$$$

 Ion Ionescu de la Brad, un savant vizionar

Născut pe 24 iunie 1818 în oraşul Roman, Ion lonescu a urmat şcoala din oraşul natal şi cursurile Școlii de la Trei Ierarhi şi Academiei Mihăilene din Iaşi, fiind apoi trimis de domnitorul Mihail Sturdza să studieze agricultura în Franţa, unde, timp de patru ani, a luat și lecții de economie politică, biologie și chimie.

Nicolae Iorga a scris mai târziu despre el că de la Petrache Poenaru nu se văzuse în acele vremuri, în Franţa, “un valah mai harnic şi mai dornic de a-şi însuşi cunoştinţe”. Întors în ţară, a devenit pe rând profesor la Academia Mihăileană din Iaşi, director al Statisticii din Moldova, director al Domeniilor Moldovei și inspector general al agriculturii.

Cunoscându-l pe Ion Ghica, și el profesor la Academia Mihăileană, Ion Ionescu a fost atras în cercul revoluţionar, iar în timpul mişcărilor din 1848 a fost chemat de Nicolae Bălcescu şi Ion Heliade Rădulescu la Bucureşti, ca specialist în probleme agricole, devenind vicepreşedinte în “Comisia proprietăţii” și susţinând împroprietărirea ţăranilor. După înăbuşirea revoluţiei, la fel ca ceilalți pașoptiști, a fost nevoit să plece în exil.

În această perioadă, a scris o serie de lucrări, printre care “Excursiune agricolă în Câmpia Dobrogei”, în limba franceză, a fost ales membru al Consiliului imperial de agricultură şi numit directorul Şcolii de agricultură de la San-Stefano, apoi administrator al domeniilor marelui vizir Reşid Paşa din Tesalia. Revenit în țară după nouă ani, în 1857, Ion Ionescu de la Brad a început să agite din nou “problema ţărănească”, motiv pentru care a fost închis pentru o perioadă la Mănăstirea Neamţului, dar, după ce și-a ispăşit pedeapsa, a continuat netulburat să-și susțină cauza în gazete. În 1864, după reforma agrară făcută de Alexandru Ioan Cuza va spune, în sfârșit, fericit: “În ziua când Cuza Vodă a desfiinţat boierimea şi a împroprietărit ţăranii, am încetat de a-l mai combate și m-am închinat lui”.

În anul 1869, agronomul a cumpărat, împreună cu fratele său, o moşie în localitatea Brad, comuna Negri, Bacău, şi în anii următori s-a stabilit aici construind o fermă model și devenind cunoscut, din acest moment, ca Ion Ionescu de la Brad. În paralel, a găsit timp să scrie şi să publice un număr mare de articole, monografii, manuale de agricultură, buletine, calendare agricole, dări de seamă și cronici dedicate emancipării ţăranului şi organizării unei agriculturi ştiinţifice.

Profesorul Gheorghe Ionescu Sisești spunea despre înaintașul său: “Munca sa rodnică pe tărâmurile cele mai variate ale agriculturii a fost întreruptă in 1863. Postul de inspector general de agricultură a fost desființat. Ionescu de la Brad a devenit un simplu agricultor particular dovedindu-se în noua lui îndeletnicire un organizator model.

A organizat pe terenul de la Brad o fermă model, adică o fermă experimentală, în sensul vederilor lui din tinereţe, şi o şcoală de agricultură pentru fiii de ţărani. Putem spune că Ionescu de la Brad este primul experimentator român în agricultură. A introdus tot felul de plante şi de soiuri noi. Gospodăria lui era o adevărată grădină botanică, unde făcea observaţii, trăgea învăţăminte pentru progresul agriculturii, publicându-le apoi în diferitele sale lucrări. În această epocă, Ion lonescu de la Brad a fost ales de colegiul al 4-lea al ţăranilor ca deputat independent, în mod neîntrerupt de la 1876—1883. În publicaţiile din această perioadă despre Credit, despre Buget, despre Finanţe, Ionescu de la Brad s-a dovedit nu numai un mare agronom, dar şi un mare economist şi un apărător al ţăranilor năpăstuiţi.

El dorea să contribuie la eliberarea ţăranilor de „robia pămîntului, de robia banului şi de robia neştiinţei”. El făcea regulat dări de seamă alegătorilor despre activitatea sa, obligaţie necunoscuta politicienilor epocii. Preocuparea pentru ușurarea vieţii oamenilor l-a călăuzit mereu pe Ionescu de la Brad în lunga şi rodnica lui activitate.

Gospodăria agricolă, spunea el, nu este un scop în sine, ci este numai un mijloc. Scopul este omul, nu agricultura: putem îmbunătăţi pământul prin om, dar suntem mai mult datori a îmbunătăţi omul prin pământ”.

Primul profesor care a predat agricultura la Academia Mihăileană din Iaşi susținea, în lucrările sale, că însuşirile solului influenţează în mare măsură producţia plantelor de cultură și cerea agricultorilor să-și cunoască bine pământul.

Considerând mecanizarea o condiţie esenţială a cultivării pământului, a înființat în 1841, la Iaşi, primul atelier de maşini agricole, a reuşit să obţină soiuri noi de cereale, mai rezistente şi productive, a înfiinţat, la Copuzu şi Odaia Bărăganului, primele crescătorii naţionale de animale și a produs, tot în 1841, prima şampanie românească, după metoda celebrului călugăr francez Don Pérignon de la mănăstirea Haut Villers din ţinutul Champagne.

Pe terenurile cu exces de apă Ion Ionescu de la Brad recomanda drenajul, iar pentru zonele secetoase preconiza irigarea, spunând: “Irigaţiunea este o lucrare de îmbunătăţire a agriculturii de o importanţă precumpănitoare… cel mai puternic mijloc de sporire a producerii şi a avuţiei”.

În plus, a susținut rolul pădurilor pentru apărarea solului împotriva eroziunii, dovedindu-se un iniţiator al lucrărilor de îmbunătăţiri funciare și recomandând insistent introducerea asolamentului: “Îngrijirea cu durere de inimă a pământului şi întrebuinţarea lui după cum cere ştiinţa asolamentelor şi a rotaţiunii plantelor sunt mijloacele cele mai puternice ca să-l facă să dea producte mai multe şi mai ieftine, în asolamentul ce avem de gând să propunem trebuie să vie plantele una după alta astfel încât fiecare plantă ce se culege să lase pământul pregătit pentru aceea ce are să-i urmeze”.

Pentru a stimula extinderea unor culturi care ocupau suprafeţe mici, agronomul scria: “Porumbul este, după cartof, cel mai preţios product cu care s-a înzestrat agricultura ţării noastre… Grâul de toamnă este semănătura cea mai folositoare a plugăriei, este hrănitoare şi se întreabă mai mult de negustori”, iar despre culturile de cartofi spunea: “De pe o falcie cu cartofi un cultivator dobândeşte atâta roadă cât poate să hrănească de 4 ori mai mulţi oameni decât din o falcie cu grâu. Îndeobşte rodirea este mult mai îmbelşugată când se seamănă cartofi mari, fiind de prisos a pune mai mulţi cartofi într-un cuib”.

Cu puțin timp înainte de a înceta din viață, Ion Ionescu de la Brad a susținut un discurs mobilizator în Parlament: “Mulţi din vechii luptători s-au dus dintre noi mai înainte de a vedea ca noi, cei ce am rămas, răsărind în această ţară soarele libertăţilor şi al dreptăţii, mai înainte de a se bucura și ei de rezultatele silinţelor și ale sacrificiilor lor. Şi noi, câţi am mai rămas, ne vom duce, cum se zice, închinându-ne, cu cântecul, cu codrii, cu freamătul, iar dv. cei tineri care mai rămâneţi și care sunteţi datori să continuaţi lupta pe calea progresului și a civilizaţiunei pentru dezvoltarea și mărirea poporului român, binevoiţi a mă asculta și a lua în primire ideile de dreptate și de frăţietate ale generaţiunei ce se duce, ca să ştiţi ceea ce s-a făcut şi ceea ce a mai rămas a se face”.

Ion Ionescu de la Brad a murit pe 16 decembrie 1891 și a fost înmormântat la ferma unde şi-a desfăşurat activitatea până în ultima zi a vieţii.

