝐞 𝐬𝐜𝐞𝐧𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐀𝐧𝐝𝐚 𝐂𝐚̆𝐥𝐮𝐠𝐚̆𝐫𝐞𝐚𝐧𝐮, 𝐂𝐨𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭𝐢𝐧 𝐃𝐫𝐚̆𝐠𝐡𝐢𝐜𝐢, 𝐌𝐚𝐫𝐠𝐚𝐫𝐞𝐭𝐚 𝐏𝐚̂𝐬𝐥𝐚𝐫𝐮, 𝐌𝐚𝐫𝐢𝐧𝐚 𝐕𝐨𝐢𝐜𝐚, 𝐃𝐨𝐢𝐧𝐚 𝐁𝐚𝐝𝐞𝐚. 𝐂𝐮 𝐒𝐭𝐞𝐥𝐚 𝐏𝐨𝐩𝐞𝐬𝐜𝐮 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐩𝐫𝐞𝐭𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐬𝐜𝐡𝐞𝐜𝐢𝐮𝐫𝐢 𝐜𝐞𝐥𝐞𝐛𝐫𝐞, 𝐩𝐫𝐞𝐜𝐮𝐦 „𝐂𝐨𝐬𝐭𝐢𝐜𝐚̆… 𝐝𝐨𝐫𝐦𝐢?” 𝐬̦𝐢 „𝐂𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚𝐯𝐞𝐭𝐞𝐥𝐞” . 

𝐀𝐬̦𝐚𝐝𝐚𝐫, 𝐩𝐞 𝐬𝐜𝐞𝐧𝐚 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐑𝐞𝐯𝐢𝐬𝐭𝐚̆, 𝐌𝐈𝐑𝐂𝐄𝐀 𝐂𝐑𝐈𝐒̦𝐀𝐍 𝐣𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐝𝐢𝐚 𝐦𝐮𝐳𝐢𝐜𝐚𝐥𝐚̆ “𝐒̦𝐢 𝐈𝐥𝐢𝐞 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐬𝐩𝐨𝐫𝐭!”, „𝐂𝐞𝐫 𝐜𝐮𝐯𝐚̂𝐧𝐭𝐮𝐥!” (𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐚𝐜𝐨𝐥 𝐝𝐞 𝐬𝐚𝐭𝐢𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐮𝐦𝐨𝐫 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐥 𝐬𝐞𝐦𝐧𝐞𝐚𝐳𝐚̆, 𝐚𝐥𝐚̆𝐭𝐮𝐫𝐢 𝐝𝐞 𝐄𝐮𝐠𝐞𝐧 𝐌𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐬̦𝐢 𝐀𝐥.𝐀𝐧𝐝𝐲), 𝐝𝐚𝐫 𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐧 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐚𝐜𝐨𝐥𝐞𝐥𝐞 “𝐑𝐞𝐯𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐨𝐠𝐥𝐢𝐧𝐳𝐢𝐥𝐨𝐫”, “𝐒̦𝐚𝐩𝐭𝐞 𝐧𝐨𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐭𝐜𝐨𝐯𝐢𝐭𝐞”, „𝟕 𝐩𝐚̆𝐜𝐚𝐭𝐞”, „𝐀𝐥 𝐨𝐩𝐭𝐮𝐥𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐠𝐧𝐢𝐟𝐢𝐜”, „𝐑𝐞𝐯𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐢̂𝐧 𝐯𝐚𝐜𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆”, „𝐎𝐦𝐮𝐥 𝐳𝐚̆𝐩𝐞𝐳𝐢𝐥𝐨𝐫”, „𝐂𝐨𝐥𝐢𝐛𝐫𝐢 𝐦𝐮𝐬𝐢𝐜-𝐡𝐚𝐥𝐥”, „𝐂𝐢𝐨𝐚𝐫𝐚 𝐯𝐨𝐩𝐬𝐢𝐭𝐚̆”, 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐥𝐞 𝐬𝐞𝐦𝐧𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐚𝐥𝐚̆𝐭𝐮𝐫𝐢 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐥𝐚𝐛𝐨𝐫𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐬𝐚̆𝐢, 𝐀𝐥.𝐀𝐧𝐝𝐲 𝐬̦𝐢 𝐑.𝐒𝐭𝐚̆𝐧𝐞𝐬𝐜𝐮.

