sâmbătă, 3 august 2024

***

 Un soț și o soție se întâlneau cu amanții lor în același hotel. Într-o zi, bărbatul cu amanta lui ieșind din hotel, dă nas în nas cu nevasta-sa și cu amantul ei care intrau.

Când s-au văzut, femeia îi strigă bărbatului:

– Aha, în sfârșit, te-am prins! Și de data asta mi-am adus și un martor!


Între doi amici:

– Ce-ai, mă omule, de ești așa supărat?

– Cum dracu’ să nu fiu supărat! Ieri m-am întors mai devreme acasă de la lucru și am găsit-o pe nevastă-mea în pat cu un chinez!!

– Aoleu! Și? Ce i-ai zis?

– Păi ce dracu’ să-i zic, ce, eu știu chineza?!


-Prietena mea m-a acuzat astăzi că mă culc cu soră-sa!

-I-am zis: Păi, ce vrei să fac? La urma urmei e nevastă-mea…


– Care este diferența dintre o partidă de amor cu soțul și una cu amantul?

– Cam de 2 ore.

– Dar asemănarea?

– Cam de 3 minute…

Chelnerul către o doamnă:

– Ați observat că soțul dumneavoastră a căzut sub masă?

– Te înșeli dragă, soțul meu tocmai acum a intrat pe ușă…


La un bar, două blonde trecute de prima tinerețe discută:

– Îi vezi pe cei doi bărbați de acolo? Ei bine, cel din dreapta este soțul meu, cel din stânga este amantul meu.

– Ce ciudat… La mine este exact invers!


-Dacă te mai prind ca ai vreun amant, îmi cumpăr o pușcă și îl omor!

-Dragul meu, ți-ar trebui o mitralieră!


– Mai este valabil anunţul la mica publicitate: Vând maşină Porsche 911?

– Da, răspunde o voce tristă de doamnă.

– Cât costă maşina?

– 99 de euro.

– Doar atât?!

– Da, soţul meu, potrivit testamentului, a lăsat banii rezultaţi din vânzarea maşinii, pentru amanta lui.


Soţul şi soţia acasă. Sună telefonul. Soţul ridică receptorul, ascultă jumătate de minut, fără să scoată un cuvânt, apoi îl pune în furcă.:

– Cine a fost?, întreabă soția.

– Probabil cineva de la Meteorologie a greşit numărul. A întrebat: „Draga mea, orizontul este curat?", răspunde bărbatul. 


Maria se întoarce de la magazin cu o pălărie nouă și-i spune lui Ion:

– Mă, Ioane, să vezi, mi-a zis vânzătoarea că pălăria asta mă face să par cu zece ani mai tânără.

– Şi-atunci de ce nu ţi-ai luat vreo trei?


Soţia se duce la Poliţie să-şi declare soţul dispărut.

– Ce mesaj să-i transmitem în cazul în care îl vom găsi?

– Spuneţi-i că mama nu mai vine la noi, s-a răzgândit!


Trei polițiști discută:

– Am găsit o minge de golf sub pat. Nevasta-mea mă înșeală cu un jucător de golf, zice primul.

Al doilea:

– A mea mă înșeală cu un fotbalist. Eu am găsit o minge de fotbal sub pat.

Al treilea:

– A mea mă înșeală cu un cal. Am găsit un jocheu sub pat.


O proaspătă nevastă și soțul ei se întorc de la muncă. Ea îi spune:

-Am vești grozave pentru tine. În curând vom fi trei în această casă.

Soțul vine spre ea cu un zâmbet uriaș pe față. Strălucea de fericire, și își sărută soția, când aceasta îi spune:

-Mă bucur că te simți așa, de mâine dimineața, mama se mută cu noi.


O femeie goală se privește în fața unei oglinzi și îi spune soțului:

– Mi se pare că arăt groaznic, așa de grasă și plină de riduri… Am nevoie de un compliment…

– Ai o vedere extraordinar de bună!


Un cerșetor sună la o ușă și-i deschide o gospodină iritată, cu mâinile-n șolduri și pusă pe scandal:

– Ce mai vrei și tu, bă, ratatule?

– Păi știți, dacă ați avea niște sticle goale de bere, pe care le-aș putea vinde…

– Arat eu că și cum aș bea bere?!

– Aaa… atunci măcar niște sticle goale de oțet…


Doi bărbaţi, la supermarket, îşi lovesc, din greşeală, cărucioarele.

– Vai, îmi cer mii de scuze, mă uitam după nevastă-mea!, se scuză primul.

-Nu-i nimic. Şi eu mă uitam după a mea, răspunde al doilea.

– Cum arata soţia dvs.? Poate mergem să le căutăm împreună, spune din nou primul.

– Păi, cum să fie? Înaltă, picioare lungi, sâni mari, faţă drăguţă, buze siliconate. Dar a dvs.?

vineri, 2 august 2024

***

 ARMA TANCURI 105 ani de la infiintare. 


DIN ISTORIA TANCULUI


După apariţia sa, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre.

Tancul a apărut ca răspuns la o necesitate practică. Primul tanc modern a fost construit de britanici şi de francezi în timpul primului război mondial, ca armă capabilă să rupă gardurile de sârmă ghimpată şi să distrugă cuiburile de mitraliere şi buncărele inamice.

Trei caracteristici principale deosebesc tancurile de alte vehicule – sunt blindate, armate şi se deplasează pe şenile ce le permit să străbată terenuri extrem de ostile.

Dezvoltarea tancului până la forma sub care este cunoscut astazi s-a produs în urma unei serii de evoluţii tehnologice treptate, cum au fost apariţia motorului cu abur şi a celui cu ardere internă.

Primele tancuri au fost, de fapt, nişte „tractoare” acţionate cu abur ce puteau să traverseze terenuri mocirloase. În timpul războiului din Crimeea, John Edgewood a construit o şenilă superioară cu care tancul putea ajunge în locuri inaccesibile până atunci. Totuşi, tancul a devenit o maşină viabilă abia după 1885, o dată cu inventarea motorului cu ardere internă. Astfel, tancul nu mai avea nevoie de cantităţi mari de apă care să fie transformată în abur, fiind suficientă umplerea rezervorului cu benzină.

În 1899, Frederick Simms a proiectat ceea ce el a numit o „maşină de război cu motor”. Aceasta avea un motor puternic, blindaj şi două mitraliere cu rotaţie. L-a oferit guvernului britanic, dar fără să se gândească la cât de utilă va fi această invenţie.

De obicei însă o idee bună nu dispare foarte uşor. Compania Killen-Strait a construit un tanc cu şenile îmbunătăţite, realizatate din bolţuri de oţel şi zale ce formau o reţea.

La izbucnirea primului război mondial, „tractorul” a fost prezentat din nou guvernului britanic şi oficialităţilor militare, demonstrând cu câtă uşurinţă poate să străpungă un gard de sârmă ghimpată. La acea demonstraţie a asistat şi tânărul, pe atunci, Winston Churchill, care a rămas impresionat şi a numit o comisie pentru stabilirea importanţei noii maşini pe câmpul de luptă. Testarea „tractorului” s-a realizat în condiţii strict secrete, iar maşina a fost numită “tanc”, fiindcă semăna cu o cisternă cu apă.

Primul tanc, numit Micul Willie, cântărea 14 tone, avea o lungime de 3,6 metri şi admitea trei membri în echipaj; avea o viteză de înaintare de 5 km/h pe teren neted şi de 3 km/h pe teren accidentat. Iniţial, tancul nu putea traversa tranşeele, dar această problemă a fost remediată mai târziu.