În iulie 1928, la inaugurarea bustului său, profesorul Costăchescu-Iași spunea: “Pentru a da un caracter de omagiu acestei sărbătoriri, am venit să aduc cuvântul de recunoştinţă al tuturor plugarilor şi muncitorilor de pământ pentru lupta plină de un nobil idealism care a desfăşurat-o Ion Ionescu. Nu voi arăta faptele şi toate meritele lui. Un lucru vreau să relev. Acest fiu strălucit al ţării a avut darul de a uni visul, idealul cu spiritul practic, cu meritul marilor înfăptuiri, cu realizarea. Face parte din generaţia în memoria căreia trebuie să ne închinăm cu smerenie, din generaţia care a unit lupta cu sacrificiul. A îndurat surghiunul pentru o idee şi n-a dezarmat în faţa niciunui obstacol şi a niciunei ameninţări. Ideile lui au fost fermente de progres, cele care nu s-au putut realiza au aşteptat valorificarea, puterea de germinaţiune, de la generaţiile ce l-au urmat. El a azvârlit bobul; o parte s-a înfăptuit, o parte mai are nevoie de încă multe străduinţe”.

$$$

 Şerban Papacostea, student şi discipol al lui Gheorghe Brătianu, a fost arestat la 15 martie 1950 în faţa Institutului Francez din Bucureşti. Anchetat la Rahova, a fost condamnat administrativ, a trecut prin Jilava şi a făcut apoi Canalul la Capu Midia.

După „munca de jos”, a reuşit să fie primit în cercetare la Institutul de Istorie, devenind un excepţional specialist în evul mediu.

Director al Institutului de Istorie Nicolae Iorga (1990-2001), membru al Academiei Române, Serban Papacostea s-a nascut pe 25 iunie 1928. A decedat pe 6 aprilie 2012...

Șerban Papacostea: În luna martie 1950 frecventam – ceea ce făceam de ani de zile, de pe când eram licean – Institutul Francez și Biblioteca Institutului Francez de pe Bulevardul Dacia, când autorităţile noastre, foarte probabil la un semnal de la Moscova – spun aceasta pentru că Războiul Rece cunoscuse o intensificare, o agravare puternică în această vreme – au hotărât să închidă institutele străine, bibliotecile, să curme şi această legătură între România şi Occident. Nu au făcut-o pe cale legală, nu au putut pentru aceste biblioteci funcţionau pe baza unor angajamente internaţionale, a unor convenții internaționale. Au găsit o formulă mai simplă, au arestat la întâmplare oameni care ieşeau din aceste institite, au făcut acest lucru timp de 2-3 zile până şi-au făcut … Au speriat lumea aşa. Institutele n-au fost închise legal, au funcţionat dar nu se mai ducea nimeni.

Şi ne-am trezit, vorbesc la plural pentru că ne-am trezit vreo 30-40 de persoane în localul Securităţii de la Rahova… Pe urmă am avut peripeţii, de acolo majoritatea am ajuns la Jilava, de la Jilava la Canalul Dunărea Marea Neagră… fără judecată/ Era sistemul acesta adoptat de la sovietici, condamnarea de către MAI pentru atitudine necivică, pentru parazitism, pentru mai ştiu eu ce alte motive. MAI avea dreptul să condamne administrativ între 6 luni şi doi ani, termene care n-aveau de fapt nici o relevanţă, nici o însemnătate, pentru că se puteau prelungi, prescurta după bunul plac…

Şi am ajuns la Canal, deşi suferind de o gravă infirmitate din copilărie, am avut o scolioză foarte pronunţată care s-a descoperit în ultimul moment. Timp de cinci ani de zile am stat într-un corset de ghips, alternativa fiind o operaţie care şi atunci şi azi e încă foarte periculoasă, sigur cu implicaţii existenţiale majore. Medicul mi-a indicat ce pot face şi ce nu pot face, între altele nu mişcări bruşte şi nu eforturi fizice mari pentru că risca să se redeclanşeze procesul.

Mihaela Udrescu: Numai bun pentru Canal.

Șerban Papacostea: Exact. Unde, norma de la început a fost – după ce ne-au anunţat că „avem gloanţe pentru toţi” – norma era de săpat, încărcat în roabe şi transportat pe o colină patru metri cubi pe zi, pământ uscat care trebuia întâi zdrobit cu târnăcopul. Condiţii de infern.

Fragment dintr-un interviu cu Șerban Papacostea realizat de Mihaela Udrescu in februarie-martie 2002, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 1470

TINERI „PRIMEJDIOŞI”

În anul 1950, Securitatea a arestat la ordinul Anei Pauker peste 300 de studenţi şi absolvenţi care frecventaseră Biblioteca Franceză, unde găseau cursurile necesare. O parte au fost eliberaţi, dar exmatriculaţi, iar alţii (mai ales cei cu „origine nesănătoasă”) au fost duşi la Canal. Erau acuzaţi, în cel mai bun caz, de „parazitism social”, dar, de fapt, fuseseră încadraţi în prevederile decretului 6 din ianuarie 1950: „cei ce primejduiesc sau încearcă să primejduiască orânduirea socială…”

Gândirea liberă era într-adevăr o primejdie pentru comunismul care fusese impus cu forţa… mulţi din acei tineri au murit în detenţie, unora nici nu li se cunoaşte mormântul. Pe alţii i-au strivit tacticile de „reeducare” de la Peninsula. Unii supravieţuitori au reuşit totuşi să-şi refacă viaţa. Parcurgând calvarul „muncii de jos”, au fost, într-un târziu, reintegraţi în societate. Cu deosebirea că n-au avut voie niciodată să predea la o catedră, pentru a „nu influenţa” tineretul.

În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie

© CISAC, Memorialul Sig

$$$

 Straniul caz al celor doi frați vitregi care au devenit co-țari ai Rusiei, incoronati pe 25 iunie 1682

Ivan al V-lea Alekseievici s-a născut pe 6 septembrie 1666 la Moscova și a fost fiul cel mic al țarului Alexei I al Rusiei și al primei sale soții, Maria Miloslavskaia. Cuplul avusese 13 copii, dar țarina a murit la nașterea ultimei fiice și, dintre toți, doar doi băieți, Feodor și Ivan, și o fată, Sofia, au supraviețuit copilăriei.

Mezinul Ivan avea probleme de vedere din naștere și era bolnăvicios, motiv pentru care capacitatea sa de a deține puterea supremă a fost contestată când s-a pus problema succesiunii. Principalii lui adversari erau susținătorii familiei Narîșkin, care aspirau să-l aducă pe tron Petru, viitorul țar Petru cel Mare, băiatul fiind fiul Natalyei Narîșkina, cea de-a doua soție a țarului Alexei.

După decesul țarului Feodor al III-lea în aprilie 1682, familiile Miloslavski și Narîșkin au început lupta pentru putere, iar patriarhul Joachim a convocat o adunare care a decis trecerea coroanei în mâinile lui Petru, care la acel moment de-abia împlinise zece ani, iar mama sa, Natalya Narîșkina, a fost numită regentă. Deși Ivan era mai mare ca vârstă decât Petru, băiatul a fost ignorat din cauza slăbiciunilor sale fizice.

În acest context a debutat revolta streliților, regimentele de infanterie înființate în timpul domniei țarului Ivan al IV-lea, iar conducătorii acestora au susținut că revolta a fost încurajată de fiica țarului Alexei, Sofia, și de facțiunea Miloslavski, cei care doreau să-l aducă pe tron pe Ivan și să-și exercite puterea în numele lui.

Pe 15 mai, când a apărut zvonul că familia Narîșkin l-ar fi strangulat pe Ivan, mulțimea furioasă a pătruns la Kremlin cerând să i se spună adevărul, iar Natalya i-a adus pe Ivan și Petru în fața mulțimii pentru a demonstra că ambii copii erau vii și nevătămați.

