$$$

 ”Scriu cu mâinile mele arse despre natura focului.”

INGEBORG BACHMANN

(1926-1973)

DESTIN OMENESC

Poală de nor fermecată, în care plutim...

Cine ştie dacă n-am trecut astfel deja

prin multe ceruri, cu ochii sticloşi?

Noi, cei alungaţi în timp

şi rostogoliţi din spaţiu,

noi, zburători prin noapte şi neant.

Cine ştie dacă n-am zburat deja

pe lângă Dumnezeu, şi fiindcă spumegând 

iuţi ca săgeata fără a-l vedea

şi împrăştiindu-ne sămânţa mai departe

pentru a vieţui în seminţii şi mai întunecate,

poate acum doar din vină plutim?

Cine ştie dacă nu murim de mult, prelung?

Ghemul de nori ne duce tot mai sus.

Deja aerul subţiat ne amorţeşte mâinile,

şi dacă ni se frânge glasul şi suflarea se opreşte...?

Rămâne vraja pentru ultimele clipe?

ÎNSTRÅINARE

Nu mai pot să văd nici un copac în copaci.

Crengile nu au frunzele pe care le ţin în vânt.

Fructele sunt dulci, dar fără iubire.

Nici măcar nu satură.

Ce o să fie?

Pădurea îmi zboară în faţa ochilor,

lângă urechile mele păsările închid gura,

pentru mine nici o pajişte nu va fi culcuş.

Sunt sătulă de timp

şi mi-e foame de el.

Ce o să fie?

Pe munţi vor arde focuri noaptea.

Să pornesc, să mă apropii iar de ele?

Nu mai pot să văd în drumuri nici un drum.

CURGERE

Atât de departe în viaţă şi aşa de aproape de moarte

încât nu mai pot să mă judec cu nimeni despre aceasta,

îmi rup bucata mea de pământ;

oceanului liniştit îi înfig icul verde

drept în inimă şi inot înspre mine.

Păsări de cositor urcă pe mirosul de scorţişoară!

Sunt singură cu timpul, ucigaşul meu.

În beţie şi albăstreală ne împupăm.

Traducere de Dan Dănilă