Primele tancuri erau greu de manevrat. Spaţiul de interior era strâmt şi sufocant, iar maşina se defecta frecvent în condiţii de luptă. Din cauza greutăţii mari, tancurile se împotmoleau imediat în noroi şi trebuia tractate de alte tancuri sau despotmolite manual. Cu toate acestea, tancul a reuşit să treacă cu succes de primul test real pe câmpul de luptă, atunci când întreaga divizie britanică de tancuri (formată din 474 de tancuri) a fost aruncată în acţiune în bătălia de la Combras pe 20 noiembrie 1917. Trupele britanice au dobândit poziţii avantajoase, după ce divizia de tancuri a spart 20 km de front german, ducând la capturarea a 10 000 de soldaţi germani. Deşi succesul iniţial al britanicilor a fost anulat mai târziu de contraofensivele germane, acţiunea reuşită în prima ei parte a restabilit încrederea în tancuri, aflată în scădere, şi le-a dat de gândit nemţilor în privinţa eficacităţii acestora.

La încheierea războiului, britanicii produseseră un număr de 2636 de tancuri, iar francezii 3870. Germanii, fără să fi fost pe deplin convinşi de avantajele tancurilor şi în ciuda inventivităţii tehnice care îi caracteriza, construiseră numai 20. Aveau însă să-şi ia revanşa în cel de-al doilea razboi mondial, punând pe deplin în valoare forţa de şoc a acestei arme.

În 1939 diviziile panzer (blindate), cu o construcţie extrem de reuşită, au măturat Polonia în doar câteva zile şi mai târziu au învins Franţa în şase săptămâni. Britanicii, pe de altă parte, nu erau familiarizaţi cu utilizarea tactică a tancurilor şi unităţile lor blindate existente erau ineficiente împotriva panzerelor mai rapide şi mai bine dotate. Armata britanică şi-a pierdut aproape toate tancurile în retragerea de la Dunkerque, Franţa, lăsând Marea Britanie vulnerabilă într-o vreme în care se aştepta o invazie germană. Din fericire, invazia nu a mai avut loc şi Marea Britanie a avut timp să-şi dezvolte noi tancuri şi să perfecţioneze planuri pentru utilizarea lor tactică adecvată.

Primul dintre noile tancuri britanice a fost „Crusader”(„Cruciatul”). Clasificat ca tanc mediu, Crusader cântărea aproximativ 19 tone şi avea o viteză maximă de 43 km/h. Turela sa rotativă era iniţial dotată cu un tun de 7,92 mm şi un tun de 40 mm, înlocuit mai târziu cu un tun de 57 mm. Acesta a intrat în acţiune în 1914 în Africa de Nord.

Germania trebuia să mai ţină pasul şi cu noile tancuri puternice ale URSS şi SUA. Unul dintre cele mai bune tancuri din război a fost T-34-ul rusesc, un vehicul rapid de 28 de tone armat cu un tun puternic de 76 mm. Germanii şi-au construit formidabilul tanc Tiger („Tigru”) ca reacţie la T-34, dar l-au introdus mult prea târziu în război pentru a mai avea vreun efect semnificativ.

Multe din perfecţionările aduse tancului modern includ o manevrabilitate superioară, nivelul zgomotului şi al temperaturii mai scăzute şi, desigur, o mărire a razei de acţiune. Tancurile actuale sunt conduse prin intermediul unui computer de bord şi sunt echipate cu toată tehnologia de ultimă oră de care dispune armata.

Anual, la 1 august Armata Română sărbătorește Ziua Tanchiștilor, tradiția începând de la 1 August 1919 când a fost constituit primul batalion de tancuri sau care de luptă din Armata Română.

Sărbătoarea a fost instituită la 1 august 1919, prin ordin al regelui Ferdinand I, avându-se în vedere faptul că la garnizoana militară din Mihai Bravu (județul Giurgiu) s-a înființat un batalion de “care de asalt”, act ce a marcat apariția armei tancuri în Armata României.

Încă din primăvara anului 1919, Ministerul de Război îşi propusese să înfiinţeze atât o şcoală, cât şi un batalion de care de luptă, lucru consfinţit prin contractul încheiat de guvernul român cu cel francez.

Intuind avantajele oferite de carele de luptă, pe parcursul anului 1919, Ministerul de Război a solicitat guvernului francez achiziţionarea a 225 de ''care luptă''.

În acest sens, a fost trimisă la centrul de la Ambronay-Franta o ''comisie'' militară română, pentru achiziţionarea de tancuri uşoare.

În luna iunie 1919, însă, la solicitarea colonelului Traian Pascal, s-a aprobat reducerea numărului la 72 de care, motivând că ''în stadiul în care se găseşte acum organizarea acestor maşini de război, ele nu pot fi utilizate individual în operaţiuni tactice rapide'', se arată în volumul ''Calendarul Tradiţiilor Militare'' (2010).

La 1 ianuarie 1921, prin Înalt Decret nr. 5488 din 25 decembrie 1920 s-a trecut la înfiinţarea primei unităţi de tancuri din armata română, prin transformarea Batalionului Carelor de Luptă în Regimentul Carelor de Luptă, garnizoana acestei unităţi fiind în oraşul Târgovişte.

Prima ''Şcoală franceză de care de asalt pentru ofiţerii şi trupa română'' urma să fie înfiinţată la garnizoana militară din Mihai Bravu (judeţul Giurgiu), dar, în urma verificării condiţiilor existente acolo, s-a dispus înfiinţarea ei la Giurgiu, aceasta începând să funcţioneze la 21 iulie 1919, însă cu un număr redus de personal, cadrele şcolii române fiind instruite de către francezi.

În aceeaşi perioadă, au început demersurile pentru pregătirea Şcolii de Care de Asalt la Mihai Bravu, ale cărei cadre de instrucţie aveau să fie române, aprobarea în acest sens fiind dată la 1 august 1919, prin rezoluţia Generalului de corp de armată Ioan Rășcanu .

Pregătirea personalului de specialitate a continuat la Giurgiu, unde s-a înfiinţat, la 1 octombrie 1919, Batalionul carelor de asalt, prima formaţiune de tancuri a Armatei Române. Din cauza spaţiului insuficient de la Giurgiu, la 15 ianuarie 1920 s-a dispus dislocarea batalionului la Târgovişte, iar la 1 ianuarie 1921 a luat fiinţă Regimentul de Care de Luptă.

La 1 noiembrie 1939, a fost înfiinţat Regimentul 2 Care de Luptă, cu garnizoana la Târgu Mureş

Un moment important în dezvoltarea acestei arme în România a fost atunci când era şef al Marelui Stat Major, mareșalul Ion Antonescu.

La acea vreme, el studia în Germania şi avea legatură strânsa cu ideile de dezvoltare a armatei germane, aducând această arma şi la noi.

Tancurile au modificat concepţia despre război şi datorită acestor arme comandanţii au putut schimba cursul istoriei.

Tancul este un vehicul blindat de atac cu tracţiune pe şenile, conceput pentru a înfrunta forţele inamice folosind focul direct.

Sunt teribile şi agile pe câmpul de luptă, atât prin capacitatea de a ataca obiective terestre, cât şi prin prezenţa lor ce poate crea panică în rândul infanteriei inamice.

Tancurile au fost folosite pentru prima dată în timpul Primului Război Mondial, pentru a întrerupe războiul de tranşee şi a înlocui cavaleria pe câmpul de luptă.