Streliții pătrunși în palat au ucis mai mulți membri ai familiei Narîșkin și câtiva dintre susținătorii lor, iar pe 23 mai prințul Ivan Khovanski, liderul revoltaților, a cerut ca Ivan să fie desemnat țar împreună cu Petru. Ajuns la conducerea Rusiei, bolnăviciosul Ivan a avut o relație apropiată cu mama sa vitregă și cu fratele său, Petru, mai ales pentru că el nu avea, de fapt, nicio ambiție să devină conducător al Rusiei.

Pe 25 iunie 1682 cei doi frați vitregi au fost încoronați la catedrala Dormition ca „dvoetsarstvenniki”, țari dubli, pentru această ocazie fiind pregătit un tron special cu două locuri, scaun care se află expus astăzi la Palatul Armurilor de la Kremlin. Deși Ivan a fost considerat „țarul senior”, puterea reală era deținută de sora lui naturală, Sofia Alekseievna, care în 1686 și-a asumat regența și în același an a decis adunarea gunoaielor de pe străzile Moscovei și a abolit pedeapsa “îngropării de viu”, care era în mod special aplicată femeilor care își omorau soții.

Când Petru a ajuns la maturitate, poziția Sofiei a devenit din ce în ce mai incertă, dar ea spera ca Ivan să aibă un moștenitor pe linie masculină care să-i întărească puterea. În 1684 acesta din urmă s-a căsătorit cu Praskovia Saltykova și cinci ani mai târziu a avut o fiică. În același an, Petru, care avea 16 ani, s-a căsătorit cu Evdokia Lopukhina și a fugit la mănăstirea-fortăreață Troițki-Sergius, temându-se că viața lui e pusă în pericol. Mai mulți boieri și ofițeri i s-au alăturat lui Petru, iar la începutul lui septembrie sora lui vitregă, Sofia, deja nu mai avea suficient sprijin și a trebuit să se retragă la mănăstirea Novodevici.

În ultimii zece ani ai vieții sale, țarul Ivan a fost complet umbrit de țarul Petru cel Mare și și-a petrecut zilele alături de soția sa, Praskovia Saltykova, „în rugăciune și post, zi și noapte”.

Starea lui de sănătate fragilă nu l-a împiedicat să aibă cinci fiice, dintre care una – Anna Ivanovna – își va asuma tronul Rusiei în 1730, iar nepoata lui, Anna Leopoldovna, va deveni regentă a Rusiei în timpul minoratului fiului ei, Ivan al VI-lea.

Co-țarul Ivan a murit la Moscova pe 8 februarie 1696, la vârsta de 29 de ani, și în ultima perioadă a vieții a fost descris de ambasadorii străini în Rusia ca fiind senil, paralitic și aproape orb. A fost înmormântat la Catedrala Arhanghelului Mihail din Moscova, iar soția sa, care a trăit încă 27 de ani, și cele trei fiice ale ei s-au retras de la curte și s-au stabilit la moșia Izmailovo de lângă Moscova.

Praskovia Saltykova a avut aventură de lungă durată cu boierul Vassili Yushkov, care a devenit administratorul moșiei ei, și a avut un mare respect față de cumnatul său, țarul Petru cel Mare, s-a adaptat la reformele impuse de acesta și le-a dat fiicelor sale o educație occidentală.

În 1712, ea și fetele au participat la nunta lui Petru cu cea de-a doua sa soție, viitoarea Ecaterina I a Rusiei, și a continuat să participe la viața curții, iar la moartea ei, pe 13 octombrie1723, Petru cel Mare a organizat o ceremonie funerară impunătoare, prima înmormântare imperială găzduită la Sankt Petersburg, noua capitală a Rusiei.

$$$

 Un barbat merge la o prima intalnire cu o femeie cunoscuta printr-un site matrimonial. In cazul ca nu i-ar fi placut de ea, el a aranjat cu un prieten sa il sune dupa un sfert de ora, ca sa isi asigure o scuza pentru o situatie de urgenta.

Se intalnesc cei doi la o cafenea, iau cate o cafea, schimba cateva fraze, dar barbatului ii este clar ca nu-i place femeia. In sfarsit, e cautat la telefon, si atunci el isi cere scuze si se duce sa vorbeasca in holul localului.

Cand se intoarce, tipul afiseaza o fata trista si ingrijorata:

– Imi pare rau, dar trebuie sa plec. Bunicul meu tocmai a murit…

– Slava Domnului! zice femeia. Daca nu murea al tau, ar fi murit al meu peste 5 minute!

$$$

 26 iunie 1848 - Guvernul revoluționar de la București a decretat eliberarea robilor țigani aparținând boierilor

Timpii de robie au trecut și țiganii astăzi sânt frații noștrii. Guvernul Provizoriu în puterea jurământului făcut pe Câmpul Libertății (Câmpu Filaret), îi declară liberi prin voința poporului Român și așteaptă de la stăpânii lor dovadă de patriotism și de dragoste pentru dreptate și frăție. Mulți dintr-înșii, nemaiașteptând decretul Guvernului, au și liberat robii lor, fără a pretinda vre odată despăgubire de la stat. Guvernul provizoriu în numele lui Dumnezeu învită pe toți aceia ce mai au robi, a urma și ei această frumoasă și creștinească pildă.

Iar pă toți aceia ce-i va erta cugetul ca să ia bani pe suflet de om, Guvernul îi poftește a se îndrepta cât mai în grabă către comisia orânduită pentru aceasta cu documentele doveditoare de câți robi au; și acea comisie de va da adeverință de numărul țiganilor pentru care vor avea a se despăgubi la deșchiderea obșteștii adunări. Țaganii sânt slobozi a se îndrepta asemenea către acea comisie spre a priimi de la guvern cărți de slobozenie.

Pe lângă aceasta, fiind spre folosul țiganilor din casele particularilor a-și căuta din vreme slujbă cu simbrie ca să nu rămâe toți de odată pe drumuri și fără pâine, și cerând și dreptatea să nu rămâe și stăpânii lor de odată fără slugi, Guvernul Provizoriu hotăraște ca până la 10 Iulie să urmeze toți țiganii a sluji tot pe la casele stăpânilor lor precum slujeau și până acum, însă stăpânii lor, sânt înștiințați că bătaia este desființată, și că de acum înainte vor avea să-i trateze cu omenie, căci urmând într-alt chip, vor perde tot dreptul de despăgubire către stat.

Comisia se va alcătui de trei membri: D. Cezar Boliac, D. Petrache Poenaru și părintele Ioan Egumenul de la Znagov.

D-lor vor alcătui o masă și vor presenta raport pentru cheltuiala canțelariei. Lucrările comisiei vor începe la 28 Iulie.

Membri guvernului provizoriu.

Neofit mitropolitul Ungrovlahiei. Hr. Tell. Ștefan Golescu. N. Bălcescu. Ioan C. Brătianu. A. G. Golescu.

București, No. 118, anul 1848, Iunie, 26.”

Sursa: Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași, articol preluat de pe tiparituriromanesti.wordpress.com

$$$

 25 iunie 1685 - Constantin Cantemir urca pe tronul Moldovei

Cantemireştii, conform chiar opiniei lui Dimitrie Cantemir, erau “coborîtori din vechiul neam al Cantemireştilor… de la Crîm”. Această idee este preluată de A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir”. Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, judeţul Fălciului, Moldova.

Conform altei surse C. Cantemir este născut într-o familie de boiernaşi din Ţara de Jos a Moldovei, un strămoş al căreia, Pătru Silişteanu, este menţionat încă în documentele de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Viitorul domn al Ţării Moldovei s-a născut la 8 noiembrie 1612 în localitatea Silişteni. Rămînînd fără părinţi şi cu moşiile pustiite de tătari, tînărul Cantemir se înrolează ca mercenar în armata polonă, ajungînd după 17 ani căpitan de cavalerie.

În 1660 se întoarce acasă din armată devenind ceauş spătăresc, la curtea domnitorului Munteniei Grigore Ghica. După ce în 1664 acesta pierde tronul, C. Cantemir revine în Ţara Moldovei pe timpul lui domnitorului Moldovei – Eustratie Dabija, unde obţine dregătorii importante.

Acest domn “îl cinsteşte întâi cu isprăvnicia Codrului” (comandant al oştilor din Codrul Tigheciului, ce avea misiunea, fiind în faţa Bugeacului, să respingă incursiunile tătarilor în Moldova). Tot în această perioadă, C. Cantemir se căsătoreşte cu Ruxanda Gane. Din acest mariaj se naşte Ruxanda. Dar peste trei ani consoarta îi pleacă în lumea celor drepţi.

