miercuri, 7 august 2024

***

 In Memoriam: TATIANA STEPA


Una dintre cele mai îndrăgite interprete de muzică folk - Tatiana Stepa - s-a născut la 21 aprilie 1963, în localitatea Lupeni (judeţul Hunedoara), într-o familie cu trei copii, şi a trecut la cele veşnice în ziua de 7 august 2009, la Bucureşti, în urma unei grele suferinţe.


Mama ei, de loc din Gorj, a fost dată slugă de la 10 ani, iar tatăl – provenind din Roman, a fost copil de regiment. Cei doi au fugit în Valea Jiului, pentru a scăpa de sărăcie şi umilinţă.


Muzica a fost pasiunea Tatianei încă din copilărie, pe scenă cântând prima dată când era la grădiniţă.

A urmat cursuri de balet, pian şi vioară.

A învăţat la Liceul de Arhitectură din Bucureşti, unde a început să asculte muzică folk şi să cânte la chitară.


A debutat la Cenaclul „Flacăra”, în septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraş, cu cântecul „Şi-am să-mi fac o doină”.

În Cenaclu a rămas până în 1985, când a primit interdicţie atât pentru cenaclu, cât şi ca artistă.


A lucrat vreme de 11 ani în mina Lupeni, apoi ca tehnoredactor de carte în Bucureşti.


Între 1992 - 1996, a fost membră a Cenaclului „Totuşi iubirea”, fiind prezentă în peste 2000 de spectacole.


A compus mai multe melodii, unele pe versuri proprii, altele pe versurile unor mari poeţi: Esenin, Blaga, A. Păunescu, Elena Farago, Ioan Alexandru etc.


A cântat atât singură, cât şi în duet cu Magda Puşkaş, formând împreună grupul „Partaj”.


Din 1996 şi până în 2009, a cântat în peste 1000 de spectacole, pe scene din România, Bulgaria, Italia, Moldova, Franţa, Germania, la festivaluri şi concursuri de muzică folk şi poezie.


A susţinut ultimul recital pe 31 iulie 2009, la Festivalul „Folk You” de la Vama Veche, cu doar câteva zile înainte de a se stinge, la numai 46 de ani.


Din 2016, post-mortem, Tatiana Stepa a devenit „Cetăţean de onoare al Municipiului Lupeni”.


Cătălin Stepa - fiul - îi calcă pe urme, fiind şi el interpret de muzică folk.

Sursă informaţii: https://pearipadecant.blogspot.com/2021/04/in-memoriam-tatiana-stepa.html


#TatianaStepa  - #InimaNeamului - #InMemoriam

***

 Mamă, dulce mamă  


Prin negura deasă ce seara se așterne,

Peste livada cu prunii verzi din coastă

Mamă, îți văd chipul care-mi zâmbește,

E blând, de tine cu drag îmi amintește.


Noaptea îmi apari zâmbind mereu în vis,

Poți să vii  la mine, las geamul deschis.

Vorbe atât de dulci ai încât mă uimești,

Mereu te aștept tu să-mi spui povestești.


Niciodată nu te plângi, spui că o duci bine,

Printre stele te plimbi ai cine te susține.

Te-ai întâlnit cu neamurile noastre toate,

Care înaintea ta demult au fost plecate.


Ce mult doresc mamă să te îmbrățișez,

Să fii lângă mine și pe umăr să-ți  oftez.

Să mă mângâi și să-mi mai cânți mamă,

Cum o făceai pe vremuri dulce mamă.


                 Viorica Crecan

România - Zalău - 07.08.2024

   Drepturi de autor rezervate

                   Poză-internet

***

 

DESPRE VALOAREA FĂRĂ DIPLOMĂ ȘI DIPLOMA FĂRĂ VALOARE.

Despre umilirea inimaginabilă a unui artist pe care astăzi milioane de români îl plâng, dar pe care niște vremelnice nimicuri l- au făcut să plângă.


Nicu Covaci a intrat glorios și definitiv în istoria muzicii românești, dar nu a intrat în… Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România! Nicu Covaci- timișorean și produs al Timișoarei!- nu a fost inclus în programul artistic pentru Timișoara, capitală culturală europeană.


Adică 60 de ani muzică minunată, care au  confirmat deplin valoarea lui artistică și muzicală au fost anulați de… 6 ore de examinare! 

Da, Nicu Covaci a fost chemat la examen! 

La 75 de ani de viață, un artist cât un munte, supus la 6 ore de examinare!!! Și picat! De către cine?! Oare ce realizări artistice au membrii acelei comisii? 


Asta se întâmpla în urmă cu mai puțin de un an, în România.


 Țara în care valoarea fără diplomă este anulată deseori de diploma fără valoare. 


Oare adevărata valoare a celui care da, are diplomă, nu este uneori chiar capacitatea lui de judeca drept, de a cântări corect  și  de a face reparații și pentru cei a căror valoare este dată de ceea ce fac ei- și Nicu Covaci a făcut minunat!- chiar fără diplomă?! Și Gheorghe Zamfir a fost în aceeași situație. 


Nicu Covaci a povestit cum a decurs examenul de la UCMR, în urma căruia a fost evaluat cu media 7.60, cu 40 de sutimi sub media de promovare(!!!).


„Mi-au dat niște foi cu partituri și mi-au dat o temă, țigăneasco-turcească, în două măsuri. Eu trebuia să fac o compoziție. Și am făcut o compoziție cu refren, cu strofe, am scris și pentru instrumente, pentru tobă, pentru bas. Mi s-a spus că trebuie să se întrunească comisia, să decidă. Am primit o scrisoare de la ei că am căzut la examen. La început am râs în hohote. Dar acum încep să mă enervez. Am căzut cu 40 de sutimi, ce e porcăria asta? Eu nu am demonstrat până acum? Ei pe ce îmi plătesc drepturile, nu pe piesele mele? Sunt peste o sută de compoziții. Este un jaf!”-  a spus atunci Nicu Covaci.


România noastră de astăzi este sufocată de oameni a căror diplomă nu are nicio valoare.

Și totuși…

"Fie să renască numai cel ce har 

are de-a renaște curățit prin jar, 

din cenușa-i proprie și din propriu-i scrum, 

astăzi ca și mâine, pururi și acum!".