Deşi se continuă dezvoltarea de sisteme de armament şi blindaj, multe naţiuni au pus în discuţie necesitatea unei astfel de arme grele, într-o perioadă în care războaiele tind să devină tot mai neconvenţionale.

Prima participare în luptă a unui tanc, care să poată traversa tranşeele şi barajele de sârmă ghimpată şi să nu fie afectat de focul de mitralieră, a fost în timpul Bătăliei de pe Somme, pe 15 septembrie 1916, acel tanc numindu-se Mark I şi fiind în înzestrarea armatei engleze. Ulterior, francezii au dezvoltat un tanc numit Schneider CA1 şi l-au folosit pentru prima dată pe 16 aprilie 1917.

Prima bătălie în care s-au folosit mai multe tancuri a fost cea de la Cambrai-Franța , din 20 noiembrie 1917.

Condiţiile de pe câmpul de luptă au evoluat, fapt ce a dus la forţarea dezvoltării tancurilor pe tot parcursul războiului, producându-se noi modele precum tancul Mark V, care putea să treacă peste obstacole mari, în special tranşee late.

Între cele două războaie mondiale, multe naţiuni au proiectat şi fabricat tancuri, deoarece conceptul de tanc ca armă era deja împământenit.

Tancurile din cel de-al Doilea Război Mondial erau bazate pe multe observaţii din luptele anterioare, proiectanţii înţelegând că un tanc mare nu este nea¬părat un tanc mai bun.

Obiectivul era să realizeze tancuri care să combine toate caracteristicile dovedite ca eficiente.

Printre cele mai importante priorităţi erau manevrabilitatea, viteza, dar şi armura.

Au apărut o serie de îmbunătăţiri tehnice, s-a mărit puterea de foc şi blindajul tancurilor, s-au perfecţionat suspensiile, îmbunătăţind viteza şi făcând tragerea din mers mai uşoară. Tancurile au fost echipate cu staţii radio, uşurând coordonarea unităţilor.

După al Doilea Război Mondial, dezvoltarea tancului a continuat.

Tancurile uşoare s-au limitat la misiuni de recunoaştere, iar cele mijlocii şi grele au fost îmbunătăţite. Cu timpul, clasa de tancuri uşoare a dispărut.

Printre ţările cu tradiţie în fabricarea tancurilor se află Regatul Unit, Statele Unite ale Americii, Germania, Uniunea Sovietică (Rusia), Israel şi România.

România a produs tancul TR-85 M1 (Bizonul), mo¬del dezvoltat pe baza tancurilor sovietice T-55 şi T-72.

Este dotat cu un motor Diesel de 860 cai putere, senzori de alarmă – iluminare laser, tun de calibrul 100 mm ca armă principală, mitralieră coaxială de 7,62 mm, mitralieră antiaeriană de 12,7 mm, 12 grenade de fum şi una de camuflaj termic.

Tancul are o autonomie de 400 km, iar tunul poate penetra un blindaj omogen laminat de 450 mm de la o distanţă de 1 km.

Continuând tradiţiile Şcoala de Aplicaţie pentru Unităţi de Luptă “Mihai Viteazul” Piteşti asigură în prezent instruirea in arma -tancuri în deplină concordanţă cu cerinţele euroatlantice.

LA MULŢI ANI şi sănătate tuturor tanchiştilor activi, în rezervă și în retragere, din Armata Român

Anual, la 1 august Armata Română sărbătorește Ziua Tanchiștilor, tradiția începând de la 1 August 1919 când a fost constituit primul batalion de tancuri sau care de luptă din Armata Română.

Sărbătoarea a fost instituită la 1 august 1919, prin ordin al regelui Ferdinand I, avându-se în vedere faptul că la garnizoana militară din Mihai Bravu (județul Giurgiu) s-a înființat un batalion de “care de asalt”, act ce a marcat apariția armei tancuri în Armata României.

Încă din primăvara anului 1919, Ministerul de Război îşi propusese să înfiinţeze atât o şcoală, cât şi un batalion de care de luptă, lucru consfinţit prin contractul încheiat de guvernul român cu cel francez.

Intuind avantajele oferite de carele de luptă, pe parcursul anului 1919, Ministerul de Război a solicitat guvernului francez achiziţionarea a 225 de ''care luptă''.

În acest sens, a fost trimisă la centrul de la Ambronay-Franta o ''comisie'' militară română, pentru achiziţionarea de tancuri uşoare.

În luna iunie 1919, însă, la solicitarea colonelului Traian Pascal, s-a aprobat reducerea numărului la 72 de care, motivând că ''în stadiul în care se găseşte acum organizarea acestor maşini de război, ele nu pot fi utilizate individual în operaţiuni tactice rapide'', se arată în volumul ''Calendarul Tradiţiilor Militare'' (2010).

La 1 ianuarie 1921, prin Înalt Decret nr. 5488 din 25 decembrie 1920 s-a trecut la înfiinţarea primei unităţi de tancuri din armata română, prin transformarea Batalionului Carelor de Luptă în Regimentul Carelor de Luptă, garnizoana acestei unităţi fiind în oraşul Târgovişte.

Prima ''Şcoală franceză de care de asalt pentru ofiţerii şi trupa română'' urma să fie înfiinţată la garnizoana militară din Mihai Bravu (judeţul Giurgiu), dar, în urma verificării condiţiilor existente acolo, s-a dispus înfiinţarea ei la Giurgiu, aceasta începând să funcţioneze la 21 iulie 1919, însă cu un număr redus de personal, cadrele şcolii române fiind instruite de către francezi.

În aceeaşi perioadă, au început demersurile pentru pregătirea Şcolii de Care de Asalt la Mihai Bravu, ale cărei cadre de instrucţie aveau să fie române, aprobarea în acest sens fiind dată la 1 august 1919, prin rezoluţia Generalului de corp de armată Ioan Rășcanu .

Pregătirea personalului de specialitate a continuat la Giurgiu, unde s-a înfiinţat, la 1 octombrie 1919, Batalionul carelor de asalt, prima formaţiune de tancuri a Armatei Române. Din cauza spaţiului insuficient de la Giurgiu, la 15 ianuarie 1920 s-a dispus dislocarea batalionului la Târgovişte, iar la 1 ianuarie 1921 a luat fiinţă Regimentul de Care de Luptă.

La 1 noiembrie 1939, a fost înfiinţat Regimentul 2 Care de Luptă, cu garnizoana la Târgu Mureş

Un moment important în dezvoltarea acestei arme în România a fost atunci când era şef al Marelui Stat Major, mareșalul Ion Antonescu.

La acea vreme, el studia în Germania şi avea legatură strânsa cu ideile de dezvoltare a armatei germane, aducând această arma şi la noi.

Tancurile au modificat concepţia despre război şi datorită acestor arme comandanţii au putut schimba cursul istoriei.

Tancul este un vehicul blindat de atac cu tracţiune pe şenile, conceput pentru a înfrunta forţele inamice folosind focul direct.

Sunt teribile şi agile pe câmpul de luptă, atât prin capacitatea de a ataca obiective terestre, cât şi prin prezenţa lor ce poate crea panică în rândul infanteriei inamice.

Tancurile au fost folosite pentru prima dată în timpul Primului Război Mondial, pentru a întrerupe războiul de tranşee şi a înlocui cavaleria pe câmpul de luptă.

Deşi se continuă dezvoltarea de sisteme de armament şi blindaj, multe naţiuni au pus în discuţie necesitatea unei astfel de arme grele, într-o perioadă în care războaiele tind să devină tot mai neconvenţionale.