În 1668 o ia de soţie pe Ana Bantîş, cu care va avea doi copii – Antioh şi Dimitrie. Prin această ultimă căsnicie Constantin “se înrudea cu câteva dintre cele mai însemnate familii boiereşti din Moldova, precum şi cu domnii Eustratie Dabija şi Gheorghe Duca”.

Este de menţionat că adunînd la averea sa zestrea însemnată a soţiilor sale el va deveni unul dintre cei mai bogaţi boieri ai Ţării Moldovei. Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: “mai întîi vornic de Bîrlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684)”.

Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Faptul a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Munteniei, de a-l susţine pe C. Cantemir la domnie. Dar au existat şi alte argumente. Cantemir era un bun militar şi această calitate putea fi folosită de coaliţia cruciată a creştinătăţii, dorită de Şerban Cantacuzino.

De altfel era în vîrstă şi nu mai avea mult de trăit, dar prin intermediul lui, cu o reputaţie înaltă la Poartă, se putea scăpa de domniile fanariote. Cu toate că Şerban Cantacuzino era rudă apropiată cu Dumitraşcu Vodă, domnul Ţării Moldovei, pentru o ură mai veche dorea să-l înlăture pe acesta de la tron. Ţinînd sfat cu boierii refugiaţi, majoritatea fiind din Ţara de Jos, Şerban Cantacuzino a hotărît să-l susţină pe Cantemir la tronul Moldovei, ideie care le plăcu şi boierilor.

La rîndul său C. Cantemir, jura domnului Munteniei să lupte de partea creştinătăţii contra otomanilor, cu atît mai mult că se aflase în serviciul militar al polonilor. Viitorul domn al Ţării Moldovei s-a mai obligat să prindă pe fraţii Iordachi şi Manolachi Ruset şi să-i omoare. Avînd relaţii bune cu Suleyman-paşa, Şerban Cantacuzino a organizat la Obluciţa o întîlnire a acestuia cu boieri moldoveni refugiaţi.

Eforturile lui Dumitraşcu Cantacuzino, care a trimis şi el o delegaţie la Obluciţa au fost zadarnice. La 15/25 iunie 1685, după unele surse – la Babadag, după altele – la Constantinopol, Cantemir este proclamat domn al Ţării Moldovei. Nicolae Costin menţiona că domnul era „foarte viteaz, bun, iară la fire blând şi cu inima milostivă, răbdător, cu puţină mânie întâi, apoi iertător şi nelacom la avere şi îndurător, necărturar şi la toate priceput”.

$$$

 Un bărbat nu-și iubea soția. Fusese constrâns să se căsătorească. Avea o relație cu o fată, ea a rămas însărcinată, iar părinții ei — oameni cu influență — au început să-l preseze, să-l amenințe.

Lucra în firma socrului, tocmai contractase un apartament cu ipotecă. Era neliniștit, lipsit de curaj. Și, scrâșnind din dinți, s-a căsătorit.

Dar nu o iubea. Nici măcar nu o putea suporta. Era rece, distant, îi amintea mereu că a făcut "ce trebuia", dar fără nicio fărâmă de afecțiune. Ea plângea, încerca să-l îmbrățișeze, își cerea iertare — dar el se întorcea. Nu țipa, nu reproșa, doar nu iubea.

Se amăgea că iubise pe altcineva — o colegă. Că ar fi putut fi fericit cu ea, dacă n-ar fi fost această greșeală. Că viața lui fusese compromisă.

Părinții nu știau nimic. Mama lui, singura rămasă, locuia departe. Socrii își făcuseră datoria și nu mai interveniseră: „V-ați căsătorit — trăiți cum știți.” Căsătoria era oficială — și atât.

Și trăiau. Fără dragoste. El muncea. Ea stătea acasă, căci medicii îi recomandaseră repaus. Era bolnavă, tristă, mereu cu lacrimi în ochi. Pentru că doare — când nu ești iubit. Când nimeni nu te întreabă cum te simți. Când mergi singură. El aducea bani, cumpăra alimente. Dar suflet — nu dădea.

Din cauza suferinței, a lacrimilor și a sănătății fragile, ea a născut prematur. Un băiețel firav, așezat într-un incubator. Atât de slab, încât nici nu plângea — doar scâncea.

Tatăl a fost lăsat să-l vadă. Nu voia — se temea. Dar l-a privit. A pălit. Și-a dus mâna la cap. Apoi a început să întrebe despre medicamente, despre tot ce era necesar.

A adus tot. I-a pregătit soției supe, mâncare sănătoasă. O hrănea cu lingurița, căci ea abia mai reacționa. Aproape au internat-o la psihiatrie.

Dar el n-a permis. Și în fiecare zi intra într-o biserică — se ruga. El, care niciodată nu ar fi făcut asta.

Totul părea un vis sumbru. Fără speranță. Dar el se ruga. Îl ruga pe Dumnezeu să-i ia viața — doar copilul să trăiască. Căci cum ar putea copilul fără mamă?

Părinții ei trimiteau bani, ananas, o cutie cu bomboane. Dar au spus: „Ce va fi din el? E bolnav… Sunteți tineri, veți mai avea.” Alți oameni. Altă inimă.

Și totuși — copilul a fost pus la sân. A început să prindă puteri, rozaliu, dădea din mânuțe ca un fluture. Tatăl a izbucnit în lacrimi. Ca un copil. I-au dat calmante.

Iar băiatul sugea liniștit, mama zâmbea. Iar tatăl murmura: „Ce mi se întâmplă?” Până și asistenta, de obicei severă, i-a spus: „Nimic rău… Totul va fi bine.”

Și chiar a fost bine.

Bărbatul și-a iubit soția. Și copilul. Pentru că uneori, dragostea se naște din ceea ce dai, din jertfa făcută pentru celălalt. Ceea ce câștigi luptând — devine cu adevărat al tău.

S-au întors din spital nu doar doi — ci trei. Și-au adus cu ei Iubirea. Ea s-a născut acolo — mică, fragilă, ca pruncul lor.

Și cu fiecare zi, iubirea creștea. Părinții ieșeau cu căruciorul prin parc. Era primăvară, înfloreau liliacul și iasomia. Băiețelul privea cerul senin, cu nori albi plutind — ca niște îngeri. Și zâmbea.

El adusese iubirea. Poate că așa fusese rânduit. Numai el știa. De aceea zâmbea misterios.

„Avem un băiețel atât de înțelept!” — spunea tatăl. Și avea dreptate.

_$$$

 Noi am trăit și-un timp de nemilogi,

Crâmpeiele de pur și demnitate,

N-au fost mereu doar cititori ologi

Aveau și imn și-n suflet puritate.

N-au fost mereu gunoaie literare,

N-a fost mereu o goană după bani

Și orișicât de imposibil pare

NOI dăinui-vom vouă peste ani !!!

Și de va fi nevoie ca valorii

Să i se recunoască puritatea

Din cer noi ne vom naște cititorii

Și tot din cer ne vom primi dreptatea.

Iar cei de-aici ce ne-au mințit vremelnic

Și s-au manelizat în fel și chip

Nu vor avea nici parte de pomelnic.

Vor fi mai mici ca bobul de nisip.

Prin noi ce spus-am lumii adevărul

Și care-am fost trecuți în amănunte

S-o fredona și ,,CÂT DE LUNG AM PĂRUL",

și... ,,SĂ MĂ DUCI IUBITA MEA LA MUNTE".

Sorin Dumitrache

-&&

 Am învățat..

"Am învățat că același drum ni se pare prea lung în durere si prea scurt în fericire

Am învățat că poți râde și plânge în acelasi timp. Pe chip ai soare și-n suflet văpaie

Am învățat că nu poți zări un răsărit sau un apus, decât stând cu fața către soare. De aceea nu vedem frumusețea sau tristețea celorlalti, pentru că ne poziționăm, mai mereu, greșit 

Am învățat că se va întoarce la noi exact ce-am daruit: acum sau altădată 

Am învățat că numai trăind în adevăr sufletul se simte liber

Am învățat ca nu-i poți cere timp altui om, devreme ce tu nu îi oferi timpul tău. Și nici iubire, devreme ce tu nu i-o dăruiești! Suntem egali in brațele Lui Dumnezeu

Am învățat că oamenii vin și pleacă prin gara vieţii tale. Toți au un rost, nimic nu-i întâmplare. 

