vineri, 9 august 2024

*'*

 Replici pe care le-ai auzit toată copilăria:

- Nu mai da drumul atât de tare la apa aia că stropești pereții.

- Pune capacul peste cartofii ăia că sare uleiul în toată bucătăria

- Închide mai repede ușa la frigider, ce ai  de văzut atât acolo?

- Pune un șervețel peste fața de masă că umpli masa de firimituri!

- Începem curățenia de primăvară, mănânci și tu ce s-o găsi prin frigider

- Mănânci acum sau nu mai mănanci deloc!

- Nu te mai strâmba atât că nu ți-am dat plastic să mănânci!

- Schimbă tricoul că dai mancare pe tine și nu cumpăram, mâine, altul!

- Intri sau ieși că se împrăștie mirosul în toată casa!

- La ce îți trebuie atatea farfurii, ne batem joc de toate?!

- Nu te duce cu farfuria în sufragerie că umpli covorul de mancare!


Apoi, au apărut shaormeriile și MC Donald's și KFC și pizza și Glovo …și părinții noștri au îmbătrânit și au început să se simtă inutili. Acum, toată mâncarea vine pe geamul din strânga al mașinii, iar noi uităm tot zbuciumul mamei, toată graba cu care se întorcea de la muncă pentru a avea timp să ne pregătească masa. 

În bucătărie nu mai miroase a cozonaci și sarmale - cumpărăm electrocasnice scumpe pentru a le expune pe Facebook în așteptarea zecilor de likeuri.


Dar în weekend ne întoarcem acasă, unde frigiderul este același, aragazul pare uzat și fața de masă impecabilă. Doar părinții sunt mai bătrâni, iar vocea lor parcă nu mai are forța de altădată.

" Vrei să-ți pună mama o ciorbă cum îți place ție?”.

 Sursa   România fără gură

***

 

,,Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Când m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.

M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le? – N-am vorbit, dom’le. – Cum n-ai vorbit? – Păi împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Şi mi-au dat 20 de ani muncă silnică fără motive. Mi s-a prezentat sentinţa de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?


Am fost solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista Glasul patriei, ca şi Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat şi să scrii, să meditezi. Adică să spui: vă mulţumesc că m-aţi arestat! Asta era o porcărie nemaipomenită, să obligi un deţinut să scrie. El poate să-şi scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuţi…

Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.

Am o legendă, dar legenda mea nu acoperă ideea de statuie. Nu sunt candidat la rangul de mare personalitate. Oricum, mi-e groază de o posteritate pur legendară. Înainte eram obsedat de ideea rămânerii a ceva după mine. Acum mă mai interesează ce rămâne după mine ca zăpada de anul trecut. M-am fâţâit aşa, un pic, în epocă… Eu nu îmi supravieţuiesc. Ca să rămâi în epocă trebuie să fii genial, or eu am fost numai inteligent.

Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este ca suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.’’

Petre Ţuţea

***

 


**'***

 

ASTAZI AM ADOPTAT UN OM ! 

 "Mi s-a frânt inima să-l văd atât de singur și confuz. Și dintr-o dată am făcut ca ochii lui plini de lacrimi să-i întâlnească pe ai mei. Nu-mi place mirosul tristeții. Voiam atât de mult să sar pe el. Mi-a vorbit cu drăgălășenie și am știut că trebuie să-l salvez, acel om avea nevoie de mine. Așa că, am lătrat cu toată puterea și l-am urmat bloc după bloc. 

M-am apropiat, îi puteam simți mirosul mâinilor. Omul mi-a zâmbit o clipă și când m-a luat în brațe am început să-i simt inima de gheață încălzindu-se. M-am apropiat de obrajii lui și am simțit o lacrimă rostogolindu-se pe ei. L-am privit profund și răspunsul său a fost un zâmbet strălucitor. I-am sărit entuziasmat în brațe, i-am promis că am să mă port frumos, am să-l iubesc pentru totdeauna și n-am să-l părăsesc niciodată.

Ce norocos a fost să treacă prin acel bloc, pe acea stradă și mă simt și eu norocos. 

Au fost atât de mulți oameni care treceau pe acolo și niciunul nu s-a uitat la mine. Toți preocupati, toți cu grijile lor... Mă bucur că nu m-a ales nimeni. Astăzi am salvat o viață. Astăzi am adoptat un om!”

Iubind animalele - Gandurile unui câine...

*'' ***

 ÎNTOTDEAUNA APARENȚELE ÎNŞALĂ!


Această poveste adevărată se întâmpla în America la sfârșitul secolului al XIX-lea. O doamnă şi soţul ei, au coborât din tren în Boston cu intenția de a ajunge la Universitatea Harvard. Erau îmbrăcați destul de modest: ea, într-o rochie de bumbac, el, îmbrăcat într-un costum simplu, nu chiar de cea mai bună calitate. S-au adresat, fără să fii avut o programare prealabilă, secretarei preşedintelui de la Universitatea Harvard. Secretara a ghicit imediat că aceștia veneau de la țară, că erau fermieri, care nu puteau avea nimic de a face cu Harvard.

- “Dorim să-l vedem pe domnul preşedinte“– a spus omul încet.

- “Îmi pare rău, este foarte ocupat” – a răspuns secretara.