Prima participare în luptă a unui tanc, care să poată traversa tranşeele şi barajele de sârmă ghimpată şi să nu fie afectat de focul de mitralieră, a fost în timpul Bătăliei de pe Somme, pe 15 septembrie 1916, acel tanc numindu-se Mark I şi fiind în înzestrarea armatei engleze. Ulterior, francezii au dezvoltat un tanc numit Schneider CA1 şi l-au folosit pentru prima dată pe 16 aprilie 1917.

Prima bătălie în care s-au folosit mai multe tancuri a fost cea de la Cambrai-Franța , din 20 noiembrie 1917.

Condiţiile de pe câmpul de luptă au evoluat, fapt ce a dus la forţarea dezvoltării tancurilor pe tot parcursul războiului, producându-se noi modele precum tancul Mark V, care putea să treacă peste obstacole mari, în special tranşee late.

Între cele două războaie mondiale, multe naţiuni au proiectat şi fabricat tancuri, deoarece conceptul de tanc ca armă era deja împământenit.

Tancurile din cel de-al Doilea Război Mondial erau bazate pe multe observaţii din luptele anterioare, proiectanţii înţelegând că un tanc mare nu este nea¬părat un tanc mai bun.

Obiectivul era să realizeze tancuri care să combine toate caracteristicile dovedite ca eficiente.

Printre cele mai importante priorităţi erau manevrabilitatea, viteza, dar şi armura.

Au apărut o serie de îmbunătăţiri tehnice, s-a mărit puterea de foc şi blindajul tancurilor, s-au perfecţionat suspensiile, îmbunătăţind viteza şi făcând tragerea din mers mai uşoară. Tancurile au fost echipate cu staţii radio, uşurând coordonarea unităţilor.

După al Doilea Război Mondial, dezvoltarea tancului a continuat.

Tancurile uşoare s-au limitat la misiuni de recunoaştere, iar cele mijlocii şi grele au fost îmbunătăţite. Cu timpul, clasa de tancuri uşoare a dispărut.

Printre ţările cu tradiţie în fabricarea tancurilor se află Regatul Unit, Statele Unite ale Americii, Germania, Uniunea Sovietică (Rusia), Israel şi România.

România a produs tancul TR-85 M1 (Bizonul), mo¬del dezvoltat pe baza tancurilor sovietice T-55 şi T-72.

Este dotat cu un motor Diesel de 860 cai putere, senzori de alarmă – iluminare laser, tun de calibrul 100 mm ca armă principală, mitralieră coaxială de 7,62 mm, mitralieră antiaeriană de 12,7 mm, 12 grenade de fum şi una de camuflaj termic.

Tancul are o autonomie de 400 km, iar tunul poate penetra un blindaj omogen laminat de 450 mm de la o distanţă de 1 km.

Continuând tradiţiile Şcoala de Aplicaţie pentru Unităţi de Luptă “Mihai Viteazul” Piteşti asigură în prezent instruirea in arma -tancuri în deplină concordanţă cu cerinţele euroatlantice.

LA MULŢI ANI şi sănătate tuturor tanchiştilor activi, în rezervă și în retragere, din Armata Român


Data constituirii primului batalion de tancuri sau care de lupta a fost 1 august 1919, unitatea fiind dislocata in garnizoana Mihai Bravu. Batalionul a fost dotat cu tancuri “Renault F.T.1917”. 

La 1 ianuarie 1921, s-a trecut la înfiintarea primei unitati de tancuri din armata româna, prin transformarea Batalionului Carele de Lupta în Regimentul Carelor de Lupta. Garnizoana noii unitati a fost stabilita în orasul Târgoviste. În anii 1936 şi 1937 regimentul a fost dotat cu noi maşini de lupta moderne, importate din Cehoslovacia. 

Regimentul era organizat pe 3 batalioane, acestea primind denumiri în raport cu materialul din dotare si anume: Batalionul 1 Care de Lupta „Renault”, Batalionul 2 Care de Lupta „R-2” (România 2) si Batalionul 3 Care de Lupta „R-2”. Carele de lupta R-2 erau fabricate la uzinele Skoda din Cehoslovacia.

Primele încercari de a dezvolta arma tancuri în armata româna s-au facut prin „legea cu privire la stabilirea cadrelor si efectivelor armatei”, din 1932, iar apoi, la 20 aprilie 1934, când generalul Ion Antonescu semna raportul ce însotea „Instructiunile pentru motorizarea armatei”, document de o exceptionala valoare pentru crearea unor noi unitati si mari unitati de care de lupta în armata româna si înzestrarea lor cu tehnica de lupta moderna. Prin aplicarea noii legi, urmau sa se înfiinteze înca patru noi regimente de care de lupta. În realitate, însa, a fost înfiintat doar Regimentul 2 Care de Lupta, la 1 noiembrie 1939, care a fost dislocat in garnizoana Târgu Mures.

In perioada interbelica, cu mare eforturi, scandaluri si piedici, dezvoltarea armei continua, creste numarul unitatilor care sunt dotate cu tancuri, în special usoare, de tipurile “Skoda”, “Praga”, “R-2” si foarte putine germane de tip “T-3” si “T-4”. Lipsa de viziune a factorului politico-militar de atunci a facut ca armata româna sa intre în al doilea razboi modial doar cu o singura divizie blindata, Divizia 1 Blindata, lucru care s-a repercutat negativ asupra rezultatelor operatiunilor militare.

Cu putin înainte de batalia de la Stalingrad la fiecare batalion de tancuri a fost creata câte o companie de care de lupta mijlocii, formata din câte 11 tancuri T-3 şi T-4. Odata cu sporirea numarului de subunitati si efective si organizarea de noi unitati, începând cu 26 aprilie 1944, Divizia 1 Blindata primeste numele Divizia 1 Blindata ”ROMÂNIA MARE”.

In operatiunile din cel de-al doilea razboi mondial, situatiile cele mai grele cu care s-au confruntat tanchistii români au fost la Stalingrad, unde Divizia 1 Blindata a fost efectiv decimata si în timpul luptelor defensive din Moldova, desfasurate între 19 – 23 august 1944. Dupa încetarea starii de razboi cu U.R.S.S., divizia a primit ordin sa se retraga spre sud, însa, la fel ca multe alte unitati militare românesti, ea a fost capturata aproape în întregime de trupele sovietice în intervalul dintre 24 august si 1 septembrie.

In perioada 1945-1989 se poate afirma ca arma tancuri a cunoscut în armata româna o evolutie pozitiva si ca aceasta a reprezentat, cel putin pâna acum, etapa de maxima dezvoltare a trupelor române de tancuri, prin amploarea organizatorica specifica, cantitatea materialului, capacitatea industriei autohtone de aparare de a produce tancuri, baza materiala de instructie si cheltuielile materiale alocate procesului de instruire a militarilor tanchisti. Procesul a inclus si înfiintarea celei de a doua divizii de tancuri a armatei române, Divizia 57 Tancuri.

Momentul de criza din 1968 a declansat, de asemenea, un proces ambitios de creare a unei doctrine nationale de aparare. Programul de fabricare în tara a unui tanc mijlociu românesc a fost demarat pe 13 mai 1974. Versiunea româneasca a tancului sovietic T-55 a fost denumita initial TR-77 (Tanc Românesc model 1977), fiind proiectata între anii 1974 și 1980. Un prototip și seria zero (10 tancuri) au fost realizate în aceasta configuratie care urma a fi dotata cu un motor de 800 cai-putere, similar celui folosit de tancul german Leopard 1. Pentru a fi livrat la timp, tancul a fost echipat pâna la urma cu motorul V2 al tancului T-55, asimilat de industria autohtona. Varianta finala a fost denumita TR-77-580 (Tanc Românesc model 1977 cu motor de 580 de cai putere). 