Am învățat că nu iubești o singură dată, dar singura iubire, cea alături de care vei vrea să străbați toate lumile, e cea care te impinge către lumină, e cea care te face să-ți ridici privirea, e cea care te golește de tine, cel tulburat, și te umple de tine, cel atât de prețuit. Singura iubire cu care vei vrea să cutreieri toate galaxiile e cea care nu-și va dori, nicicând, să-ți rămână datoare, e cea alături de care ești Acasă, în orice loc te-ai afla, cea pentru care vei fi în stare să inventezi mângâierea și bunătatea, dacă ele n-ar fi inventate, deja. 

Am învățat că cea mai mare dovadă de iubire înseamnă să renunți la tine pentru un altul. Și doar Hristos a putut face asta

Am învățat că îmbrățișarea vindecă și cuvântul alină. 

Am învățat că gândul e arhitect și brațele constructor

Am învățat că poți să ai totul și nimic, în același timp

Am învățat că poți trăi în multime, simțindu-te singur, și lângă un singur suflet ce ține loc de univers

Am învățat că, acum, nu știu prea mult, dar dincolo de moarte le voi afla pe toate

Am învățat că îi judecăm pe ceilalți, deși rolul lor e să ne învețe, drept pentru care ar trebui să-i binecuvântăm 

Am învățat că le vom aparține, pe viață, celor care ne-au aratat iubirea adevărată, în forma ei, desăvârșită 

Am învățat că singurele amintiri în fața cărora vom plânge, chiar și o viață, nu țin de boală, despărțiri sau bani pierduți, ci sunt legate de felul și modul în care am simțit cât suntem de iubiți. ❤

  ..am învățat și tot e prea puțin.."

       ✍️ Adriana Zapa Strit 

Mulțumiri cu sufletul, OM minunat!

$$$

 Când ai farfuria plină, dar inima e goală

Există momente când ceea ce posezi material nu îți reflectă calitatea umană. Un bărbat ședea la masă, în fața unui ospăț îmbelșugat. În jurul lui, două perechi de ochi blânzi și speriați, ai unei cățele și ai puilor ei, urmăreau fiecare mișcare. Nu cerșeau gălăgios, dar privirea lor spunea totul: foamea, nevoia, speranța firavă că vor primi măcar o firimitură.

Bărbatul însă, pierdut în abundența farfuriei sale, nu părea să vadă suferința din jur. Mesteca absent, cufundat în propriile plăceri. La fiecare îmbucătură, cățeaua își strângea puii mai aproape, încercând să le ofere siguranță, deși nu mai avea nimic de dat.

Acesta este un exemplu dureros al unui adevăr simplu: bogăția fără empatie lasă goluri adânci, nu doar în cei din jur, ci și în propria umanitate. Când ai farfuria plină, dar refuzi să vezi foamea celorlalți, nu farfuria îți lipsește, ci inima.

Povestea ne amintește că adevărata bogăție nu constă în ceea ce deții, ci în ceea ce oferi. Faptele mici, precum o bucată de pâine împărțită sau un gest de blândețe, pot schimba nu doar destinele altora, ci și pe al nostru. Într-o lume atât de plină de resurse, nimeni nu ar trebui să sufere din cauza indiferenței.

Lecția? Dacă inima e goală, nici cea mai plină farfurie nu o poate umple.

&&&

 Mulțumim 

Loredana Hăisan

Când voi pleca de pe pământ

“Îmi va fi dor să simt nisipul,

Să calc prin iarba dimineții,

Să gust din vântul de amiază,

Să-ngenunchez la pragul vieții,

Să simt lumina cum se-așterne

Pe fruntea mea ca o povață,

Să mai privesc odată cerul,

Cu stele-n ochi și pace-n față.

Să simt miros de flori de câmp,

Să țin în palmă clipa vie,

Și să tresar, copil desculț,

La cântecul din ciocârlie.

Când voi pleca de pe pământ,

Aș vrea să las, în urma mea,

Un vers, o umbră, un cuvânt —

Să știe vântul cine-am fost…”

$$$

 ÎN NOAPTEA DE SÂNZIENE...

În Noaptea de Sânziene înflorește și „iarba-fiarelor”, care va lumina în întuneric ca aurul iar la răsărit va picura sânge, lăsând urme roșiatice pe pământ. I se mai spune „iarba-tâlharilor”, pentru că hoții și haiducii pot deschide orice încuietoare cu ea. Oamenii care au văzut-o înflorită spun că are un cap ca de om pe care poartă o coroană, că în loc de frunze are un fel de aripioare, că nu are rădăcină și-și tot schimbă locul dintr-o poiană într-alta. În restul anului, „iarba-tâlharilor” arată ca o plantă obișnuită, din care pricină nu poate fi descoperită decât întâmplător, atunci când rupe fierul coasei sau al plugului, ori când face să-i sară potcoava calului. 

În Noaptea de Sânziene și numai atunci se culege „nebunariţa”, cea mai veche plantă folosită în ritualurile magice, una dintre componentele alifiei cu care se ungeau vrăjitoarele pentru a putea zbura. 

În Noaptea de Sânziene animalele grăiesc cu glas de om și, dacă le asculți, poți afla de la ele toate tainele lumii.

În Noaptea de Sânziene porţile cerului sunt deschise și se întorc strămoșii acasă, Moșii de Sânziene.  

În Noaptea de Sânziene înfloresc sânzienele… Plante oracol, plante magice, plante tămăduitoare, ipostaze vegetale ale zânelor cu același nume… Dacă dormi cu ele sub pernă, îți arată ursitul, dacă le prinzi în păr ori le pui în sân, ești drăgăstoasă tot anul, dacă te scalzi în roua lor, ești frumoasă și dragă cui vrei tu, dacă îți înfășori talia cu ele, te apără de dureri.

În Noaptea de Sânziene feciorii umblă cu făclii aprinse, le rotesc după cum merge soarele pe cer, înconjoară cu ele curțile și grădinile într-un ritual solar de purificare și fertilizare, după care le împlântă, în mijlocul holdelor și al livezilor, păzindu-le până se sting.

În Noaptea de Sânziene fetele fac coronițe din florile galbene ca soarele și dalbe ca luna, pe care în zorii zilei le aruncă pe casă. Dacă una dintre ele cade de pe acoperiș, e semn rău pentru cel căruia i-a fost împletită. 

În unele părți, cununile se aruncă pe casă de fiecare membru al familiei în parte, pentru a vedea ce noroc are până la Sânzienele anului ce vine. 

Cununile bărbaților sunt împletite în formă de cruce iar cele ale fetelor, în formă de cerc. În alte părți, coronițele se aruncă în ocolul animalelor și, dacă se anină de o vită tânără, se spune că și ursitul va fi tânăr. 

Cununile de sânziene se păstrează la grindă peste an, cu credința că sunt bune de belșug, de noroc, de zburător, de vrăji, de dragoste, de întors inima: "Eu voi înturna ulcica asta,/ și ulcica întoarnă vatra,/ și vatra întoarnă soba,/și soba întoarnă grinzile cu horna/ și grinzile întoarnă podelele/ … și crângurile întoarnă pe Sânziene./ Și Maica Domnului să întoarne inimile celor împricinați/ unul asupra altuia/ cu cugetele și cu dragostea/ să se împăciuiască!”…

Via Iulia Gorneanu

$$$

 REMEMBER

VIRGIL TEODORESCU

(1909 - 1987)

Aruncătorul de bumerang

Acest oraș se sfârșește cu marea

Pe stânca cea mai înaltă a țărmului sta

aruncătorul de bumerang 

Si așteapta noaptea cand loviturile lui vor surprinde mai bine orașul 

Acest om seamănă cu o pasăre de pradă 

Si arma lui somnoroasă arma lui ca o brățară veche își recapătă sclipirea violentă ca a părului unei lupoaice 

O dată cu întunericul 

Aproape de miezul nopții cand rechina cea mai bătrână încetează orice activitate 

Aruncătorul de bumerang își încordează pulpele teribile 

Si dintr-o dată arma trece prin ceața marină 

Cu un zgomot ușor de fanfară muribundă 

El așteapta cu bratul întins și după un timp 

Ea se întoarce din tenebroasa călătorie 

Cu fire de sânge sălbatică și proaspătă 

Aruncătorul de bumerang își încordează pulpele teribile 

Pentru o nouă lovitură mai violentă 

Poate pentru ultima lovitură înainte de apariția aurorei

$$$

 DESCÂNTEC 

      Autor ADRIAN PĂUNESCU 

     "Să fie de dulce, să fie de vară,

      Să fie de iarbă ajunsă la brâu,

      Să fie de dragoste, ultima oară,

      Să fie de pietre spălate la rău.

