$$$

 Un bărbat nu-și iubea soția. Fusese constrâns să se căsătorească. Avea o relație cu o fată, ea a rămas însărcinată, iar părinții ei — oameni cu influență — au început să-l preseze, să-l amenințe.

Lucra în firma socrului, tocmai contractase un apartament cu ipotecă. Era neliniștit, lipsit de curaj. Și, scrâșnind din dinți, s-a căsătorit.

Dar nu o iubea. Nici măcar nu o putea suporta. Era rece, distant, îi amintea mereu că a făcut "ce trebuia", dar fără nicio fărâmă de afecțiune. Ea plângea, încerca să-l îmbrățișeze, își cerea iertare — dar el se întorcea. Nu țipa, nu reproșa, doar nu iubea.

Se amăgea că iubise pe altcineva — o colegă. Că ar fi putut fi fericit cu ea, dacă n-ar fi fost această greșeală. Că viața lui fusese compromisă.

Părinții nu știau nimic. Mama lui, singura rămasă, locuia departe. Socrii își făcuseră datoria și nu mai interveniseră: „V-ați căsătorit — trăiți cum știți.” Căsătoria era oficială — și atât.

Și trăiau. Fără dragoste. El muncea. Ea stătea acasă, căci medicii îi recomandaseră repaus. Era bolnavă, tristă, mereu cu lacrimi în ochi. Pentru că doare — când nu ești iubit. Când nimeni nu te întreabă cum te simți. Când mergi singură. El aducea bani, cumpăra alimente. Dar suflet — nu dădea.

Din cauza suferinței, a lacrimilor și a sănătății fragile, ea a născut prematur. Un băiețel firav, așezat într-un incubator. Atât de slab, încât nici nu plângea — doar scâncea.

Tatăl a fost lăsat să-l vadă. Nu voia — se temea. Dar l-a privit. A pălit. Și-a dus mâna la cap. Apoi a început să întrebe despre medicamente, despre tot ce era necesar.

A adus tot. I-a pregătit soției supe, mâncare sănătoasă. O hrănea cu lingurița, căci ea abia mai reacționa. Aproape au internat-o la psihiatrie.

Dar el n-a permis. Și în fiecare zi intra într-o biserică — se ruga. El, care niciodată nu ar fi făcut asta.

Totul părea un vis sumbru. Fără speranță. Dar el se ruga. Îl ruga pe Dumnezeu să-i ia viața — doar copilul să trăiască. Căci cum ar putea copilul fără mamă?

Părinții ei trimiteau bani, ananas, o cutie cu bomboane. Dar au spus: „Ce va fi din el? E bolnav… Sunteți tineri, veți mai avea.” Alți oameni. Altă inimă.

Și totuși — copilul a fost pus la sân. A început să prindă puteri, rozaliu, dădea din mânuțe ca un fluture. Tatăl a izbucnit în lacrimi. Ca un copil. I-au dat calmante.

Iar băiatul sugea liniștit, mama zâmbea. Iar tatăl murmura: „Ce mi se întâmplă?” Până și asistenta, de obicei severă, i-a spus: „Nimic rău… Totul va fi bine.”

Și chiar a fost bine.

Bărbatul și-a iubit soția. Și copilul. Pentru că uneori, dragostea se naște din ceea ce dai, din jertfa făcută pentru celălalt. Ceea ce câștigi luptând — devine cu adevărat al tău.

S-au întors din spital nu doar doi — ci trei. Și-au adus cu ei Iubirea. Ea s-a născut acolo — mică, fragilă, ca pruncul lor.

Și cu fiecare zi, iubirea creștea. Părinții ieșeau cu căruciorul prin parc. Era primăvară, înfloreau liliacul și iasomia. Băiețelul privea cerul senin, cu nori albi plutind — ca niște îngeri. Și zâmbea.

El adusese iubirea. Poate că așa fusese rânduit. Numai el știa. De aceea zâmbea misterios.

„Avem un băiețel atât de înțelept!” — spunea tatăl. Și avea dreptate.