Concomitent cu începerea productiei în serie a tancului românesc, la sfârsitul anului 1970 si începutul anului 1980, România a importat din Uniunea Sovietica, într-un numar mic, 30 de bucati, tancul mijlociu T – 72 unul dintre cele mai performante tancuri din Europa din acea perioada. S-a hotarat fabricarea unui tanc similar în tara, astfel ca într-un timp extrem de scurt, anii 1987-1988, s-a reusit proiectarea si realizarea prototipului si a unei serii mici de 5 bucati a tancului românesc TR – 125 (P 125), ehipat cu un tun de 125 mm. Tancul îngloba cele mai noi realizari ale cercetatorilor români si ale industriei nationale de aparare, aflata în perioada de apogeu. Cu toate acestea, in urma testelor, tancul nu a intrat în dotarea Fortelor Terestre ale Armatei Române, nefiind omologat pentru productie, fiind considerat prea greu, 50 de tone.

În anul 1985 apare un alt tanc 100% românesc, numit TR-85. Acesta era inspirat din tancul sovietic T-55, considerat, în anii ’60 unul dintre cele mai bune tancuri din lume la vremea respectiva.

În anul 1997, TR-85 a intrat în modernizari si, printr-o colaborare româno-franco-israeliana, a fost construit tancul TR-85 M1 BIZONUL, un tanc la standardele actuale ale NATO.

În anul 1989, România dispunea de 2.715 tancuri, aflate in organizarea a 8 regimente si 27 de batalioane de blindate. 

În 1993, România avea în inventarul armatei 632 de tancuri TR-85. În 2008 erau în inventarul Armatei Române 265 de tancuri TR-85. Conform Institutului International de Studii Strategice, în 2010 erau în uz 249 de tancuri TR-85 și 54 de tancuri TR-85M1.


***

 Se aniverseaza 109 ani de la nasterea poetului GELLU NAUM


CARTEA CU APOLODOR


                                    GELLU NAUM

Editura Humanitas 

Bucureşti, 2016


La circ, în Târgul Moşilor,

Pe gheaţa unui răcitor,

Trăia voios şi zâmbitor

Un pinguin din Labrador.


– Cum se numea? – Apolodor.

– Şi ce făcea? – Cânta la cor.

Deci, nu era nici scamator,

Nici acrobat, nici dansator;

Făcea şi el ce-i mai uşor:

Cânta la cor. (Era tenor.)


La circ, în Târgul Moşilor,

Pe gheaţa unui răcitor,

Trăia voios şi zâmbitor

Un pinguin din Labrador.


– Cum se numea? – Apolodor.

– Şi ce făcea? – Cânta la cor.

Deci, nu era nici scamator,

Nici acrobat, nici dansator;

Făcea şi el ce-i mai uşor:

Cânta la cor. (Era tenor.)

....

„Grăsuţ, curat, atrăgător 

În fracul lui strălucitor, 

Aşa era Apolodor

La Capul Nord, la Capul Nord, 

 Adăpostit într-un fiord 

Şedea pe ţărm Apolodor 

 Posomorât şi gânditor

Ce-a mai păţit? Ce-a mai făcut?


...

De sus, ascunsă lângă cer, 

 Pe creanga unui palmier 

 L-a ascultat, întâi cu frică, 

 O foarte mică maimuţică.

    Cu mâna lui, Apolodor

    Notează de la început

    Pe-o filă rătăcită: Vai!

    Se ţine după mine, scai,

    Tâlharul din Connecticut…


    (…)


    Cu glasul lui răsunător

    Se jeluia Apolodor:

    – Ce mi-a făcut, ce mi-a făcut

    Tâlharul din Connecticut!…

    Aşa, cu vânătăi şi gol

    Nu cred să mai ajung la Pol,

    Nu cred să mai ajung la Pol…

    Missouri clipocea, uşor,

    Şi el plângea, plângea de zor…


Sunt file goale-n manuscris 

 Şi n-aş vrea să înşir poveşti.

 Oricum, un lucru e precis: 

Că într-o zi, Apolodor 

 S-a reîntors la Bucureşti. 


Şi l-a primit pisoiul Tiţ

Plângând cu hohot şi sughiţ.

Cămila Suzi, optimistă,

Zâmbea cu nasul în batistă

Şi toţi cântau, cântau în cor

Urările prieteneşti:

– Bine-ai venit, Apolodor!


Iar el ofta încetişor:

– Ce bine e la Bucureşti!

***

 LETOPISEȚUL ȚĂRII MOLDOVEI 


Grigore URECHE 


Cu titlul original Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor cartea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă si a fost scrisa spre sfârșitul vieții dar se crede că Grigore Ureche ar fi muncit la ea între anii 1642-1647. 


Baza informativă a cronicii au constituit-o scrierile slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.


Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului, Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română.


Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu, la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea și până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul.


 Alți copiști, ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost identificate, unele chiar de Miron Costin. 


Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise, conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852, de către Mihail Kogălniceanu.


Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-vodă. 


Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările cele mai importante, ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte ce de dereptate“. 


Adversar al unei puteri domnești fără controlul boierimii, Ureche a scris cronica de pe poziția marii boierimi. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel Mare.


 În politica externă, Grigore Ureche a promovat cu perseverență ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianță cu Polonia.


Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească, remarcă influența altor limbi („așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”), afirmă descendența romană („de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între cuvintele românești și cele latinești („…de la rîmleni, ce le zicem latini: pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster și alte multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-àm înțălege”. Ureche greșește originea doar a două cuvinte: femeie – familia, părinte – parentem). Cronicarul afirmă și originea comună a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor.


A întîmpinat greutăți de exprimare pentru că nu a avut un model de cronică în limba română, de aceea frazele sunt mai greoaie, amestecînd sintaxa slavă cu cea orală românească.


Portretul lui Ștefan cel Mare


Lui Ștefan îi sunt dedicate cele mai multe pagini din letopiseț, într-un joc de lumini și umbre, căci cronicarul nu se sfiește să-l judece uneori (de exemplu îl consideră mai curând un războinic de dragul războiului decât un patriot). 


Celebru este finalul portretului, în care moartea voievodului este prezentată secvențial:

a) împrejurările morții lui Ștefan (anul, luna, ziua);

b) portretul fizic, realizat printr-un eufemism („om nu mare de stat”) și cel moral, alcătuit dintr-o enumerare de însușiri: impulsiv („mînios și degrabă a vărsa sînge nevinovat”), uneori nedrept cu boierii („deseori la ospețe omorîia fără giudeț”), dar bun gospodar („și lucrul său îl știa a-l acoperi”), neîntrecut strateg („la lucruri de războaie meșter”), știind să-și transforme chiar înfrîngerea în victorie („…că știindu-se căzut gios se rădica deasupra învingătorilor”);

c) sentimentele poporului la moartea lui Ștefan (jalea, intrarea în legendă a domnitorului);

d) participarea naturii la durerea generală;

e) o scurtă și precisă informare istoriografică.

Cronica lui Ureche este prima scriere din literatura română care se depărtează de stilul bisericesc. Arta scriitorului se valorifică îndeosebi în capacitatea de a creiona portrete.