      Să fie de mine, să fie de tine,

      Să fie cumva și de noi amândoi,

      Să fie de rău și să fie de bine,

      Să fie de mierea ascunsă-ntr-un

                                                           roi.

      

$$_

FLORI DE SÂNZÂIENE

În muzica privirii cromatici și iubiri

Galbene flori enigmatice, tăcute…

Strânse de pe câmpiile cu amintiri, 

Veșminte ale dorului, necunoscute! 

Le leagănă vântul, ușor și curat,

Sub ceruri albastre, în zori de lumină,

Se-aud murmure vechi din timp depărtat,

Ca o rugă-n șoaptă, duioasă și lină…

Fetele tinere-ncing hora-n poiană,

Cu flori împletite-n cununi peste păr,

Și-și spun dorințele blând, an de an,

Sub stele ce tremură-n tainic fior…

Se-aprind făclii în adâncul de noapte,

Sclipesc între spice și glas de păduri,

Sânzâienele coboară cu șoapte

Pe firele ierburilor în legături…

Și timpul se-oprește, clipind între lumi,

Pe pragul dintre vise, între cer și pământ,

Florile-și spun taine în limbi fără nume,

În parfumul lor galben, bătrân și flămând…

Rămân în tăcere, în drum către zori,

Pe fruntea uitării, în prag de visare,

Flori de Sânzâiene – magice comori,

Vestind că iubirea nu moare…

(Constantin ANTON – 

Trilogia „Casa părintească”, vol.I:

„Pe prispa Casei părintești”, 

Editura PIM, Iași, 2025)

$$$

 ”Scriu cu mâinile mele arse despre natura focului.”

INGEBORG BACHMANN

(1926-1973)

DESTIN OMENESC

Poală de nor fermecată, în care plutim...

Cine ştie dacă n-am trecut astfel deja

prin multe ceruri, cu ochii sticloşi?

Noi, cei alungaţi în timp

şi rostogoliţi din spaţiu,

noi, zburători prin noapte şi neant.

Cine ştie dacă n-am zburat deja

pe lângă Dumnezeu, şi fiindcă spumegând 

iuţi ca săgeata fără a-l vedea

şi împrăştiindu-ne sămânţa mai departe

pentru a vieţui în seminţii şi mai întunecate,

poate acum doar din vină plutim?

Cine ştie dacă nu murim de mult, prelung?

Ghemul de nori ne duce tot mai sus.

Deja aerul subţiat ne amorţeşte mâinile,

şi dacă ni se frânge glasul şi suflarea se opreşte...?

Rămâne vraja pentru ultimele clipe?

ÎNSTRÅINARE

Nu mai pot să văd nici un copac în copaci.

Crengile nu au frunzele pe care le ţin în vânt.

Fructele sunt dulci, dar fără iubire.

Nici măcar nu satură.

Ce o să fie?

Pădurea îmi zboară în faţa ochilor,

lângă urechile mele păsările închid gura,

pentru mine nici o pajişte nu va fi culcuş.

Sunt sătulă de timp

şi mi-e foame de el.

Ce o să fie?

Pe munţi vor arde focuri noaptea.

Să pornesc, să mă apropii iar de ele?

Nu mai pot să văd în drumuri nici un drum.

CURGERE

Atât de departe în viaţă şi aşa de aproape de moarte

încât nu mai pot să mă judec cu nimeni despre aceasta,

îmi rup bucata mea de pământ;

oceanului liniştit îi înfig icul verde

drept în inimă şi inot înspre mine.

Păsări de cositor urcă pe mirosul de scorţişoară!

Sunt singură cu timpul, ucigaşul meu.

În beţie şi albăstreală ne împupăm.

Traducere de Dan Dănilă

$$$

 Zece citate celebre din opera lui Ion Creangă

    „Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puţini suie, mulţi coboară, unul macină la moară” („Povestea lui Harap-Alb”,1877)

    „Dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi, după cum socoţi tu, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele.”(„Amintiri din copilărie”,1879)

    „Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale” („Păcală”,1880)

    „N-ar fi rău să fie bine-n ţara asta” (anecdotă)

    „Românului i-e greu până se apucă de treabă, că de lăsat îndată se lasă.” (scrisori)

    „Ştiu că sunt prost. Dar când mă uit în jur, prind curaj”

    „Ia mai daţi-vă şi pe jos, căci calul nu-i ca dobitocul, să poată vorbi...(„Moş Nichifor coţcariul”, 1880)

    „Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt niciodată n-am fost! („Amintiri din copilărie”, 1879)

    „Din cărţi culegi multă înţelepciune, şi, la dreptul vorbind, nu eşti numai aşa, o vacă de muls pentru fiecare!”(„Amintiri din copilărie”, 1879)

    „Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi găurit pielea în dreptul ochilor, nu ne-am putea vedea greşelile unii altora” („Întîmpinare la critica domnului Nădejde”, 1881)

$$$

 CODUL BUNELOR MANIERE :         

    1. La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.

2. Când ne întâlnim cu cineva pe stradă, nu vom rămâne în mijlocul străzii sau în mijlocul trotuarului.

3. Nu ne vom întrerupe niciodată interlocutorul, în cadrul unei discuții.

4. Autoprezentarea se obișnuiește frecvent, în diferite ocazii: într-o societate mai numeroasă, la solicitarea unei vizite, la prezentarea în fața superiorului pe care încă nu l-ai cunoscut.

5. Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.

6. Când strănutăm, tușim sau căscăm, se pune întotdeauna mâna la gură, indiferent de distanța sau de relația pe care o avem cu o persoană. Este indicat să purtăm mereu la noi șervețele sau batistă.

7. La intrarea în mijloacele de transport în comun, întâi sunt lăsați să iasă afară cei care coboară, după care vor intra ceilalți pasageri.

8. La masă, se va aplica „Regula gheișei”: Nu suflați în mâncare/ceai/cafea! Așteptați să se răcească!

9. De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.

10. O doamnă nu va intra niciodată singură într-un bar sau local în care se vând cu predilecție băuturi acoolice.

11. Bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai în vârstă, iar gradul mai mic celui superior.

12. În mijloacele de transport în comun: Dacă o doamnă este însoțită de un bărbat, acesta îi va cumpăra biletul și îi va oferi locul de lângă geam. Dacă există doar un singur loc liber, el va fi oferit doamnei, iar domnul va rămâne lângă ea în picioare. Niciodată nu o va părăsi, grăbindu-se să prindă un loc liber când se ivește ocazia.

13. A nu răspunde la gestul celui care întinde mâna este în sine o ofensă, chiar mai gravă decât cea de a nu saluta.

14. Punctualitatea, atunci când suntem invitați la masă este deosebit de importantă.

15. Nu așezați coatele pe masă! Dacă folosiți doar o mână, așezați-o în poală.

16. Întotdeauna, salutul trebuie însoţit de un zâmbet. Când salutăm trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat, nu salutăm o persoană stând cu spatele către persoana respectivă sau privind spre cer sau pământ.

17. Nu vorbiți cu gura plină! Mestecați cu gura închisă! Mulțumiți chelnerului când vă servește!

18. Cum se taie mâncarea din farfurie: Bucata de mâncare trebuie tăiată exact lângă furculiță. În plus, se taie numai pentru o înghițitură, nu se fac „soldăței”.

