$$$

 A devenit președintele SUA, însă a avut o sănătate fragilă încă din copilărie. Medicii spuneau că nu va trăi mult, că organismul lui slăbit și durerile cronice îi vor limita abilitățile.

De la boala Addison — o afecțiune rară și gravă a glandelor suprarenale — până la durerile de spate care îl urmăreau ca o umbră, colite recurente și o imunitate care îl trăda mereu, John F. Kennedy a purtat cu el un corp slăbit, dar o voință de oțel.

În spatele zâmbetului rafinat și al eleganței studiate se ascundea o încăpățânare feroce — convingerea că imposibilul este doar o scuză pentru cei care renunță prea repede.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a încercat să intre în armata americană, însă a fost respins. Corpul lui nu ar fi rezistat rigorilor militare, i s-a spus. A luptat însă cu verdictul și, folosind influența tatălui său, a reușit să intre în Marină. Acolo, tânărul firav s-a transformat într-un simbol al rezistenței.

În 1943, vasul său, PT-109, a fost lovit de un distrugător japonez și rupt în două. Unii au murit pe loc, alții au rămas răniți, plutind în întunericul oceanului. Kennedy, cu spatele sfâșiat de durere, a înotat mai bine de 5 kilometri, trăgând de cureaua unui camarad grav rănit. Ore întregi a luptat cu apa, cu oboseala, cu noaptea. Când au ajuns pe o insulă pustie, nu s-a oprit — a revenit iar și iar în ocean, căutând ajutor.

Niciun erou nu se naște în vremuri ușoare. Iar Kennedy a demonstrat că adevărata forță nu este lipsa durerii, ci hotărârea de a merge înainte în ciuda ei.

A supraviețuit, și-a salvat echipa și s-a întors acasă ca un om schimbat. Mai târziu, cel care abia fusese primit în Marină a devenit al 35-lea președinte al Statelor Unite și una dintre cele mai respectate figuri ale erei moderne.

Povestea lui demonstrează că forța unui om nu se măsoară în corpul pe care îl are, ci în voința care îl împinge înainte atunci când totul pare pierdut.