Aprecieri critice asupra lucrarii


George Călinescu


„Adevăratul dar al lui Ureche este... portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau nici un model. Omul este privit sub o însușire capitală sau un vițiu sub care se așază faptele lui memorabile, într-o cadență tipică [...]. Ureche n-a avut răgaz decât să prefacă izvoadele. Dacă ar fi dus cronica până în vremea lui Vasile Lupu, prin domniile Moghileștilor, a lui Graziani și a celorlalți pe cari îi va descrie Miron Costin, cu toată experiența vieții și cu acea vecinică scrutare morală, abia atunci cronica ar fi fost extraordinară.” [...] În ultimă analiză, toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foșnitura și aroma graiului. [...] Vorbirea cronicarului e dulce și cruntă, cuminte și plină de ascunzișuri ironice...


N. Manolescu, în Istoria critică a literaturii române desprinde următoarele trăsături ale operei:


a) atitudinea critică față de izvoare: nu folosește știrile care „nu se tocmesc”;

b) țel patriotic și educativ precis: demonstrează latinitatea limbii cu exemple și vede necesitatea ca românii să aibă și o istorie a lor, cum au alte popoare;

c) folosirea metaforei: cronicarii trebuie să fie „fierbinți” pentru trecut. Într-o luptă, moldovenii au pierit „cît au înălbit poiana”;

d) arta portretului: omul este privit sub o calitate sau un viciu esențial, care-i subordonează faptele. Iliaș-vodă, fiul turcit al lui Petru Rareș, „pe dinafară să vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuțit”. Ștefan cel Mare este impulsiv, dar viteaz.


Ion Rotaru


„Dacă stăm bine să ne gândim, tonul literaturii române e dat de pe acum. Cronicarul (Grigore Ureche) e sfătos și ține să facă «nacazanie, adecă învățătură» către cititor, spre luare-aminte, vorbește în pilde și proverbe, are un limbaj pitoresc și bănuim că numai împrejurarea că a fost nevoit - făcând începătura să scrie despre fapte la care nu a fost martor ocular îl determină să nu vorbească și despre sine. Patima vremii a contribuit la rându-i, întărind valoarea artistică a povestirii, scoțând-o în același timp din câmpul utilității imediate. Cuvintele și turnura frazei au evoluat într-un chip subiectiv, putem zice, căpătând corporabilitate metaforică. El, cronicarul, nu este scriitor de cuvinte «deșarte», ci de «dreptate», anii trecuți nu trebuie lăsați «să se înece», pe Ștefan nimeni dintre înaintași și nici dintre urmași «nu l-au ajuns» în vrednicie, când îl biruiau alții «nu pierdea nădejdea», căci știindu-se «căzut jos, să ridica» deasupra biruitorilor, turcii căutau prin toate mijloacele «să stropșească volnicia» tuturor, «zădărând» pe unii și pe alții.”


Elvira Sorohan


„«Letopisețul» lui Grigore Ureche este o «construcție epică de tip linear», evoluând pe axa timpului istoric. În aria culturii naționale scrise nu avem o tradiție modelatoare, dar el va institui un tipar narativ ce se va menține pe durata unui secol. În modul de a povesti, acest prim cronicar de limbă națională se va orienta după narațiunea orală, după cum Dosoftei, primul nostru poet cult, va fi influențat de poezia folclorică. În mentalitatea povestitorului însă se recunosc, pe de o parte reminiscențe ale formației sale latine și ale lecturilor sale istorice, iar pe de altă parte se resimte optica populară, accentuat moralistă în interpretarea istoriei.”


Nicolae Manolescu


„Ca și «Cazania», ca și «Psaltirea în versuri», «Letopisețul» a fost citit și copiat imediat după redactarea lui, interpolările, ca și continuarea lui de către Costin arătând că stârnise emulație. Ca să aibă acest succes, trebuia să răspundă unor așteptări. De aici tot acel amestec de noutate și de vechime, de spirit științific și de providențialism religios, de pipăire prudentă a izvoarelor și de invocare a semnelor divine, de pătundere psihologică și de moralitate preoțească. Nu cred că se poate afirma tranșant că Ureche a fost un umanist sau, din contră, un fatalist medieval. Prima noastră cronică este, în ansamblul ei inextricabil de observare rece a atrocității și de creștinească perplexitate de ironie cultă și de in ocență populară a stilului, o operă clasică a prozei istorice.”

***

 DESCRIPTIO MOLDAVIE 


Dimitrie CANTEMIR


Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei


 Descriptio antiqui et modierni status Moldaviae, în română Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei) este una dintre cele mai importante opere ale lui Dimitrie Cantemir, scrisă în latină între 1714 și 1716, pe când fostul domn al Moldovei trăia în Rusia. 


Cartea, un document de primă mână asupra istoriei românilor, a fost scrisă de Cantemir la cererea Academiei din Berlin. Lucrarea a fost tradusă în limbile germană, rusă, greacă și desigur română.


Lucrarea are un caracter enciclopedic, conținând descrieri pertinente și complete de natură geografică, politică, administrativă, organizatorică, socială, lingvistică, etnografică ale Moldovei. 


Ediția princeps a fost tradusă în l. germană (Frankfurt și Leipzig, 1771), iar prima traducere în l. română a fost făcută în 1806, de către banul Vasile Vârnav și a fost publicată pentru întâia oară la Mănăstirea Neamț, în 1825, sub titlul "Scrisoarea Moldovei". În 1909, în Biblioteca Socec a fost publicată o nouă ediție, preluată după cea publicată în 1825.


Descriptio Moldaviae cuprinde trei părți:


Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munților, a apelor și a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă cunoscută a Moldovei. A prezentat flora și fauna, târgurile și capitalele țării de-a lungul timpului.


În partea a doua a lucrării este înfățișată organizarea politică și administrativă a țării. S-au făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau scoaterea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunți, înmormântări.


În ultima parte a lucrării, intitulată Despre cele bisericești și ale învățăturii în Moldova există informații despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost latinești, "după pilda tuturor celorlalte popoare al căror grai se trage din cel roman.


Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci și pentru observațiile etnografice și folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul cărturar român care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia și folclorul.

Pentru istorici, Descrierea Moldovei este cea mai prețioasă dintre lucrările lui Dimitrie Cantemir, fiind singura descriere a societății și a statului feudal moldovenesc datorată unui român.


Partea I 


Conține descrierea împărțirii Moldovei în ținuturi, cu prețioase amănunte administrative și economice, de asemenea descrierea munților, apelor, câmpiilor și pădurilor, deci constituie geografie fizică și economică. O notă distinctivă a viziunii cantemirești este poezia vechii Moldove: "Nu se poate afla nicăieri în vreo altă țară cît Moldova de mică atâtea ape și natura împodobită de asemenea locuri minunate ca aici". Apele clocotesc de pești, pe care oștenii îi prind cu sulița, aducându-i vii la masa domnească. În Ineu oile pasc o iarbă înrourată, grasă ca untul. Solul mustește de fierberea mineralelor...Aurul curge pe rîuri, fierul se coagulează în bulgări mari la suprafața pământului...Pentru cunoașterea directă a documentului, se redă un fragment din cap.IV "Despre ținuturile și tîrgurile de astăzi din Moldova":

Ținutul Iașilor (în latină, Iassiens). Aici este urbea Iași (Iassi) lângă fluviul Bahlui, cu patru milliarie (în trad. mile) mai sus de vărsarea lui în Prut. Aici e scaunul țării pe care l-a mutat Ștefan Voevod din Suceava, pentru ca să poată apăra țara mai bine din mijlocul ei contra năvălirii Turcilor și Tătarilor., observând că-i venea mai greu a face aceasta din Suceava, atât de departe de marginele barbarilor. Mai înainte de aceasta era un sat prost, în care abia se așezaseră vreo trei sau patru țărani; avea și o moară în care era un morar bătrân, numit Ion, căruia îi zicea cu un diminutiv Iassi. Numele acestui om a voit Domnul să-l păstreze urbea ce a făcut dânsul, în care a zidit mai întâi o biserică care azi este catedrală, închinată Sfântului Nicolae și după aceea și alte palate pentru sine și pentru boierii săi..." Este necesar de notat că Ștefan cel Mare stătea într-adevăr uneori la Iași, dar orașul a devenit capitală abia în 1564, în timpul lui Alexandru Lăpușneanu. Totodată, este de remarcat că cu toate cercetările făcute până azi, nu s-a găsit încă o explicație satisfăcătoare pentru numele orașului Iași.