Onelia Pescaru

Jurnalist de Brasov

Punct Si de la Capat By Onelia Pescaru

***

 Grozavă iapă avea moş Pintilie! Cum ţi-i lumina! Aşa de iute. Şi frumoasă de nu se poate spune. Aşa, când se uita la dânsa, semăna orecum cu nevasta-sa, Aspaziţa când era tânără. Tot aşa îi fremătau nările şi ei. Şi ca să fim drepţi, lată mai era în şale şi dârză. Când te săgeta cu privirea, deodată te lua fiorul cel rău şi două săptămîni nu mai erai om. Tot erai numai fierbinţeli şi doruri aprinse. Asta a fost odată, demult. Acum e pipernicită şi amăruie cumva la privire. Da’ dârză tot a rămas. Cu sufletul tot verde şi inima la locul ei. Nu plecată pe cărări, ca inima cucoanei Marghioala, de stă toată ziua de boceşte după flăcăi. Că dacă s-au dus, s-au dus. S-au dus în târg la Fălticeni, doar nu pe lumea cealaltă. Vin de două ori pe an acasă… Domni!

Moş Pintilie îşi dregea hamul. Cu dichis şi metodă îl dregea. Îl căuta de rupturi, punea petic, cosea, dădea cu seu… Eheee…! Ca dânsul, nu-şi mai dregea hamul decât Petre a lu’ Fuioru, zis Prostu’ şi Mircea a lu’ Bodrângă din dealul Popii. Erau de-acelaşi leat. Făcuseră armata împreună. De-acolo învăţaseră, de la regiment. Hamul din mână are 47 de ani. Da’ nu-i dai nici doi. Aşa-i de moale şi de chitit. 

Când era tânăr, moş Pintilie era nărăvaş în iubire. Dădea cu piciorul! Uneori şi cu pumnul. După cum era nevoie. Altădată se ajungea şi la cuţite…. Îi plăcea să doarmă în pat străin. Grozav ce-i plăcea somnul la sân de muiere măritată! Muierile măritate-s mai pârguite, mai cu nazuri în sânge, mai aprinse-n doruri. Când intri în podul de fân la miez de noapte, toate-s numai o arşiţă. Te şi temi să nu se aprindă fânul ori, Doamne fereşte, fânarul. Faci pagubă la om străin şi-i păcat. 

Dar cel mai urât e când se prinde bărbatul. Şi-n loc să găseşti ciută tânără frecată cu busuioc, găseşti ţap bătrân cu furcă-n mână. Uneori cu topor. După cum ţi-i norocul. Oricum, e semn clar că nu e a bine. S-a dus norocu-n bălării. Ai pus-o de parastas! Jale verde, dom’le!


Moş Pintilie mustăceşte. Şi-aduce aminte de toate acestea şi parcă-i râde sufletul. Acu’ are 79 de ani. Ieri i-a împlinit. A primit tort de la nepoţi şi-un cojocel cu blană de dihor de la feciori. Frumos cojocelul. Călduros.O să-l poarte duminica la biserică şi marţea când o merge-n târg.


Cu Dumnezeu se avea bine moşul. Stăteau la taclale seara, de când se stingea lampa, până mai înspre cântatul cucoşilor. Dacă nici el nu avea somn!?! Că se şi plângea, cică: „Măi Pintilie, dacă aş închide ochii numai trei secunde s-ar duce Dracului lumea asta…!” Mai vorbeau despre politică, despre pensii, despre Ileana cea grasă, despre pământ, animale, câte şi mai câte. Dumnezeu Vasile îl chema pe dânsul şi era fratele neveste-sii. Stătea la ei de când îi arsese casa, din ’69. Adică de doi ani. Tot atunci îi murise şi nevasta. Se înecase cu fum.

Dumnezeu avea 81 de ani. Nu-i implinise ieri. Îi împlinise în primăvară, în cântecul ciocârliei. Mustea pământul de viaţă! Copacii grei de floare, se lăfăiau în soare ca nişte motani puşi pe lenevit. În aer, se simţea miros de copil proaspăt miruit şi de sărbătoare scoasă din pieptul abia mâjit a douăsprezece fete mari. Până şi crucile din cimitir erau pline de primăvară, îmbâcsite de linişte şi vis. Numai Dumnezeu era supărat. El vroia să moară. Trecuse mai bine de un an de când murise nevastă-sa, Maria şi lui i se făcuse dor de dânsa. Avea aşa, o apăsare pe inimă, o zădărnicie în suflet care nu era cu priinţă vieţii. Mai mult închis în el însuşi, asculta noaptea cântecul stelelor. Ieşea pe cerdac, cu cugetul amorţit şi asculta povestea celor care nu mai sunt. Povestea lor este simplă. E ca o mlădiere de vânt. Toată lume o ştie, dar nimeni nu vorbeşte de ea. O păstrează în lăuntrul lor ca spaimă a celor viitoare.

Era om bun Dumnezeu. Avea firea blândă şi puţin plimbată prin deşertăciuni. Oamenii din sat îl căutau pentru sfaturi. Îi plăcea să sfătuiască. Îşi trecea mîna prin păr, profetic, ochii îi tresăltau a viaţă nouă, proaspătă, iar glasul părea că se rostogoleşte spre tine în picături mari de ploaie de vară. Timpul se făcea rotund şi-n mijlocul lui stătea Vasile Dumnezeu cel plin de har şi bună cuviinţă. Grozav îi plăcea lui Dumnezeu să de-a sfaturi! Acestea erau singurele lui momente de viaţă. În restul timpului părea un mort rătăcit printre nişte oameni aproape vii. Că viu pe de-a-ntregul nu este nimeni. De-a lungul vieţii, toţi oamenii mor câte un pic.


Om bun era şi moş Pintilie. Bun de gură, bun la cosit, bun la tăiat lemne…. Coţcar vechi! Ş-acuma mai scăpa ochii după vreo nevestică mai bălăioară, mai fâşneaţă, cu sângele iute şi mers legănat. Că după mers le cunoştea el.