19. Nu vorbiți la telefon în timpul mesei. Dacă primiți un apel foarte important, trebuie să vă scuzați și să vă ridicați de la masă.

20. Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare sau cu gura plină. Nu salutăm făcând gesturi ample, nefireşti.

21. După ce terminați de mâncat, nu împingeți farfuria spre colțul mesei! Așteptați să vină chelnerul să o ia.

22. Nu se apelează oamenii la telefon înainte de 10 dimineața, între orele 13-17 și după ora 21, cu excepția celor apropiați, cărora le știți programul.

23. O convorbire convențională nu trebuie să depășească 5 minute!

24. Dacă un cadou nu ne place, ne vom ascunde nemulțumirea

Ambalajul unui dar este foarte important.

25. Nu se duc flori bărbaților decât dacă sunt la spital.

26. Nu salutăm grăbit şi cu aerul că suntem preocupaţi de ceva.

27. Băieţii trebuie să-şi scoată căciula de pe cap când salută. Formulele cele mai des folosite sunt: „ Bună ziua!”, „Bună seara!” , „Bună dimineaţa!”. Între prieteni sau colegi se folosesc de regulă „Bună!”, „Salut!” Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu „Bună!” sau „Salut!”

Se salută cu „Bună dimineaţa!” până la ora 11 dimineaţa, cu „ Bună ziua !” după ora 11 şi până la lăsarea serii, iar apoi cu „Bună seara!”

28. Când se intonează imnul de stat în locuri publice, ne ridicăm în picioare, luăm o poziţie decentă, băieţii îşi scot căciulile şi se ascultă în perfectă linişte.

29. Prețul de pe cadouri va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile, de pe acestea prețul nu se șterge. Cartea nu se atinge!

Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.

30. Florile primite trebuie așezate imediat într-un vas cu apă.

31. Cel care primește un dar îl va deschide în fața musafirului și nu-i va strica bucuria protestând că este prea scump, că nu trebuia sau mai rău, că nu-i place, nu-i trebuie, că nu-l poate accepta.

32. Când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, atunci salutăm printr-o uşoară înclinare a capului.

33. Băieţii salută primii fetele, bărbaţii salută primii femeile, copiii sau persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. Când intrăm într-o încăpere îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. Când ne prezentăm unui grup salutăm primii. După ce ne salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului.

34. Întotdeauna cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, iar cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton, dar întotdeauna, nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este o dovadă de impoliteţe.

35. Bărbatul va merge întotdeauna la marginea dinspre stradă a trotuarului, în momentul în care merge alături de o femeie sau mai multe femei. Dacă sunt doi bărbați și o femeie, atunci aceasta va sta la mijloc.

36. Întotdeauna se întreabă unde este toaletă și nu se folosesc alte cuvinte referitoare la aceasta, cum ar fi „baia”.

37. "O femeie nu poate fi lovită nici măcar cu o floare!”, nici măcar în glumă și nici nu se poate insinua lovirea unei femei. #ByGentlemensLadysSocietyRomania

$$$

 Va mai amintiti de Columbo, cel mai iubit detectiv din cinematografie? A decedat pe 23 iunie 2011... 

Peter Michael Falk s-a născut pe 16 septembrie 1927 la New York, fiind fiul lui Michael Peter Falk, proprietarul unui mic magazin de îmbrăcăminte și al soției sale, Madeline, care avea rolul de contabilă și vânzătoare la același magazin. Ambii părinți erau evrei, tatăl venit din Polonia, iar mama din Ungaria. Copilul suferea de retinoblastom și medicii au decis să-i îndepărteze chirurgical ochiul drept când avea trei ani, punându-i un ochi artificial, motiv pentru care băiatul nu a putut practica sporturi de performanță, așa cum își dorea, dar a jucat totuși baseball și baschet. 

Prima apariție pe scenă a lui Peter a fost la vârsta de 12 ani în piesa Pirații din Penzance, în timp ce era în Camp High Point. Adolescentul a urmat cursurile Liceului Ossining din Westchester County, și, după finalizarea cursurilor în 1945, a urmat pentru scurt timp colegiul Hamilton din New York. Spre finalul celui de-Al Doilea Război Mondial a încercat să intre în serviciul militar, dar a fost respins din cauza ochiului său artificial, astfel că s-a alăturat Marinei Comerciale, fiind bucătar și băiat de serviciu. Mai târziu actorul a povestit: "un an pe apă a fost suficient pentru mine, așa că m-am întors la facultate". După un an și jumătate în Marina Comercială, Falk s-a întors la Hamilton College și a urmat cursurile Universității din Wisconsin, apoi s-a transferat la New School for Social Research din New York și și-a luat licența în literatură și științe politice în 1951.

Falk a călătorit apoi în Europa și a lucrat la o companie de căi ferate în Iugoslavia timp de șase luni. Revenit în Statele Unite, a aplicat pentru un post la CIA, dar a fost respins, apoi a devenit analist de management la Biroul de Buget de Stat din Hartford. În timp ce lucra în Hartford, Falk s-a alăturat unui grup de teatru pentru amatori numit Mark Twain Masquers și a studiat actoria la Teatrul White Barn din Westport. În 1956, și-a părăsit postul de bugetar și s-a mutat în Greenwich Village pentru a urma o carieră în actorie.  

În același an, Peter Falk și-a făcut debutul pe Broadway, apărând în Jurnalul unui ticălos al lui Alexander Ostrovsky, apoi a jucat în multe alte piese, fiind foarte admirat de public. În ciuda succesului său pe scenă, un agent teatral l-a sfătuit să nu se aștepte la o carieră în cinematografie din cauza ochiului său artificial. Actorul a picat o probă la Columbia Pictures, iar șeful studioului, Harry Cohn, i-a spus: "Pentru același preț pot obține un actor cu doi ochi." Primele sale roluri în film au fost scurte apariții în Wind Across the Everglades (1958), The Bloody Brood (1959) și Pretty Boy Floyd (1960).

Falk s-a căsătorit pe 17 aprilie 1960 cu Alyce Mayo pe care o cunoscuse în perioada studenției. Cuplul a adoptat două fiice, Catherine, care va deveni detectiv particular, și Jackie. Falk și soția sa au divorțat în 1976, iar un an mai târziu, pe 7 decembrie 1977, Peter s-a căsătorit cu actrița Shera Danese, colega sa de platou din seria Columbo.

În 1961, regizorul Frank Capra, premiat cu Oscar, l-a distribuit pe Falk în comedia Pocketful of Miracles. Filmul a fost ultimul lungmetraj al lui Capra și, deși nu a avut succes comercial, Peter a fost nominalizat la Oscar pentru rolul din film. Actorul a apărut pentru prima dată la televiziune în 1957, apoi a jucat în două dintre serialele de televiziune ale lui Alfred Hitchcock, în 1961 - 1962. Deși Falk a apărut apoi în numeroase alte roluri tv în perioada 1960 - 1970, a devenit cunoscut după ce a apărut în serialul Columbo, devenind cel mai iubit detectiv din cinematografie.

Primul episod din Columbo a fost regizat de Steven Spielberg, în 1971, când acesta avea doar vârstă de 24 de ani. Din 1971 până în 1978, filmul a fost difuzat în mod regulat pe NBC. Garderoba personajului era asigurată chiar de Peter Falk, care își folosea propriile haine și pantofi, inclusiv celebrul său pardesiu.

Iubitul actor a fost diagnosticat cu Alzheimer la sfârșitul anului 2007. În 2009, doctorul Stephen Read declara că starea lui se deteriorase atât de rău încât Falk nu-și mai putea aminti că jucase rolul unui personaj pe nume Columbo și nici nu putea spune cine a fost Columbo. Actorul a murit în casa sa din Beverly Hills pe 23 iunie 2011, la vârsta de 83 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Westwood Village Memorial Park din Los Angeles.