În partea a II-a ,


 Primele capitole tratează despre domnie. În aceste prime capitole sunt prețioase în primul rând informațiile despre ceremoniile de la înscăunarea, scoaterea din domnie, confirmarea domnilor, precum și reproducerea unor texte de acte oficiale care nu se cunosc din alte izvoare. 


Capitolul VI, despre "Boierii din Moldova și stările lor", adică despre dregători, este de mare valoare pentru definirea dregătoriilor și drepturilor (atribuțiilor) lor, în vremea autorului, însă Cantemir crede că toate dregătoriile au fost înființate de către "Alexandru I, numit cel Bun". În realitate, nu Alexandru cel Bun a înființat "dregătoriile" din Moldova, ci ele existau și înaintea acestui domn.


Capitolul VII, "Despre oastea moldovenească" descrie oastea pe care a văzut-o Cantemir, pe care a ridicat-o în lupta alături de ruși la 1711. Capitolul al XI-lea , "Despre legile țării Moldovei" și al XII-lea "Despre divanul de judecată al domnului și al boierilor" descriu vechea structură internă a Moldovei feudale. Dimitrie Cantemir ca domn a judecat și cunoștea bine procedura judecății din vremea lui.


Capitolul al XIII-lea, "Despre veniturile vechi și cele de acum ale Moldovei" reflectă împrejurările în care veniturile statului încep să se deosebească de ale domnului (vistieria și cămara).


Capitolul al XV-lea "Despre boierimea moldovenească" a stârnit multe discuții în istoriografia noastră. Teoria lui Cantemir despre originea clasei boierești din Moldova din suita de fruntași militari ai lui Dragoș, descălecătorul Moldovei, pe care acesta și domnii următori i-ar fi împroprietărit în satele din Moldova, pustiite de năvălirile tătarilor, nu este exactă. Țara nu a fost niciodată pustie, aproape întreg teritoriul era locuit. Pentru unele regiuni (Vrancea, orașele Baia, Siret etc.) există atestări documentare anterioare venirii lui Dragoș din Maramureș, în aceste locuri.


Partea a III-a 


Despre literatură și biserică, limbă și școli are știri interesante despre vechea organizare a bisericii și despre "învățătura" în vremea lui Cantemir.

***

ÎNTEMEIETORII ȚĂRILOR ROMÂNE...


I. ÎNTEMEIETORUL MOLDOVEI (BOGDANIA)...

DRAGOȘ este cunoscut din cronicile moldovenești ca descălecător în Moldova și primul ei voievod. Cronicile spun că voievodul român Dragoș, fiind la vânătoare și urmărind un zimbru, a trecut din Maramureș la apa Moldovei, și plăcându-i locul, s-a așezat acolo și a populat țara cu români din Maramureș.

În unele copii ale cronicii lui Grigore Ureche cu părți interpolate, precum și la Miron Costin, se spune că Dragoș din Bedeu a ieșit cu oamenii săi din Maramureș și a „descălecat” în Moldova „în zilele lui Laslău craiul unguresc, care cu ajutorul românilor i-a scos pe tătari din Moldova, gonindu-i peste Nistru”. 

După Pavel Parasca, bătălia cu tătarii și întemeierea Moldovei a avut loc în 1285 în timpul lui Laslău. Astfel, tătarii au fost siliți să se retragă din țară peste Nistru, spre nordul Mării Negre și Crimeea. Pentru ca aceștia să nu se mai întoarcă și să prade iar Transilvania, regele ungar l-a pus pe Dragoș, ca marchiz (germ. Markgraf, fr. marquis), la conducerea noii mărci de apărare a Ungariei, marcă numită Moldova, cu reședința la Baia, având obiectivul de a apăra trecătorile prin care tătarii obișnuiau să treacă peste munți.

Dragoș a avut doi fii: Sas și Gyula de Giulești.


Deși Dragoș este „descălecător” în Moldova, totuși Bogdan I, este numit în Pomelnicul Mănăstirii Bistrița ca fiind cel dintâi domn al țării. 

Ca „descălecător” al țării în dependență de Ungaria, Dragoș este începătorul, iar Bogdan I trebuie considerat adevăratul întemeietor al Principatului Moldova, ca stat de sine stătător.


BOGDAN I (supranumit „BOGDAN ÎNTEMEIETORUL”; n. înainte de 1307 – d. 1367) a fost voievod al Maramureșului și domn al Moldovei (Bogdania).

Este privit drept întemeietorul țării Moldovei, stat de sine stătător, cu reședința la Baia. Perioada domniei lui Bogdan I în Moldova a fost de patru ani, conform Letopisețului de la Putna: „Și a domnit Bogdan, 4 ani”. Astfel, perioada domniei lui Bogdan I se presupune a fi fost între 1363 și sfârșitul lui 1367, dată oferită cu o oarecare certitudine de datarea bătăliei de la „Codrii Plonini” de la mijlocul anului 1368, avându-i protagoniști pe nepoții lui, Petru I și Ștefan. 


Voievod al Maramureșului (1330–42 și 1355–59)...

Înainte de anul 1342, Bogdan, voievodul Maramureșului, a primit în stăpânire de la regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, un cnezat de vreo 17-18 sate stăpânite cu diplomă de întărire, cu reședința la Cuhea. 

După moartea lui Carol Robert de Anjou, Bogdan I cade în dizgrația succesorului acestuia, Ludovic I de Anjou, din cauza conflictului din iarna anului 1343 în care se afla aliat cu voievodul de Bereg, Crăciun din Bilca, împotriva lui Ioan, fiul lui Dionisie din Kölcse, susținător al noului rege, iar pentru următorii 17 ani, Bogdan este declarat de către coroana maghiară: Bogdan, „fost voievod al Maramureșului, infidelul nostru.”

Înainte de 15 septembrie 1349 are loc un alt moment de adversitate împotriva partizanilor regelui când Ștefan, nepotul de frate al lui Bogdan I, năvălește în cnezatul Marei, de la nord-vest de Cuhea, alungând din Giulești pe cneazul Gyula cu cei șase fii ai săi fideli lui Ludovic I, în încercarea de a-i aduce de partea lui Bogdan I, împotriva regelui. În urma acestui act, regele îi cere voievodulului Ioan, fratele lui Ștefan, la data de 15 septembrie 1349, să-l repună în drepturi pe cneazul Gyula și pe cei alungați pentru că au refuzat să treacă de partea lui Ștefan și a unchiului său Bogdan I, „fostul voievod, necredincioși cunoscuți ai regatului nostru.”