Când era tânăr, s-a iubit cu o nevestică de jandarm pe trupul căreea înfloreau macii. Aşa era de frumoasă. Şi ca să se păstreze, făcea baie de două ori pe săptămână în lapte de măgăriţă, fiert cu trandafiri franţuzeşti şi crini imperiali. Pentru ca apoi,să se clătească cu apa de rouă culeasă din 333 muşcate sălbatece. O ştia de frumoasă până şi târgul Iaşilor. Grozav o iubise! Nici viaţa n-o iubea aşa.

Îi făcuse rochie numai de fluturi de noapte prinşi în „Săptămâna mare”, cât a stat la biserică. Cu mâna lui o cususe. În noaptea când i-a dăruit-o, s-a deschis cerul şi îngeri goi coborau înfiorând pământul. Iar el se credea Dumnezeu Tatăl.


Ehe…..! Asta era în tinereţe. Acum e cheag bătrân şi gârbovit de vremi. Oasele-i scârţie. Când se apleacă, parcă ar fi o uşă neunsă. Noroc de nepoţi că-l mai fac să râdă şi de nevastă că-i dă să mănânce. Bună nevasta, săraca. Alta de mult l-ar fi lăsat….


Dragos Hutuleac

***

 Marele pianist Dan Grigore se naște în București, pe 6 august 1943. ❤


La multi ani, Maestre!


Tatăl său, Nicolae Grigore, era un ofițer aviator de elită, instruit la Academia Militară din Bucuresti (șef de promoție) și apoi bursier timp de doi ani la Paris. Talentul muzical l-a moștenit însă de la mama sa, remarcabil înzestrată în acest sens. Sub influența ei, începe să cânte la pian de la vârsta de 3 ani și se va dedica unei cariere muzicale. Este căsătorit și are un copil.

Începe să studieze pianul și teoria muzicală la vârsta de 6 ani, cu Eugenia Ionescu. Continua studiul cu Florica Musicescu (arta pianistică) și academicianul Mihail Jora (armonie și compoziție), profesor al lui Dinu Lipatti și prieten apropiat al lui George Enescu. În perioada 1962-1964 studiază la Conservatorul Rimski-Korsakov din Sankt Petersburg, la clasa profesoarei Tatiana Kravcenko. Între 1965-1967 își continuă studiile la Universitatea Națională de Muzică din București, unde din 1966 studiază sub îndrumarea Cellei Delavrancea, cu care va colabora și cu care va stabili o prietenie artistică de lungă durată. Între 1969-1970, la recomandarea lui Mihail Jora, primește Bursa Herder și studiază la Academia de Muzica din Viena (clasa profesorului Richard Hauser). Datorită refuzului său de a îl sprijini public pe Nicolae Ceaușescu, este marginalizat și statul român îi interzice să mai călătorească în străinătate, respingându-i bursele de studii obținute ulterior: bursa acordată de Nadia Boulanger la Conservatorul American de la Fontainebleau (1968), bursa de doi ani la Universitatea Madison - Wisconsin - SUA (1969-1971) și bursa de un an la cursurile dirijorului Sergiu Celibidache (1979). De asemenea i se interzice să mai susțină concerte în străinătate. În 1987 primește o invitație din partea guvernului american pentru o călătorie de o lună în Statele Unite în cadrul programului International Visitor. Invitația este refuzată de Elena Ceaușescu personal.

Iata cum descrie situația lui Dan Grigore ambasadorul Canadei la București (1979-1983), Peter Roberts:

„Dan Grigore, marele pianist român, a suferit mult sub Ceaușescu. Am sugerat o paralela cu Sostakovici sub Stalin, dar gândindu-mă mai profund, cred ca soarta lui Dan Grigore a fost mai rea. Cel puțin Stalin se interesa de ceea ce făcea Sostakovici, chiar dacă încerca să-i ordone cum și ce să compună și îl amenința cu închisoarea sau moartea dacă nu se conforma. Lui Grigore, care a refuzat sistematic să dea orice semn de sprijin public pentru Ceaușescu, i s-a interzis sa călătorească și să concerteze în străinătate - pericol de moarte profesională pentru un pianist de statura lui - și a fost vânat și persecutat în țara lui, privat până și de un minim trai decent. Nu exista nici un privilegiu nomenclaturist pentru el.”

Debutează la vârsta de 14 ani, într-un concert cameral Enescu, alături de soliști consacrați. Între 1961-1965, printr-o bursă acordată de Principesa Maria Cantacuzino-Enescu, capătă dreptul de a folosi pianul lui George Enescu. Este laureat al Concursului internațional George Enescu, la edițiile din 1961 și 1967. În 1968 este laureat al Concursului internațional de pian de la Montreal. Cella Delavrancea, printr-o serie de articole entuziaste, îl face cunoscut într-o perioadă în care era ignorat de criticii oficiali. Reputația sa este în continuă creștere și primește numeroase invitații, atât în Europa de Vest, cât și în Est. Marginalizat de regimul Ceaușescu, i se interzice să mai concerteze în străinătate. În 1979 devine Solist al Filarmonicii George Enescu din București, ca urmare a unor emisiuni ale postului de radio Europa Liberă, în care era blamată marginalizarea sa de către regim.

După căderea regimului Ceaușescu, are o bogată activitate concertistică, susținând concerte la Tokio, Kyoto, Osaka, Anvers, Berlin, München, Budapesta, Birmingham, Cardiff, Paris, Roma, Ierusalim, Tel Aviv, Madrid, Barcelona, Copenhaga etc. În 1996 susține trei concerte împreuna cu Orchestra Filarmonică din München, sub bagheta dirijorului Sergiu Celibidache, la München. Acestea au fost ultimele concerte ale marelui dirijor, care l-a apreciat foarte mult, Dan Grigore fiind singurul pianist român cu care acesta a colaborat.