- “Aşteptăm“– a replicat femeia.

Ore întregi, secretara i-a ignorat, în speranţa că cei doi, în cele din urmă se vor descuraja și vor pleca. Ei nu au plecat, ceea ce a făcut să crească frustrarea acesteia.

În cele din urmă a decis să-l deranjeze pe preşedinte, deşi era o corvoadă pe care ea mereu o evita .

- “Poate dacă veți vorbi cu ei câteva minute, vor pleca“- i-a spus secretara preşedintelui Universităţii. Acesta făcu o strâmbătură de dezgust, şi acceptă. Cu fruntea încruntată, dar cu demnitate, se îndreptă cu pas majestuos spre perechea care aștepta.

Femeia îi spuse:

- “Am avut un fiu care a învățat la Harvard timp de un an. El a iubit Harvard-ul. A fost fericit aici, dar acum un an, a murit într-un accident. Soţul meu şi cu mine am vrea să construim ceva, undeva în campus, care să fie în memoria fiului nostru.“

Preşedintele nu a părut interesat.

- “Doamnă – a spus acesta – nu putem ridica o statuie pentru fiecare persoană care a învățat la Harvard şi apoi a murit. Dacă am face-o, acest loc ar părea un cimitir.”

- “Oh, nu, replică repede femeia – nu dorim să se ridice o statuie. Ne-am gandit că am fi bucuroși să donăm o clădire universității Harvard.”

Președintele a întors către ei privirea.

Aruncă o privire la rochia și la costumul simplu cu care cei doi erau îmbrăcați și exclamă apoi:

- “O clădire!! Aveți cumva idee cât costă o clădire? Am investit peste șapte milioane și jumătate de dolari în clădirile de aici de la Harvard!”

Pentru o clipă femeia a tăcut.

Președintele s-a gândit că poate acum se va putea debarasa de ei.

Femeia se întoarse către soțul său și îi spuse încet:

- “Atât de puțin costă o universitate? De ce să nu construim noi de la început una nouă, a noastră ?”

Soțul său se gândi 1minut și acceptă.

Fața președintelui se întunecă de confuzie și uimire. Domnul Leland Stanford şi soţia lui s-au ridicat şi au plecat, au călătorit până în Palo Alto, în California, unde au pus bazele universității care le poartă numele, Universitatea Stanford, în memoria unui fiu de care Harvard nu a mai fost interesat…

Universitatea “Leland Stanford Junior” a fost inaugurată în 1891, în Palo Alto. “Junior”, deoarece onora memoria fiului bogatului latifundiar. Acesta era “memorialul” său.

În ziua de astăzi universitatea Stanford este pe locul întâi în lume, mai sus decât Harvard.

MORALA:

CE UȘOR TE POȚI ÎNȘELA ATUNCI CÂ ND JUDECI DUPĂ APARENȚE.!!

***

 SCRISOAREA UNUI NEGRU


Dragă prieten alb, câteva lucruri pe care ar trebui să le știi:

Eu când m-am născut eram negru

Când m-am făcut mare, tot negru

Când merg la plajă, sunt negru

Când mi-e frig, sunt negru

Când mă panichez, sunt negru 

Când mă îmbolnăvesc, sunt negru

și când am să mor, tot negru rămân.


În schimb tu, dragul meu prieten alb.

Când te naști, ești roz

Când crești mare, ești alb

Când mergi la plajă, te faci roșu

Când ți-e frig, te faci albastru

Când intri în panică, te faci galben

Când ești bolnav, te faci verde

Când mori, te faci gri

și mai ai tupeu să-mi spui că eu sunt de culoare.


Autor: Léopold Sédar Senghor: Dragă frate alb.

Fotografie: Qui m Fàbregas (în Senegal

***

 “1. Divorțată? — Nu poate păstra un bărbat!

2. Hărțuită sexual? — Era îmbrăcată prea provocator!

3. Căsătorită, dar fără copii? — Ea este stearpă!

4. Bogată și independentă? — A găsit unul cu bani!

6. Copilul ei face prostii? — E numai vina ei, pentru că l-a răsfățat!

7. Necăsătorită la 30/40 ani? — Este iresponsabilă!

8. Căsătorită? — Devine proprietatea soțului ei!

9. Soțul a înșelat-o? — Este vina ei, nu i-a oferit tot!

10. Văduvă? — Abia aștepta să îi rămână averea!

11. Recăsătorită după moartea soțului? — Nu și-a iubit niciodată fostul soț!

12. Violență domestică? — E numai din vina ei!

13. Este în depresie fiindcă nimeni nu o înțelege? Este anxioasă și își pierde încrederea în sine? — Este vina ei!

14. Se aranjează? — Sigur are pe cineva!

15. Nu se aranjează? — Nu are grijă de ea!

RESPECTĂ FEMEILE!

Nu le mai puneți etichete dacă nu le știți poveștile! Cine suntem noi, oamenii, să îi judecăm pe alții!?”


Femeie ești aici ca să strălucești, să iubești, să îți înveți lecțiile.

***

 Povestea tragică a Elenei Văcărescu, prima iubire a lui Ferdinand al României Una dintre cele mai mari poete de la începutul secolului XX a...