Cândva, înainte de 1353, cnezatul lui Bogdan I se împarte între acesta și fiii fratelui său, Iuga, Ioan și Ștefan, care vor stăpâni împreună nouă sau zece sate cu reședința la Rozavlea, Bogdan I rămânând cu opt sate cu reședința la Cuhea. 

Nereușind să adune aliați împotriva regelui, fiind părăsit și de nepoții săi, Ioan și Ștefan, Bogdan I hotărăște să treacă munții în Moldova.


Domn al Moldovei (1363–1367)...

Data plecării lui Bogdan I, cu fiii săi, în Moldova și cum anume, nu se știe cu certitudine, dar trecerea munților a avut loc cândva după 24 iunie 1360 și înainte de 2 februarie 1365.

Cronicarul Ioan de Târnave consemna:

„Bogdan, voievodul românilor din Maramureș, adunând la el pe românii acelui district, a trecut în taină în țara Moldovei, care era supusă coroanei Ungariei, dar din cauza vecinătății tătarilor de mult timp părăsită de locuitori. Și cu toate că a fost combătut mai adeseori de oastea regelui însuși, totuși crescând marele număr al românilor locuitori în aceea țară, s-a dezvoltat ca stat.”

Împreună cu fiii săi și cu o oaste mică, Bogdan I a învins oastea urmașilor lui Sas și l-a alungat pe fiul acestuia, Balc, în Maramureș. Bătălia dintre Bogdan I și Balc și ceilalți fii ai lui Sas, sunt confirmate în diploma regală acordată lui Balc de Ludovic I de Anjou la 2 februarie 1365. În aceasta se consemnează „rănile cumplite” suferite de Balc și „moartea crudă” a unor frați, rude și slujitori ai acestuia. De asemenea, s-a consemnat că Bogdan I și fiii acestuia nu se aflau la primul act de răzvrătire împotriva regelui la care diavolul „i-a îndemnat de mai multe ori”. Astfel, cnezatul lui Bogdan I și titlul de voievod de Maramureș, deținut la acea vreme de nepotul Ștefan, îi sunt cedate lui Balc, cu toate că nepoții săi, Ștefan și Ioan, nu-l însoțiseră în Moldova. 

Încercările regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, de a-l aduce pe Bogdan I la supunere nu izbutesc, iar acesta, învingător asupra oștilor maghiare trimise împotriva lui, se menține ca domn volnic, independent. După el, ca întemeietor al voievodatului, Moldova a fost numită și Bogdania...


Mănăstirea Bogdana de la Rădăuți transformată de Bogdan I din biserică în mănăstire este locul unde a fost înmormântat, iar ulterior i-a purtat numele, „Bogdana”, adică a lui Bogdan. În această mănăstire a fost așezată episcopia înființată aici de Alexandru cel Bun, strănepot al lui Bogdan I. Piatra funerară inițială a mormântului lui Bogdan I nu s-a păstrat, iar cea prezentă a fost amplasată din porunca lui Ștefan cel Mare la 27 ianuarie 1480...


II. ÎNTEMEIETORUL ȚĂRII ROMÂNEȘTI ȘI AL BASARABIEI...


BASARAB I, supranumit în epoca modernă „BASARAB ÎNTEMEIETORUL”, este considerat fondatorul Țării Românești.

A domnit între anii ~1310 - 1352.

Basarab I a fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius după unele surse, de fapt a lui Radu Negru Vodă (cca.1255/60 – 1315).

Radu Negru (Negru Vodă) a ales drumul surghiunului, „descălecând” din Țara Făgărașului în Țara Românească, însoțit de supușii lui în anul 1291 și întemeind Țara Românească.

Piatra de temelie a orașului Câmpulung va fi pusă în anul 1299 iar începând din anul 1304, orașul Câmpulung va deveni capitala oficială a Țării Românești.

Radu Negru era căsătorit cu Marghita (Margareta) care era de nație maghiară și catolică, și avea, cel puțin doi copii, Vlaicu zis și Basarab și o fată al cărei nume nu-l cunoaștem, din păcate.

Începutul domniei lui Basarab I a fost situat cu aproximație în 1310 când este implicat într-un conflict local între nobilii din zona cetății Mehadiei.

În perioada luptelor pentru tron din Ungaria (deci până în 1318), Basarab ar fi unit cnezatele din sudul Carpaților, întemeind astfel Țara Românească.


Voievodatul lui Basarab I s-a aflat de la începutul domniei sale în stare de vasalitate față de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou.

Cu toate acestea, un an mai târziu, Basarab se pare că a rupt relațiile sale cu Ungaria, refuzând plata tributului de vasal. Aceasta a cauzat tensionarea bruscă a relațiilor bilaterale.

Astfel, în septembrie 1330 regele ungar pornește campania bazându-se pe o armată puternică. Ocupă Severinul și înaintează prin Oltenia.

Basarab I a cerut pacea regelui ungar oferind ca despăgubire 7.000 de mărci de argint (adică 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinari), Banatul de Severin, un tribut anual și un fiu al voievodului la curtea ungară drept garanție: „numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”.

Armata ungară a fost prinsă de oamenii lui Basarab I într-o vale îngustă și prăpăstioasă, suferind ca urmare o înfrângere umilitoare. Locul bătăliei nu a fost stabilit până astăzi cu certitudine, istoricii plasându-l în diverse puncte din zona submontană.

În urma luptei de 4 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, regele Carol Robert a scăpat cu greu schimbând hainele cu cele ale unui fidel al său.

Datorită faptului că Basarab I a creat un stat independent în urma victoriei „de la Posada”, a primit și apelativul de „Basarab Întemeietorul”...


În jurul anului 1343, Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru. Acesta din urmă a plecat la curtea regelui Ludovic I al Ungariei pentru a mijloci reluarea relațiilor dintre Ungaria și Țara Românească.

În anii următori, Basarab a participat alături de regele ungar la campania militară împotriva tătarilor.

Cu acest prilej, a adus sub stăpânirea sa teritoriul aflat la nordul gurilor Dunării (Bugeacul), cunoscut mai târziu sub numele de BASARABIA...

***

 Se aniverseaza 109 ani de la nasterea poetului GELLU NAUM


A patra peșteră


Gellu Naum


Hai să ne ţinem de ferigă în timp ce se certifică poetul Marior

să cultivăm tristeţile carnasiere

noi cei porniţi vertiginos spre mare

spre plaja bântuită de frisoanele unei înalte ruginiri


o doamnă de mărimea unei seminţe ne plăcea foarte mul

tea îşi clătina capul pe baza triunghiurilor noastre

de ce nu înţelegeţi că e soţie de doctor cu inimă că n-avem dreptul

că dormităm într-o groapă cu lei

că ea este un fel de ceva (scrie pe ea) un fel de cum s-ar zice care se piaptănă prelung

în timp ce o altă fiinţă se plimbă pe partea cealaltă şi noi susţinem sus şi tare că nu există

nici o parte cealaltă

că am pus bamele în pământ şi la Doamna-firar al dracului de pământ că l-a răscolit ploaia

că avem datoria să înaintăm spre mare şi să punem bamele în pământ


doamna aceea bizară contestă atributele poetului Marior în timp ce noi profetizăm

(avem şi nişte martori dar nu mai fac doi bani)

câţiva consideră că totul se exprimă în cuneiforme

ei au omizi pe revere poate se vor mai naşte

noi n-avem dreptul fiindcă ne exprimăm în omizi

în adăpostul unde vui eşte doamna aceea cu inimă

***

 21 septembrie: Asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu La data de 21 septembrie 1939 primul ministru Armand Călinescu este asasinat de...