Debutează în activitatea didactică în anul 1967, când primește o clasă de pian la Conservatorul de Muzică din București. Va activa la această catedră până în anul 1979, când este constrâns de autoritățile vremii să renunțe la clasa de pian. După Revoluția din 1989 și prăbușirea regimului comunist, își reia activitatea didactică la cererea studenților, în calitate de profesor de pian la Universitatea de Muzică din București. Între 1996 - 1999 este profesor la Universitatea de Muzică din Cluj. În anul 2000 devine șef al catedrei de pian de la Universitatea de Muzică din București. Este și Prorector de Onoare al Universității de Muzică București, din anul 2000. Ca profesor, susține masterclass-uri și conferențiază la Birmingham, Tokyo și Sorrento.

Imediat după Revoluția din 1989, în perioada ianuarie-mai 1990, este numit director al Filarmonicii George Enescu. În această calitate acționează pentru revenirea pe scena Ateneului a marilor artiști români din exil: Ileana Cotrubaș, Marina Krilovici, Silvia Marcovici, Radu Lupu, Radu Aldulescu. Îi propune maestrului Sergiu Celibidache să accepte direcția de onoare a Filarmonicii George Enescu, adresându-i prima invitație oficială de a reveni în țară - împreuna cu Filarmonica din München. De asemenea începe procesul de restaurare a Ateneului Român și redeschide ciclul de concerte de binefacere Dați un leu pentru Ateneu, în colaborare cu Televiziunea Română, pentru colectarea de fonduri necesare renovării Ateneului. După alegerile din mai 1990, demisionează de la direcția Filarmonicii și se implică în viața publică și în cea politică, alături de intelectualii și oamenii de cultură români care luptau pentru formarea și structurarea opoziției democratice din România. Între 1996-1997 este membru al Consiliului consultativ al Președintelui Televiziunii Române. Din iulie 2000 este membru în Consiliul Național al Audiovizualului, funcție din care demisionează în 8 Martie 2012, din cauza unui scandal legat de unele afirmații ale lui Crin  Antonescu.

***

 Maria Ciucurescu, actrița preferată a lui I.L. Caragiale, este astăzi aproape necunoscută

Maria Ciucurescu s-a născut pe 6 august 1866, a fost una dintre cele patru fiice ale lui Ștefan și al Elenei Ciucurescu (Eugenia, și ea actriță, Carmina, căsătorită cu liberalul Constantin Bursan, ctitor de biserici, decedat în temnițele comuniste și Rodica) și a devenit cunoscută mai întâi în Regatul României, apoi în Ardeal, unde a făcut câteva turnee extrem de apreciate înainte de Unirea din 1918.

Societară a Teatrului Național din București, artista a fost interpreta favorită a lui Ion Luca Caragiale pentru rolurile magistrale în comediile marelui dramaturg din perioadă în care acesta conducea prima scenă a țării. În noiembrie 1913, după o serie de spectacole prin mai multe orașe transilvănene, revista Luceafărul îi dedica un articol vast datorită căruia aflăm câteva date biografice extrem de prețioase:

“Pentru românii din Ardeal acest nume abia începe să fie rostit cu drag și cu sfințenie. Pe unde a trecut, pe la Alba-Iulia, Blaj, Orăștie, Sebeș, Făgăraș, ca și pe la noi, la Sibiu, femeia aceasta, atât de dăruită de Dumnezeu, ne-a fermecat cu graiul ei limpede ca izvoarele munților românești, căci cuvântul ei ce desmiardă auzul pică în sufletele noastre însetate ca stropul de apă binecuvântată pe care drumețul îl așteaptă de lungă vreme…

În regatul liber al fraților noștri, Maria Ciucurescu e de mult o podoabă a scenei românești și ori de câte ori i se rostește numele sau e arătată cu degetul când trece strada: “Uite Ciucureasca!”, frunțile se înseninează, gurile surâd, căci odată cu numele ei apare amintirea atâtor clipe de veselie, de umor dumnezeiesc, de însuflețire neștearsă.

Rudele Mariei Ciucurescu se găsesc și astăzi pe Valea Gilortului și la Brașov, în Schei. Sângele ardelenesc și cel oltenesc au turnat în vinele ei focul acela aprinzător de inimi și au plămădit temperamentul acela răscolitor, veselia aceea exuberantă care dau atâta miez cuvântului ei, atât sprinteneală de căprioară mișcărilor ei și atâta duh și frumusețe românească chipului. Scapără ochii ca scânteile din amnar și când o prinde gura Mariei Ciucurescu să grăiască, să râdă, să cicălească, apoi uiți de toate grijile de pe pământ, atâta vino-ncoace a pus Dumnezeu în această desăvârșită femeie și artistă.

Cu toate acestea, viața ei de artistă n-a fost pat de roze. A avut de luptat din copilărie cu sărăcia, apoi cu greutățile pe care teatrul românesc le-a întâmpinat în dezvoltarea sa.

Maria Ciucurescu a învățat să citescă, chinuindu-se la lumina lunii, căci lumânarea era scumpă! La vârsta de 7 ani a trecut cu părinții ei în Dobrogea de curând anexată și la 15 ani, măritată, a debutat la Brăila, cu trupa Burienescu, în “Baba-Hârca”.

În 1884 venind la București, după câteva reprezentații date în grădina Rașca, atrase atenția tuturor prin talentul și frumusețea sa, așa încât direcția Teatrului Național pe de-o parte o angajă ca elevă, iar pe de alta o înscrise la Conservator, pe care-l absolvi cu premiu. Numaidecât începu munca pentru Maria Ciucurescu: opereta, comedia, feeria, drama au fost rând pe rând încercate cu succese tot mai mari de către Maria Ciucurescu.

Martina din “Doctorul fără voie”, Toaneta din “Bolnavul închipuit”, Dorina din “Tartuffe”, Frosina din “Avarul”, subretele din “Nebuniile amoroase”, “Legatarul universal”, “Mincinosul” au făcut din Maria Ciucurescu un stâlp al teatrului clasic al lui Moliere, Regnard, Corneille.

Zița și Veta din “O noapte furtunoasă”, Mița din “D-ale carnavalului”, Zoe din “O scrisoare pierdută” au consacrat-o cea mai mare din interpretele teatrului lui Caragiale. Nemuritorul maestru venind la direcția Teatrului Național, nu cunoștea puterile Mariei Ciucurescu și era aproape s-o dea la o parte. A fost destul să o vadă de câteva ori ca Maria Ciucurescu să capete roluri peste roluri și să rămâie una din admirațiile lui Caragiale, din casa căruia nu avea voie să lipsească în anii din urmă, ori de câte ori venea pe la Berlin. Mult îi plăcea lui Caragiale să stea de vorbă cu eroina comediilor sale! În teatrul românesc, autori ca Grigore Ventura, Polizu Micșunești, Ursachi erau fericiți să încredințeze roluri Mariei Ciucurescu.

