$$$

 Profesoara care predă la școala fiicei mele tocmai mi-a cerut scuze pentru ceva din urmă cu douăzeci de ani.

Ședință cu părinții la Școala Generală Nr. 15 din Cluj. Joi seara. Vin pentru rezultatele Anei, fiica mea de 12 ani, clasa a VI-a.

Profesoara de română intră în clasă: femeie în jur de 50 de ani, elegantă, păr strâns în coc, ochelari pe nas.

Începe să prezinte situația fiecărui elev. Când ajunge la Ana, zâmbește larg.

— Ana Moldovan e cea mai bună elevă la limba română din toată clasa. Pasionată de lectură, creativă la compuneri, respectuoasă cu toată lumea.

Sunt mândră și emoționată de cuvintele ei.

După ședință, majoritatea părinților pleacă rapid. Eu rămân să mai schimb câteva cuvinte cu profesoara despre Ana.

Mă apropii de catedră unde ea strânge dosare și caiete.

— Bună seara, sunt Claudia Moldovan, mama Anei.

Ridică privirea și dintr-o dată expresia ei se schimbă complet. Devine palidă și lasă dosarele să cadă pe podea.

— Claudia? Claudia Radu din liceu?

Îmi dau seama brusc cine e ea. Corina Vasile. Colega mea de liceu care m-a bătut sistematic doi ani întregi.

— Corina? Tu ești profesoara Anei mele?

— Da, eu sunt, răspunde cu voce tremurândă. Nu știam că Ana e fiica ta. Numele de familie e diferit.

— M-am căsătorit acum treisprezece ani. Am luat numele soțului meu.

Stăm în tăcere incomodă câteva secunde infinite. Amintirile mă lovesc ca un val: pumnii ei în spatele școlii, insulte zilnice, umilințe publice în fața colegilor.

— Claudia, pot să-ți vorbesc cinci minute? Te rog mult.

— Despre ce anume vrei să vorbim după atâția ani?

— Despre ce ți-am făcut în liceu. Despre scuzele pe care le datorez de douăzeci de ani.

Ezit câteva secunde, apoi accept.

— Bine, cinci minute am la dispoziție.

Ne așezăm pe băncile din ultima parte a clasei. Ea respiră adânc de câteva ori înainte să înceapă.

— Vreau să-ți cer iertare pentru tot ce ți-am făcut atunci. Te-am bătut, te-am umilit, te-am făcut să urăști școala doi ani întregi. Am fost un monstru absolut cu tine.

— De ce ai făcut toate lucrurile alea oribile? Nu ți-am făcut niciodată nimic rău.

— Pentru că eram geloasă pe tine până la nebunie. Tu erai inteligentă, frumoasă, toată lumea te plăcea instant. Eu eram grașă, urâtă, nimeni nu mă băga în seamă niciodată. Și în loc să încerc să devin mai bună, te-am tras pe tine în jos.

— Știi că din cauza ta am avut atac de panică aproape în fiecare zi? Că am refuzat să mai merg la școală trei săptămâni?

Începe să plângă cu adevărat.

— Știu tot, părinții mei au fost chemați de director atunci. Mi-au spus că dacă mai continui voi fi exmatriculată definitiv. De asta m-am oprit brusc, nu pentru că am devenit o persoană mai bună.

— Și acum? Acum ești o persoană mai bună sau doar te prefaci?

Mă privește direct în ochi cu durere sinceră.

— Încerc din toate puterile să fiu mai bună. Am urmat psihoterapie opt ani întregi. Am învățat de ce eram atât de violentă: tata mă bătea acasă constant, mama era alcoolică, eu descărcam furia pe altii mai slabi. Nu e o scuză, e doar explicația mea mizeră.

— Și când ai devenit profesoară? Cum de predai la copii după ce ai fost așa violentă?

— Am devenit profesoară exact pentru asta: ca să fiu persoana pe care n-am avut-o eu în adolescență. Un adult care protejează, nu unul care rănește și mai mult.

— Și Ana? Cum te porți cu Ana mea în fiecare zi?

— Ana e elevă extraordinară și o tratez ca atare, cu tot respectul cuvenit. Dar nu știam că e fiica ta până acum cinci minute. Dacă aș fi știut de la început...

— Ce ai fi făcut diferit dacă știai de la început?

Tace câteva secunde gândindu-se profund.

— Cinstit? Nu știu exact. Probabil aș fi fost și mai atentă cu ea, ca să-ți arăt că m-am schimbat cu adevărat. Sau poate aș fi cerut să fie mutată la altă clasă ca să nu existe conflict.

— Vrei ca Ana să fie mutată acum la altă clasă?

— Nu vreau asta deloc. Dar înțeleg perfect dacă tu vrei pentru liniștea ta.