În 2015, la patru ani de la moartea lui, statul New York a adoptat "Legea lui Peter Falk", care prevede că urmașii persoanleor vârstince sau cu evoluții medicale grave au dreptul de a fi informate cu privire la starea lor. Se presupune că Shera Danese, a doua soție a actorului, care era și turorele lui, i-a împiedicat pe unii dintre membrii familiei, inclusiv pe fiica din prima căsătorie, Catherine, să-l viziteze în ultimele zile ale vieții, nu i-a anunțat despre schimbările majore în starea lui și nu i-a notificat cu privire la moartea sa și la aranjamentele funerare.

$$$

 Konrad Bercovici, românul care a uimit New York-ul, necunoscut astăzi la București

Konrad Bercovici s-a născut pe 22 iunie 1881 la Galați, într-o familie evreiască modestă, tatăl său fiind negustor de cai, iar mama, care era casnică, citea cu multă pasiune romane senzaționale și i-a insuflat dragostea pentru literatură. Băiatul a urmat clasele primare la o școală particulară din oraș și “și-a petrecut mare parte din copilărie printre corturile țiganilor, ascultându-le cântecele și învățându-le limba”, după cum a scris New York Times. în 1888 familia s-a mutat la Brăila, iar aici peste câțiva ani băiatul s-a angajat la Societatea de mașini agricole „Stadecker”, rămânând fascinat de viața și obiceiurile țiganilor despre care va scrie mai târziu cel mai cunoscut volum al său, „The Story of the Gypsies”. După moartea prematură a tatălui, care a fost ucis în 1893, în timpul unor conflicte antisemite violente, familia s-a mutat la Bruxelles și apoi la Paris.

Konrad s-a înscris la Universitatea populară din Faubourg-Saint-Antoine, unde i-a cunoscut pe Anatole France, Jean Jaurès, Henri Bergson și prințul Piotr Kropotkin, a urmat în paralel și cursuri de muzică cu profesorul Charles-Marie Widor și, pentru a-și putea plăti studiile, a lucrat la o fabrică de mobilă, ca vopsitor la Turnul Eiffel și, în plus, își vindea povestioarele pe care le scria cu cinci franci unor reviste literare minore.

Tânărul, care ajunsese între timp la vârsta de 22 de ani, s-a căsătorit cu pictorița și sculptorița româncă Naomi LiBrescu, cei doi au plecat în 1904 în Canada, la Montreal, apoi în Statele Unite, unde Konrad și-a câștigat existența curățând zăpada de pe străzi, dând lecții de pian și cântând la orgă în diverse cinematografe în timpul proiecției filmelor mute.

A avut contacte apropiate cu lumea artistică, a devenit prieten cu Melvyn Douglas, Diego Rivera, F. Scott Fitzgerald, Theodore Dreiser, Moishe Dayan, Paul Robeson, John Reed și Ernest Hemingway și în scurt timp a primit un post de jurnalist la Harper’s Bazaar, apoi a început să se ocupe doar de literatură .

Familia Bercovici a avut patru copii, Mirel Bercovici, care a devenit o pictoriță extrem de apreciată, jurnalistul Rion Bercovici, care a fost șef al Direcției de relații publice la New York Times, și el foarte cunoscut în anii ’60, scriitoarea Rada Bercovici și Gordon Bercovici.

Primul roman al lui Konrad, „Crimes of Charity”, publicat în 1917, a cărui prefață a fost semnată de jurnalistul John Reed, autorul celebrului volum „Zece zile care au zguduit lumea”, l-a adus în atenția cititorilor americani, pentru că trata cu multă obiectivitate și critica dur indiferența organizațiilor de caritate față de oamenii pe care ar fi trebuit să îi ajute.

În acest timp a început să colaboreze cu publicațiile New York World și New York Evening Post, s-a împrietenit apoi cu actorul Charlie Chaplin și a scris împreună cu el un scenariu de film în care urma să fie evocată lumea țiganilor nomazi din estul Europei.

Revista Realitatea ilustrată din august 1930 i-a dedicat un articol elogios: „Konrad Bercovici este una din cele mai mari personalități cinematografice din Hollywood. Originar din România, plecat din țară acum vreo 20 de ani, după o viață zbuciumată, după un lung șir de ani în decursul cărora a îndurat cea mai cumplită sărăcie, a ajuns acum la situațiunea atât de invidiată, atât de râvnită: este regizor.

Regizorul la Hollywood este un fel de rege. Sub comanda sa se înșiră o armată întreagă de artiști, mașiniști, electricieni, asistenți, etc. Toți ascultă ordinele sale.

Konrad Bercovici, după ce-a obținut succese mari prin câteva filme realizate la Hollywood, și-a adus aminte de țara în care s-a născut, de pământul pe care acum două decenii l-a părăsit, spre a lua drumul gloriei. Și atunci s-a gândit să realizeze un film cu subtext românesc, un film care să reprezinte ceva din viața minunată, din zbuciumul sufletesc al poporului nostru.

Filmul va fi făcut după „Haiducii”, reușita realizare a domnului Horia Igiroșanu, unul dintre cei mai activi regizori ai noștri.

Rolul principal va fi interpretat de John Boles. Desigur că majoritatea cititorilor care se ocupă de mișcarea cinematografică își amintesc de minunatul Jira, eroul din faimosul film „Rio Rita”. În rolul haiducului român, cu pieptul oțelir și brațele vânjoase suntem siguri că John Botes va face o frumoasă creație. Apoi, posibilitățile materiale care stau la dispoziția lui Konrad Bercovici îi vor da prilejul să realizeze un film cu adevărat bun.

Unul dintre clișeele pe care le publicăm reprezintă pe marele regizor alături de cea mai mare personalitate cinematografică a timpului, Charlie Chaplin. Îl vedeți pe Charlot? Fără mustăcioară, fără eterna pălărie tare. Ghetele imense au fost înlocuite cu o suplă pereche de pantofi de tenis. Și în ciuda tuturor acelora care vorbesc despre un Chaplin veșnic posomorât, trist, veșnic abătut, în fotografia alăturată Chaplin râde. Căci știe că pozează pentru „Realitatea ilustrată”, care numeră printre cititori atâtea zeci de admiratori ai săi. Tuturor le trimite salutul său”.

Bercovici nu a fost niciodată regizor, dar legăturile lui cu lumea de la Hollywood despre care scria revista interbelică erau, într-adevăr, foarte strânse. În a doua jumătate a anilor ’30 Konrad a scris scenariul filmului „Dictatorul”, script pe care Charlie Chaplin l-ar fi refuzat, dar mai târziu, în 1940, filmul a fost produs și regizat fără ca românul să mai fie consultat.

În 1947 scriitorul l-a dat în judecată pe Chaplin sub acuzația de plagiat și i-a cerut daune în valoare de 500.000 de dolari. Cei doi au ajuns la o înțelegere în afara instanței, marele actor a fost de acord să-i acorde o despăgubire de 95.000 de dolari, adică peste 1,1 milioane de dolari astăzi, iar Bercovici și-a retras acțiunea. În volumul său autobiografic, Chaplin a explicat însă că a acceptat înțelegerea pentru că în acei ani imaginea sa publică în SUA avusese deja de suferit, iar o acuzație de plagiat nu era deloc măgulitoare.

Între 1917 și 1947 scriitorul născut la Galați a publicat nu mai puțin de 40 de cărți, romane, nuvele și povestiri, la edituri foarte cunoscute din New York, cele mai multe având ca subiect viața țiganilor, identificându-se el însuși ca țigan, dar și volume biografice, printre care „That Royal Lover”, un volum despre regele Carol al II-lea și Elena Lupescu, și „Savage Prodigal”, o biografie a poetului francez Arthur Rimbaud.

Konrad Bercovici și-a publicat în 1941 autobiografia, un volum fascinant numit „It’s the Gypsy in Me”, tipărit la Prentice-Hill Inc., iar câteva dintre operele sale s-au transformat în scenarii de filme, cea mai cunoscută peliculă fiind „The Volga Boatman” realizată în 1926 de marele producător Cecil B. DeMille, în care au fost distribuiți William Boyd în rolul lui Feodor, Elinor Fair în rolul prințesei Vera, Robert Edeson ca prințul Nikita și Victor Varconi în rolul prințului Dimitri.

Konrad Bercovici, românul din Galați care a ajuns celebru la New York, dar este aproape necunoscut în România, a murit pe 27 decembrie 1961, la vârsta de 80 de ani.

Sursa:

Konrad Bercovici, It’s the Gypsy in Me”, Prentice-Hill Inc, 1941