Astfel a jucat pe Safta Băltescu din Copila din flori “, pe Zoe din “Lizi”, pe Coana Zinca din “O căsnicie”, în care ne-a înveselit acum atâta și pe noi, pe Smărăndița din “Rămășagul “, Anica din “Sburătorul “, Coana Măndica din “O suharea la mahala “, Rița din “Do’n Wagmistru”, Eraclita din “Deputatul Tatei”, Uța din “Microbii Bucureștilor” fără să mai vorbim de alte zeci de roluri, tipuri, fie de comedie, fie de dramă, variind ca gen dramatic de la cerșetoarea Frochard din “Două orfane” până la baroana din “Punctul negru” sau doamna Schirmer din “Prostul”.

Nesfârsită este scara talentului dramatic al Mariei Ciucurescu și dacă așteptăm ceva este ca anul viitor, când va reveni la noi, să ni se arate în roluri cât mai diferite. Va fi și anul când împreună cu frații noștri din regatul liber vom putea sărbători, în deplină cunoștință a puterilor acestui mare talent, treizeci de ani de muncă și devotament neclintit al Mariei Ciucurescu către prima scenă națională.

Până atunci, urându-i multă sănătate și mulțumindu-i din suflet că a venit să ne grăiască dulcea limbă a neamului și să ne aducă veselie românească, strigăm cum strigă toți acei care o acoperă de flori în ținuturile noastre ardelenești: Să ne trăiască!”

(Sursa: Luceafărul, 16 noiembrie 1913)

Marea artistă Maria Ciucurescu, sora ei, Eugenia Ciucurescu, și fiica sa, Maria Cinski (cunoscută și ca Marioara Cinski, cea mai dragă parteneră a lui Constantin Tănase, rod al relației cu Edward Kinsky) au evoluat pe scenele teatrelor din țară zeci de ani, fiind distribuite în cele mai cunoscute piese în perioada interbelică.

Maria Ciucurescu s-a retras din viața artistică în 1924, dar, scrie Victor Eftimiu în volumul “Fum de fantome: Evocări”: “O vedeam la mai toate spectacolele, surâzătoare, într-un colț al sălii, sub părul alb și ondulat, fericită de succesul camaradelor mai tinere, crezând în teatru ca o adolescentă, pregătindu-se, parcă, să-l ia de la capăt, cu optimism, cu ștrengărească întraripare”. Scriitorul o considera cea mai mare actriță de comedie pe care am avut-o, cea mai firească, cea mai frumoasă și mai caldă, cea mai catifelată, cu un umor ce nu avea nimic vulgar, o mândrețe de priviri șirete, un mers grațios, o feminitate specific românească.

Actrița a încetat din viață în februarie 1939, la vârsta de 73 de ani, și a fost înmormântată în cavoul familiei, la Cimitirul Bellu.

“Cu Maria Ciucurescu dispare una din marile figurile teatrului românesc. Cine n-a văzut-o în Coana Zoițica și Coana Veta ale nemuritorului Caragiale, în eroina din “Noaptea Regilor”, în subreta din “Bolnavul închipuit” sau în Dorina din “Tartuffe”, ca și în atâtea alte roluri care i-au asigurat cununa trainicei glorii nu-și poate da seama cine a fost această mare și puternică personalitate artistică ce a știut să smulgă taina marilor succese și să cucerească, alături de Liciu, Vasile Toneanu, Ion Niculescu, publicul românesc. Maria Ciucurescu a fost o creatoare de roluri pe care Dumnezeu o înzestrase din belșug cu talent și cu priceperea de a ridica prestigiul începuturilor noastre atât de anevoioase la înălțimi care mai luminează și mai pilduiesc și astăzi.

De aceea d. Ion Marin Sadoveanu, subsecretarul de stat al artelor, a spus cu drept cuvânt la moartea marii artiste, printre altele: “Lângă Maria Ciucurescu pe care o aduce azi somnul de veci în mijlocul artiștilor trecuți din viață, cuvântul oricare ar fi el, de laudă sau de jale, s-ar dori înmiit spre a cuprinde viata și ctitoria ei de artă. Cei care acum o sută și ceva de ani au dorit un teatru pârghie de renaștere națională, ca și cei de acum, care privesc înălțimile trecute, de ar putea hotărî împreună, ar alege unii din nădejdile lor, alții din închinări, pe Maria Ciucurescu ca pe o icoană de isbândă”.

Cu Maria Ciucurescu dispare ultima mare artistă din generația sa. Fie ca amintirea ei să îndrume pașii tinerelor generații care urcă treptele primei noastre scene, pentru ca opera trainică pe care a întruchipat-o la lumina rampei, în focul sacru al artei, să dăinuiască în truda tinerelor talente care vor încerca să-i urmeze. Cu regretul dispariției unei protagoniste din pleiada cea mare, cei care poartă cu atâta dragoste grija teatrului românesc trebue să se gândească nu numai la memoria marilor dispăruți, dar și la nevoia de a păstra, în arhiva vie a teatrului, pentru nevoile prețuirii tinerelor talente, jocul, glasul, interpretarea și îmbrăcămintea marilor artiști în marile creații. Pe când juca Maria Ciucurescu nu exista cinematograful sonor cu perfecțiunile de care dispune astăzi. Descrierea, oricât de credincioasă și de conștiincioasă, nu poate înlocui acest admirabil mijloc care permite să imortalizeze o creație. De aceea credem că teatrul românesc în general, Teatrul Național în special, va trebui să-și filmeze marile realizări, marile creații pe care să le păstreze cu sfințenie într-o arhivă cinefilă. Copii după filmele acestei arhive să slujească conservatoarelor la integrarea unei asemenea documentări, la cursuri, pentru ca profesorii să aibă la îndemână adevărate modele de interpretare pe care nicio descriere și niciun alt mijloc nu le va putea înlocui. Ar fi poate cel mai frumos omagiu ce s-ar putea aduce fruntașilor teatrului românesc și cea mai prețioasă contribuție ce s-ar putea aduce școalei și istoriei artelor”, scria Ilustraţiunea română, în numărul din 22 februarie 1939, la dispariția marii artiste al cărei nume este astăzi aproape necunoscut.