“𝑨 𝒇𝒐𝒔𝒕 𝒄𝒂 𝒐 𝒍𝒐𝒄𝒐𝒎𝒐𝒕𝒊𝒗𝒂̆ 𝒂 𝑹𝒆𝒗𝒊𝒔𝒕𝒆𝒊 𝒅𝒆 𝒅𝒖𝒑𝒂̆ 𝒓𝒂̆𝒛𝒃𝒐𝒊. 𝑼𝒏 𝒎𝒂𝒓𝒆 𝒊𝒏𝒗𝒆𝒏𝒕𝒂𝒕𝒐𝒓 𝒅𝒆 𝒖𝒎𝒐𝒓. 𝑨 𝒍𝒂𝒏𝒔𝒂𝒕 𝒄𝒖 𝒃𝒓𝒊𝒐 𝒎𝒐𝒏𝒐𝒍𝒐𝒈𝒖𝒍-𝒄𝒂𝒓𝒕𝒖𝒔̦, 𝒄𝒖 𝒊̂𝒏𝒕𝒂̂𝒎𝒑𝒍𝒂̆𝒓𝒊 𝒔𝒄𝒖𝒓𝒕𝒆 𝒔̦𝒊 𝒄𝒖 𝒑𝒐𝒂𝒏𝒕𝒂̆ 𝒏𝒆𝒑𝒓𝒆𝒗𝒂̆𝒛𝒖𝒕𝒂̆, 𝒔𝒂𝒖 𝒄𝒖 𝒖𝒏 𝒕𝒂̂𝒓𝒂̂𝒕 𝒅𝒊𝒏 𝒑𝒐𝒂𝒏𝒕𝒂̆-𝒏 𝒑𝒐𝒂𝒏𝒕𝒂̆ 𝒂𝒋𝒖𝒕𝒂𝒕 𝒅𝒆 𝒐𝒏𝒐𝒎𝒂𝒕𝒐𝒑𝒆𝒆 𝒔̦𝒊 𝒇𝒆𝒍 𝒅𝒆 𝒇𝒆𝒍 𝒅𝒆 𝒆𝒇𝒆𝒄𝒕𝒆 𝒅𝒆 𝒎𝒊𝒄𝒓𝒐𝒇𝒐𝒏. 𝑨𝒇𝒊𝒔̦𝒂 𝒐 𝒇𝒊𝒈𝒖𝒓𝒂̆ 𝒅𝒆 𝒎𝒖𝒄𝒂𝒍𝒊𝒕 𝒐𝒃𝒐𝒔𝒊𝒕, 𝒉𝒂̂𝒓𝒔̦𝒊𝒕 𝒅𝒆 𝒗𝒊𝒂𝒕̦𝒂̆ 𝒔̦𝒊 𝒂𝒗𝒆𝒂 𝒊𝒏𝒕𝒆𝒍𝒊𝒈𝒆𝒏𝒕̦𝒂 𝑹𝒂𝒃𝒊𝒏𝒖𝒍𝒖𝒊 𝒅𝒆 𝒍𝒂 𝑩𝒖𝒉𝒖𝒔̦𝒊”, scria prof.univ. Al. Lazăr.

În anii ’60, MIRCEA CRIȘAN apare în numeroase producţii radiofonice şi de televiziune, devenind unul dintre cei mai populari umorişti din România. Era recunoscut și ca un mare imitator, căci reușea să imite incredibil furtuna, mierla, purcelul, haita de lupi iarna, uşa care scârţâie, geamul care se sparge, copilul mic care plânge, care gângureşte, cucul, maimuţa, cucuveaua ori avionul.

𝐈̂𝐧 𝐯𝐚𝐫𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝟏𝟗𝟔𝟓, 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐚𝐫𝐞 𝐥𝐨𝐜 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐮𝐥 𝐭𝐮𝐫𝐧𝐞𝐮 𝐚𝐥 𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 “𝐓𝐚̆𝐧𝐚𝐬𝐞” 𝐥𝐚 𝐏𝐚𝐫𝐢𝐬, 𝐩𝐞 𝐬𝐜𝐞𝐧𝐚 𝐓𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐎𝐥𝐲𝐦𝐩𝐢𝐚, 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐚𝐜𝐨𝐥𝐮𝐥 „𝐆𝐫𝐚𝐧𝐝 𝐦𝐮𝐬𝐢𝐜 𝐡𝐚𝐥𝐥 𝐝𝐞 𝐁𝐮𝐜𝐡𝐚𝐫𝐞𝐬𝐭”, 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐣𝐮𝐜𝐚 𝐬̧𝐢 𝐌𝐈𝐑𝐂𝐄𝐀 𝐂𝐑𝐈𝐒̦𝐀𝐍, 𝐚𝐫𝐞 𝐮𝐧 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬 𝐟𝐮𝐥𝐦𝐢𝐧𝐚𝐧𝐭, 𝐟𝐢𝐢𝐧𝐝 𝐫𝐚̆𝐬𝐩𝐥𝐚̆𝐭𝐢𝐭 𝐜𝐮 𝐚𝐩𝐫𝐞𝐜𝐢𝐞𝐫𝐢 𝐮𝐧𝐚𝐧𝐢𝐦𝐞. 𝐈̂𝐧 𝐭𝐨𝐚𝐦𝐧𝐚 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐮𝐢𝐚𝐬̧𝐢 𝐚𝐧, 𝐣𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐚𝐥𝐚̆𝐭𝐮𝐫𝐢 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐥𝐞𝐠𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐥𝐚 “𝐓𝐚̆𝐧𝐚𝐬𝐞” 𝐥𝐚 𝐁𝐞𝐫𝐥𝐢𝐧, 𝐥𝐚 𝐅𝐫𝐢𝐞𝐝𝐫𝐢𝐜𝐡𝐬𝐭𝐚𝐝𝐭 𝐏𝐚𝐥𝐚𝐬𝐭, 𝐬̧𝐢 𝐥𝐚 𝐓𝐫𝐢𝐞𝐬𝐭𝐞, 𝐢̂𝐧 𝐈𝐭𝐚𝐥𝐢𝐚.