Mă gândesc câteva momente. Apoi întreb:

— Corina, de câți ani predai în învățământ?

— Douăzeci de ani exacti. Am început imediat după facultate.

— Și ai mai lovit vreodată un copil în toți acești ani?

— Niciodată, nici măcar când am fost extrem de provocată sau insultată. Am promis că nu voi deveni niciodată ca tatăl meu violent.

— Ți-a plăcut vreodată să predai sau faci asta din obligație?

— Îmi place enorm. E singurul lucru din viața mea care îmi dă sens real și împlinire autentică.

Stăm din nou în tăcere. Apoi iau o decizie care mă surprinde pe mine însămi.

— Ana rămâne în clasa ta. Nu vreau să fie mutată nicăieri.

Mă privește șocată de răspunsul meu.

— Ești sigură pe decizia asta? După tot ce ți-am făcut atunci?

— Da, sunt sigură din trei motive importante. Primul: Ana te iubește ca profesoară și spune că ești cea mai bună pe care a avut-o vreodată. Al doilea: văd în ochii tăi regret autentic, nu unul fals pentru aparențe. Al treilea: vreau să cred că oamenii se pot schimba cu adevărat dacă muncesc pentru asta.

Plânge mai tare acum.

— Nu merit atâta înțelegere din partea ta după ce am fost atât de rea.

— Poate nu meriți, dar eu aleg să ofer această șansă. Cu o singură condiție foarte clară.

— Ce condiție anume? Orice îmi ceri voi face.

— Dacă vreodată vezi un copil fiind agresat de altul în școală, tu intervi imediat. Nu lași niciodată să se întâmple ce mi s-a întâmplat mie.

— Promit solemn. De fapt, fac asta de douăzeci de ani deja. În fiecare an identific rapid copiii victimizați și îi protejez cu orice preț.

— Atunci avem un acord între noi.

Ne ridicăm amândouă de pe bănci. Ea întinde mâna spre mine ezitant.

O strâng ferm fără ezitare.

— Mulțumesc, Claudia. Mulțumesc că mi-ai dat șansa asta după douăzeci de ani.

— Nu mulțumi mie. Mulțumește-i Anei pentru că e o copilă minunată care mi-a arătat ce fel de profesoară ai devenit cu adevărat.

Plec din școală cu gânduri contradictorii. Acasă, Ana mă întâmpină entuziasmată.

— Mami, cum a fost ședința? Ce a zis doamna profesoară despre mine?

— A zis că ești cea mai bună elevă la română din toată clasa.

— Ți-a plăcut doamna ca profesoară? E foarte bună, nu?

Mă uit la fiica mea inocentă și zâmbesc.

— Da, dragoste. E o profesoară foarte bună pentru tine.

Lunile trec fără incidente. Corina continuă să fie o profesoară excelentă pentru Ana și ceilalți copii.

Apoi, în martie, Ana vine acasă plângând după școală.

— Mami, astăzi o fată nouă, Roxana, m-a împins în pauză și mi-a rupt caietul.

Simt cum inima îmi bate brusc mai repede.

— Și ce s-a întâmplat după ce ți-a rupt caietul?

— Doamna profesoară a văzut totul. A chemat-o imediat pe Roxana la discuție serioasă. A vorbit cu ea o oră întreagă despre respectarea colegilor. Apoi a sunat părinții ei și a cerut o întâlnire urgentă.

— Și Roxana cum s-a comportat după discuție?

— Mi-a cerut scuze și mi-a cumpărat caiet nou din banii ei de buzunar.

Zâmbesc cu lacrimi în ochi.

— Asta e foarte frumos din partea ei și a doamnei.

A doua zi merg la școală în pauza mare. O găsesc pe Corina în cancelarie.

— Am auzit ce s-a întâmplat ieri cu Ana și Roxana.

Se uită la mine îngrijorată instant.

— Da, am intervenit imediat cum am promis. Sper că e în regulă modul în care am gestionat situația.

— E perfect în regulă. Voiam doar să-ți mulțumesc pentru că ai făcut exact ce trebuia: ai protejat victima și ai educat agresorul.

Ochii ei se umple de lacrimi.

— Fac asta în fiecare zi pentru că nu vreau ca niciun copil să trăiască ce ai trăit tu din cauza mea.

O îmbrățișez pentru prima oară în douăzeci de ani. Amândouă plângem.

— Ai devenit exact persoana pe care aveam nevoie atunci când eram copii, șoptesc.

— Mulțumesc că ai crezut în schimbarea mea când mulți nu ar fi făcut-o.

Pentru că uneori cei care ne rănesc cel mai mult în tinerețe pot deveni cei care protejează cel mai mult alți copii mai târziu. Dacă le dăm șansa să demonstreze schimbarea autentică și curajul de a face bine.