Surse:

Luceafărul, 16 noiembrie 1913

Ilustraţiunea ro mână, 22 februarie 1939

***

 Mihai Băcescu, zoologul supranumit “Omul apelor” a decedat pe 6 august 1999.

Mihai Băcescu s-a născut pe 28 martie 1908 la Broşteni și, după ce și-a pierdut ambii părinți la doar 4 ani, a fost crescut de o bunică, apoi de unchiul matern la Fălticeni, unde a urmat gimnaziul și Liceul Nicu Gane. Ioan Hudiță, fruntașul țărănist care îi era profesor, i-a recomandat în 1922 să se mute la liceul Bogdan Petriceicu Hasdeu din Chișinău, unde a întâlnit-o pe viitoarea sa soție, Eliza. Savantul s-a înscris apoi pentru studiile universitare la Facultatea de Științe Naturale din Iași, devenind ulterior asistent al profesorului Ioan Borcea la Stațiunea de la Agigea și a făcut stagii de specializare la Roscoff, Banyuls sur Mer şi Monaco, pentru a aprofunda biologia marină.

Încă din primii ani ai formării a contribuit cu o serie de lucrări în domeniul nomenclaturii populare a peştilor şi păsărilor. În 1933, a făcut o călătorie științifică în Marea Baltică și, mai târziu, cercetări în Marea Mediterană, Marea Neagră şi Marea Mânecii, fiind recunoscut ca specialist în crustacee şi ecologie. În 1965, Mihai Băcescu a călătorit de-a lungul ţărmului peruvian şi a urcat pe culmile Munţilor Anzi, în 1968 şi 1971 a vizitat Statele Unite, iar în 1968, în calitate de oceanolog, a cercetat ţărmurile cubaneze.

Trei ani mai târziu, s-a aflat în echipa internațională care a făcut studii în apele Mauritaniei, iar în perioada noiembrie 1973 – februarie 1974 a organizat, sub auspiciile Muzeului “Grigore Antipa”, o expediţie pentru explorarea recifelor din Oceanul Indian de Vest. În 1972, Mihai Băcescu a publicat volumul de călătorii “Chemarea apelor”, rezultatul călătoriilor pe coastelor Pacificului peruvian, experiență despre care a povestit:

“Nava americană pe care am călătorit poartă numele “Anton Brun”, după numele cunoscutului explorator danez al abisurilor oceanice. Pe puntea ei se aflau treisprezece oameni de ştiinţă: opt americani, doi germani, un canadian, un indian şi eu, un român. Expediţia a durat 40 de zile.

Am pornit din Guayaquilul Ecuadorului. După ce am înaintat 200 km spre largul Pacificului, am luat sudul pentru a găsi aşa-numitul “jgheab Peruvian”, o mare prăbuşitură a globului ce se întinde din Peru până la sud de Chile, un jgheab cu o adâncime variind între 6 şi 7.000 de metri. Scopul expediţiei era să cerceteze fauna acestei regiuni. Metoda a fost pe cât de modernă, pe atât de neobişnuită. Fundul oceanului, de la 4 la 5.300 de metri, a fost fotografiat, trecându-se în zig-zag de mai multe ori peste “jgheab”.

Cu puţin timp înainte de a ne îmbarca, în largul Oceanului Pacific, în dreptul jgheabului Californiei, a fost găsită o moluscă ciudată, un fel de melc de 2 – 3 cm diametru, care, în locul unei cochilii răsucite, are un capac. Tipul acesta de moluște este de origine foarte veche, numărând sute de milioane de ani. Neopilina galathae, cum a fost numită, este aşadar o “fosilă vie” care ar putea să dezlege multe taine legate de originea vieţii. Toţi cei care participam la expediţie ne întrebam dacă în cursul cercetărilor noastre vom mai găsi şi exemplare în viaţă.

Zilele treceau fără nici un rezultat. Eu unul mă încăpăţânasem, cercetam zi şi noapte sedimentele de pe fundul oceanului. Şi iată că munca nu mi-a fost zadarnică. Într-una din zile au fost găsite mai multe deodată, printre care am identificat şi una nouă.

Vestea s-a răspândit repede pe vas. De îndată evenimentul a fost cinstit cu ţuică românească, iar speciei descoperite i s-a dat numele de Neopilina Bacescul. “Jgheabul peruvian” este bine populat cu asemenea moluşte.

Importanţa neopilinelor este deosebită. Supusă unui şir de analize fiziologice, neopilina trebuie să demonstreze dacă proporţia de săruri din sângele ei aminteşte compoziţia salină a mărilor şi oceanelor de acum câteva sute de milioane de ani şi să ne arate cu care dintre grupele actuale de moluşte este mai înrudită. Aceasta va constitui o dovadă că, dincolo de toate transformările produse de-a lungul mileniilor, vieţuitoarele au păstrat în mediul lor intern ceva din amintirea trecutului acvatic. Dar cercetările sunt în curs.

Găsirea neopilinei şi stabilirea compoziţiei faunistice a “Jgheabului” n-au fost unicele scopuri ale expediţiei noastre. Printre altele, trebuie să ştiţi că am urmărit să descoperim bogăţiile minerale aflate pe fundul oceanului. Rezultatul a fost găsirea unor aglomerări mari — concreţiuni — de crom, nichel, mangan. S-a făcut harta acestor locuri, pentru a se constata dacă zăcămintele merită să fie exploatate. S-a mai calculat densitatea vieţii animale pe acele adânci funduri de ocean şi producţia primară a fotoplanctonului.