În 1968, cu ocazia unui nou turneu al Teatrului "Tănase” la Paris, MIRCEA CRIȘAN rămâne în Occident, stabilindu-se ulterior în Germania, unde își ia numele de Mircea Krishan și își continuă cariera artistică. Apare aici în nenumărate one-man-showuri, spectacole de televiziune, film şi teatru. 

Se stinge din viață pe 22 noiembrie 2013, fiind înmormântat în cimitirul evreiesc din Düsseldorf.

#inmemoriam #teatrultanase  #teatrulderevista

**'

 #remember ALEXANDRU MANDY ✨

Compozitorul ALEXANDRU MANDY, pe numele real Armand Abram Penchas (născut pe 9 august 1914, la Craiova) își începe activitatea componistică în octombrie 1940, cu revista în două acte, „Pour vous Madame”, a cărei premieră a avut loc la Craiova. Având origine evreiască, în timpul Celui de-al Doilea Război mondial a fost concentrat la muncă şi deportat în Transnistria. La revenirea în țară, în anii ‘50, va lucra ca director de studii la Institutul de Teatru și ca farmacist la Fabrica de medicamente nr.1 din Bucureşti.

În 1956, debutează în muzica uşoară, cu piesa „Noapte albă”, interpretată de Gigi Marga. După o lungă perioadă de interdicţie de a mai compune, având în vedere şi originea sa evreiască, participă la Festivalul Mamaia din 1964, cu piesa “Da”, în interpretarea Margaretei Pâslaru. Compune apoi piesele „Cântecul vântului” şi „Glasul tău”, un omagiu adus Mariei Tănase, ambele interpretate de Sergiu Cioiu.

De altfel, Sergiu Cioiu, artist care a făcut parte din distribuția mai multor spectacole ale Teatrului "Tănase", şi Mihaela Mihai au fost interpreţii preferaţi ai compozitorului, primul interpretând nu mai puţin de 25 de melodii compuse de AL.MANDY. De asemenea, melodii precum: “N-ați văzut o fată?”, “Greu se mai fac oamenii oameni”, “O simplă întâmplare”, “Merci, Becaud”, “N-am știut”, “Poarta sărutului”, “Când vei veni iar lângă mine”, “Sub un petic de cer”, “Cine doarme” compuse de el, au fost interpretate de: Margareta Pâslaru, Mihaela Runceanu, Doina Badea, Cornel Constantiniu, Aurelian Andreescu.

𝗠𝗲𝗹𝗼𝗱𝗶𝗶 𝗱𝗲-𝗮𝗹𝗲 𝘀𝗮𝗹𝗲 𝘀-𝗮𝘂 𝗰𝗮̂𝗻𝘁𝗮𝘁 𝘀̦𝗶 𝗽𝗲 𝘀𝗰𝗲𝗻𝗮 𝗧𝗲𝗮𝘁𝗿𝘂𝗹𝘂𝗶 𝗱𝗲 𝗥𝗲𝘃𝗶𝘀𝘁𝗮̆ “𝗖𝗼𝗻𝘀𝘁𝗮𝗻𝘁𝗶𝗻 𝗧𝗮̆𝗻𝗮𝘀𝗲”, 𝗶̂𝗻 “𝗦𝗼𝗻𝗮𝘁𝘂𝗹 𝗹𝘂𝗻𝗶𝗶”, 𝗱𝗲 𝗦𝗮𝘀̦𝗮 𝗚𝗲𝗼𝗿𝗴𝗲𝘀𝗰𝘂 𝘀̦𝗶 𝗣𝘂𝗶𝘂 𝗖𝗮̆𝗹𝗶𝗻𝗲𝘀𝗰𝘂, 𝘀𝗽𝗲𝗰𝘁𝗮𝗰𝗼𝗹 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗹-𝗮 𝗮𝘃𝘂𝘁 𝗰𝗮 𝗽𝗿𝗼𝘁𝗮𝗴𝗼𝗻𝗶𝘀𝘁 𝗽𝗲 𝗣𝘂𝗶𝘂 𝗖𝗮̆𝗹𝗶𝗻𝗲𝘀𝗰𝘂.

Se stinge din viață pe 10 octombrie 2005, într-un cămin de bătrâni din București.

#teatrultanase #teatrulderevista  #inmemoriam