În cursul acestei expediţii a fost cercetată influenţa curentului rece Humboldt. Acest curent vine dinspre Antarctica şi curge spre Ecuator, de unde o coteşte către vest, spre Galapagos, apoi se pierde în largul Pacificului, spre Insulele Polinesiene. Pe aceste ultime ramuri ale curentului a trecut pluta lui Thor Heyerdahl, în cadrul expediţiei “Kon-Tiki”. Când acest curent rece ajunge pe coasta Perului, întâlneşte apele foarte calde ale Pacificului. Această diferenţă de temperatură produce o perdea de ceaţă permanentă, care împiedică creşterea vegetaţiei pe versantul oceanic al Anzilor, până la 2 000 m altitudine; de aceea pe acolo domneşte un adevărat pustiu. Când locuitorii orașului Lima vor să profite de soare iarna, nu vin la plajă pe ţărmul oceanului, ci suie pe înălţimi, unde se află staţiunile fără ceaţă. Pe celălalt versant al munţilor se află pădurile virgine ale Amazoniei.

Cercetarea acestei porţiuni de coastă pustie prezintă un mare interes pentru oamenii de ştiinţă. Dar oceanul? Curentul rece aduce multe substanţe nutritive, cu care se hrănesc peşti din neamul hamsiilor, din care pricină la confluenţa curenţilor rece şi cald se desfăşoară cel mai intens pescuit din lume. Curentul rece Humboldt influenţează şi fundul oceanului. Aerisindu-l continuu, el face să pulseze aici din plin viaţa. Pentru cercetătorii de pe “Anton Brun” era deci foarte important să studieze influenţele acestui curent asupra faunei de fund, pentru mine, şi a celei de la ţărm, tot atât de necunoscută pentru un european.

În ce mă priveşte, m-am întors cu mult material de studiu reprezentând fauna marilor adâncimi între care şi o Neopilina.

Am adus peşti abisali foarte mulţi şi variaţi, necunoscuţi aici, în muzeele de la noi, peşti cu ochi telescopici, sau cu organe luminoase (din grupa microfidelor), peşti cu guri uriaşe sau raci, holoturii şi arici de mare, de la ţărm, steluţe de mare, diverşi crustacei etc. Am adus câteva sepii mari, de un metru lungime, din acelea socotite ca fiind cele mai feroce răpitoare din lumea nevertebratelor. În regiune se află şi sepii ce ajung şi până la 3 metri lungime. Acestea ieşeau noaptea la suprafaţă, în urmărirea peştilor atraşi de luminile navei. Printre multe alte vieţuitoare se aflau şi balene, ce urmăreau şi ele fauna îngrămădită în jurul luminilor.

Cu timpul sper să duc la capăt câteva studii interesante despre viaţa atât de bogată şi variată a adâncurilor oceanice”.

*** Cutezătorii Cutezătorii, 1969

Călătoria în Mauritania a fost ocazia de a publica o nouă carte, “Acolo unde Sahara dispare sub ocean”, tipărită în 1974.

Într-un alt interviu, neobositul savant a vorbit despre anii săi de început:

“Profesorul Mihai Băcescu spune singur despre sine că este mai mult om al apelor…

— Firul central al activităţii mele l-au constituit apele. Ape dulci la început, ape marine mai târziu.

— Să înţeleg că aţi exclus, de pildă, muntele din viața dumneavoastră?

— Nu. Am trecut chiar Anzii. Eu, dacă nu mă duc într-o vară prin munţii noştri să respir oleacă de aer de brad, nu sunt om un an.

— Dacă nu mă înşel, întâile dumneavoastră preocupări au fost animalele terestre.

— Mi-am luat licenţa cu studiul şerpilor şi al şopârlelor. Se pare că atunci au fost atingerile mele cele mai directe cu zonele alpine care au rămas şi astăzi principalele recreaţii ale mele. Dar, să fim bine înţeleşi, călătoriile pe jos, nu cu funicularul.

— Aveţi nişte zone montane preferate anume?

— Îmi plac nu cărările bătute ale Bucegilor, nici ale Ceahlăului şi nici ale Rarăului. Sunt fericit să merg pe brânele neumblate ale Bucegilor şi pe sub Piatra Zimbrului. Brâna Mică a Jepilor Mari este o minune. Brânele Caraimanului sunt, de asemenea, minuni, îmi place muntele sălbatic, natura în intimitatea ei, nu natura bruscată de “excursioniști” cu sticle de coniac lângă dânșii și cu tranzistoare.

— Așadar, mai întâi au fost apele dulci…

— De apele dulci mi-am legat numele cu două fapte. Unul dintre ele a fost descoperirea unor animale marine în adâncimile Dunării, la Porţile de Fier. Acolo persista, şi există şi azi, alături de baraj, la o adâncime de 50-60 de metri, o faună marină. De altfel, o a doua preocupare a mea a fost urmărirea în toate râurile ţării a faunei rămase din mările trecutului îndepărtat. Imaginaţi-vă că odinioară Câmpia Olteniei era acoperită de mare. Unele animale au supravieţuit. Eu de ele m-am ocupat şi mă ocup în continuare.

— Cum a avut loc întâlnirea dumneavoastră cu Marea Neagră?

— În anul 1929 am început studiul ei la îndemnul profesorului Borcea. Mult mai târziu am format chiar eu acolo o școală de oceanologi, pe linia Academiei. Ca rezultat al acestor cercetări s-au publicat sute de lucrări și patru volume de ecologie marină. Volumul al patrulea cuprinde sinteza tuturor cunoştinţelor asupra faunei de fund a Mării Negre şi o comparaţie a acesteia cu cea a Mediteranei din care se trage în bună parte.

— Care este animalul cel mai ciudat trăitor în Marea Neagră?

— O ciudăţenie a întregului bazin al Mării Negre sunt sturionii împlătoşaţi pontocaspici, străvechi strigoi ai mărilor trecute. Noi avem şase specii de sturioni.

— Aţi călătorit pe multe alte ape ale lumii…

— Pe unele mări şi pe unele oceane. Am mers mai întâi la Mediterana, după care am mers la Marea Mânecii, făcându-mi un stagiu la Roscoff.

— Ştiu că sunteţi vicepreşedinte al Comisiei Mediteranei. Cu ce se ocupă această comisie?

— Cu studiul explorării sub toate aspectele a Mării Mediterane în vederea unor exploatări ştiinţifice a resurselor ei: biologice, minerale… De altfel, trebuie să ştiţi că nu sunt acolo singurul reprezentant al României. Comisia aceasta este organizată pe comitete de specialitate, iar preşedinţii lor sunt aleşi prin vot pentru merite ştiinţifice. Eugen Pora este preşedintele unui comitet de lucru al apelor salmastre; inginerul Chiriac a fost ales la Atena vicepreşedinte al comitetului împotriva poluării marine.

— Care este alfabetul, nu al naturalistului, ci al tânărului în general, pentru a deveni un bun cunoscător al naturii?

— Terenul, orientarea, cunoaşterea minimă a mediului în care trăieşte. Există naturalişti care nu ştiu să deosebească un fag de un stejar. Dar tot eu spun că nu tinerii sunt în primul rând vinovaţi. Cred că a fost îndepărtată preocuparea excursiilor organizate. Aşa se întâmplă că se duc studenţii (acum vorbesc de cei de la ştiinţele naturii), şapte zile la Sinaia şi se întorc cu trei gândaci într-o cutie.

Or, natura în natură se învaţă. Ea singură îţi arată ce e bine de făcut. Dacă ai ochi s-o vezi. Mi-aduc aminte de cuvintele lui Chaudat, un elveţian care a scris o carte despre algele munţilor Alpi: “Natura are suflet de femeie şi nu se dă decât celui care îi face o curte asiduă”.

— Sunteţi directorul acestui mare muzeu, muzeul “Antipa”. E mare numai pentru noi?

— Nu numai pentru noi. Contează ca unul din cele mai bune muzee europene. Antipa a făcut primele diorame din lume. El a prezentat pentru întâia oară animalele în mediul lor natural, alături de prieteni şi duşmani. Renul, de pildă, e pus în tundră, pe zăpadă albă, împreună cu iepurele alb, cu găinuşa albă şi celelalte.

Mihai Băcescu

— Astăzi diorama este metodă curentă de expunere muzeală.

— E adevărat, dar, istoriceşte, aici s-a născut, chiar dacă astăzi sunt ţări care ne depăşesc în prezentarea ei.

— Ce altceva distinge “Antipa” de alte muzee?

— La “Antipa” se află prima peşteră din lume în care publicul poate circula normal. Noi am făcut-o în 1967, cu prilejul sărbătoririi a o sută de ani de la naşterea lui Racoviţă. În anul în care noi o dam spre vizitare, Cuba pregătea o asemenea peşteră. Laboratorul ei de speologie este instalat chiar în gura unei grote şi poartă numele savantului nostru, Emil Racoviţă.

— Dar Racoviţă nu ajunsese în Cuba.

— Nu ajunsese. Dar primul institut de speologie din lume e făcut de el la Cluj. Şi a teoretizat, primul, importanţa vieţii din peşteri pentru evoluţia animală. Aşa că nu se poate vorbi despre viaţa grotelor, oriunde le-ar cerceta cineva în lume, fără să se pomenească numele lui Racoviţă.

Într-una din sălile muzeului “Antipa” se află ultima noutate, expoziţia care sintetizează rezultatul unei expediţii organizată în cadrul colaborării internaţionale UNESCO pentru cercetarea Atlanticului tropical de est şi la care profesorul Băcescu a adus, odată cu participarea domniei-sale, contribuţia ştiinţei româneşti la cunoaşterea vieţii substratului a unuia din cele mai bogate adâncuri. Expediţia s-a desfăşurat în ianuarie-februarie 1971, cu principala navă oceanologică a Franţei, “Thalassa”.

— Am pornit din golful Nantes, unde se află institutul central de pescuit marin al Franţei, şi am ajuns pe ţărmul saharian al Atlanticului. Echipa a fost formată din şapte cercetători: patru francezi, un spaniol, un senegalez şi un român. Toată expediţia a durat două luni, dar în faţa obiectivului saharian am stat treizeci şi cinci de zile.

— Cum a fost viaţa în cele treizeci şi cinci de zile?

— Un vis. Am prins peste două sute de feluri de peşti.

— I-aţi gustat?

— Asta facea parte din meserie. Am gustat mulţi dintre ei. Am mâncat şi rechin, să văd cum e la gust.

— Şi cum e?

— Pentru gustul nostru, puţin cam teios. Seamănă cu o carne de pasăre bătrână. Localnicii mănâncă în mod curent rechini. Ei şi toţi riveranii ţărilor tropicale.

— Tot ceea ce am văzut eu în expoziţie înseamnă material marin adus de dumneavoastră?

— Da. Pe cel mai preţios l-am adus chiar eu. Dar ceea ce aţi văzut expus reprezintă doar o parte din materialul adus, adică vreo două sute de specii de animale marine. Alte trei sute se află în laborator, în studiu. Trebuie să ştiţi că marea majoritate a lor nu există în apele Europei şi multe dintre ele nici măcar în muzeele europene.

— Ele reprezintă în acelaşi timp preţul muncii pe care un om de ştiinţă român a depus-o într-o expediţie importantă și norocoasă.

— Am muncit foarte mult, îmi spuneau “Le Roc” — stânca. Lucram în laborator până seara târziu.

— Deci o expediţie nu înseamnă numai amuzament şi spectaculos. Când va fi următoarea?

— Ne gândim la o expediţie organizată de muzeul nostru pentru cercetarea vieţii coralilor din Tanzania. În lungul coastei est-africane, la o suta de metri de ţărm, există o barieră de netrecut de corali. Am îmbogăţi muzeul “Antipa” cu încă o colecţie şi o minunată dioramă tropicală”.

*** România Pitorească, 1 mai 1973

Profesorul a condus Muzeul Antipa peste 30 de ani și, deși a ieșit la pensie în 1988, la vârsta de 80 de ani, a rămas apropiat de activitățile instituției până la sfârșitul vieții. Mihai Băces cu a încetat din viață pe 6 august 1999, la vârsta de 91 de ani.

***

 Povestea tragică a Elenei Văcărescu, prima iubire a lui Ferdinand al României Una dintre cele mai mari poete de la începutul secolului XX a...