$$$

 Bărbatul care îmi repară mașina gratuit de o oră refuză orice plată. Apoi văd tatuajul de pe braț: numele fratelui meu mort.

Service auto la marginea Ploieștiului. Miercuri după-amiază. Mașina mea a făcut pană în drum spre casă și am reușit cumva să ajung până aici.

Mecanicul iese din atelier: vreo 40 de ani, mâini pline de unsoare, privire obosită dar blândă.

— Ce problemă aveți, doamnă?

— Roata din spate stânga e complet spartă. Am lovit o groapă urâșă pe DN1.

Se uită atent la roată și dă din cap.

— Aveți roată de rezervă în portbagaj?

— Da, am una nouă cumpărată luna trecută.

— Bine, o schimb imediat. Durează maxim cincisprezece minute.

Lucrează rapid și eficient, fără să vorbească mult. Eu stau pe o bancă din curte și răspund la emailuri de serviciu pe telefon.

După exact douăzeci de minute vine la mine.

— Gata, am terminat complet. Puteți pleca liniștită acum.

— Cât vă datorez pentru manoperă?

— Nimic, nu datorați absolut nimic.

— Cum adică nimic? Ați muncit douăzeci de minute pentru mine.

— E o roată schimbată simplu. Nu iau bani pentru așa ceva minor.

— Dar trebuie să vă plătesc cumva munca. Vă rog, spuneți-mi un preț.

— Nu vreau niciun ban. Plecați liniștită și conduceți atent pe drum.

Mă ridic de pe bancă să plec, dar ceva măface să insist.

— Măcar lăsați-mă să vă ofer o cafea sau ceva de băut.

Zâmbește obosit.

— Bine, dacă insistați atât de mult. O cafea ar fi binevenită.

Mergem la o mașină de cafea automată dintr-un colț al curții. Comandăm două cafele fierbinți.

Stăm pe bancă în tăcere câteva clipe. Apoi observ ceva pe brațul lui stâng când își suflecă mâneca.

Un tatuaj. Un nume scris cu litere gotice elegante: "Andrei Popa, 1985-2018."

Simt cum îmi îngheață complet sângele în vine.

— Scuzați-mă, dar pot să vă întreb ceva personal despre tatuajul acela?

Se uită la brațul său și atinge numele cu degetele.

— Da, desigur puteți întreba orice doriți.

— Cine e Andrei Popa pentru dumneavoastră?

Vocea lui devine brusc încărcată de emoție.

— E fratele meu vitreg. A murit acum șapte ani într-un accident stupid de mașină. Avea doar treizeci și trei de ani atunci.

Nu pot respira normal. Andrei Popa e fratele meu mai mare. Fratele meu care a murit într-un accident în 2018.

— Cum... cum se numea mama lui Andrei? reușesc să întreb cu voce tremurândă.

Mă privește confuz de întrebarea ciudată.

— Maria Popa. De ce întrebați asta acum?

— Pentru că Maria Popa e mama mea biologică. Andrei era fratele meu mai mare cu unsprezece ani.

Se ridică brusc în picioare, lăsând cafea să se reverse pe pantaloni.

— Nu e posibil așa ceva. Tu ești... tu ești Ioana?

— Da, eu sunt Ioana Popa. Acum Ioana Marinescu după căsătorie.

— Doamne sfinte, nu pot să cred asta. Eu sunt Valentin, Valentin Dumitrescu. Andrei vorbea mereu despre tine când eram copii. Erai sora lui mică preferată.

Ne uităm unul la altul șocați de coincidența imposibilă. Doi oameni legați de același frate mort, întâlnindu-se întâmplător la un service din Ploiești.

— De ce nu ne-am întâlnit niciodată când eram copii? întreb încă șocată.

— Pentru că părinții mei au divorțat când aveam cinci ani. Tata s-a recăsătorit cu mama ta, Maria, și Andrei a devenit fratele meu vitreg. Dar eu am rămas să locuiesc cu mama mea biologică în Pitești. Veneau la Andrei doar în weekend-uri ocazionale.

— Andrei nu mi-a povestit niciodată prea multe despre tine din copilărie.

— Probabil pentru că relația noastră a fost complicată la început. Eram gelosi unul pe celălalt pentru atenția părinților. Dar pe măsură ce am crescut am devenit incredibil de apropiați. El a fost mai mult decât frate pentru mine.

Mă așez din nou pe bancă cu picioarele tremurânde.

— Cum a murit exact? întreb. Mama nu mi-a spus niciodată detalii complete despre accident.

Valentin se așează lângă mine cu ochii plini de durere veche.

— Venea spre Ploiești după ce te vizitase pe tine în București. Era noapte târziu, vreo ora 2 dimineața. Un șofer beat a intrat frontal în el pe contrasens. Andrei a murit pe loc, instantaneu. Nu a suferit deloc din fericire.

Încep să plâng fără să mă pot controla.

— Nu știam că venea de la mine în seara aia. Mama nu mi-a spus niciodată asta. Am crezut mereu că mergea spre altă destinație.

— Nu voia să te simți vinovată pentru asta. Dar da, venea de la tine după ce ați petrecut seara împreună vorbind despre viață.

— Și acum tu îmi schimbi roata gratuit fără să știi cine sunt eu cu adevărat.

— Schimb roți gratuit pentru oricine pare în nevoie reală. E ceva ce Andrei ar fi făcut mereu pentru oameni. Am promis la mormântul lui că voi continua spiritul lui generos.

Stăm în tăcere câteva minute lungi. Apoi el întreabă:

— Când ai vorbit ultima oară cu mama ta, cu Maria?

— Acum trei luni la ziua ei. De ce întrebi asta?

— Pentru că ea nu știe unde locuiesc acum sau ce fac cu viața mea. Am pierdut legătura după ce Andrei a murit. Era prea dureros să ne vedem pentru că fiecare îi aminteam celuilalt de el.

— Vrei să o vezi din nou pe mama după atâția ani?

— Nu știu dacă ea vrea să mă vadă pe mine după atâta timp.

— Hai să o sunăm acum împreună și să aflăm adevărul.

Scot telefonul și formez numărul mamei. Pun pe speaker pentru ca amândoi să auzim.

Sună de trei ori apoi mama răspunde cu vocea ei obișnuită.

— Alo, Ioana? E totul bine cu tine?

— Da mami, totul e perfect. Dar sunt cu cineva aici care vrea să vorbească urgent cu tine.

— Cu cine anume ești acolo?

Valentin ia o respirație adâncă.

— Bună ziua, Maria. Sunt Valentin, Valentin Dumitrescu.

Tăcere completă la celălalt capăt. Apoi aud plânsul mamei.

— Valentin? Copilul meu Valentin? E cu adevărat tu?

— Da, sunt eu după șapte ani întregi de tăcere.

— Unde ești? Cum ești? De ce nu ai sunat niciodată înapoi?

— Sunt bine, lucrez ca mecanic la Ploiești. Nu am sunat pentru că am crezut că tu nu vrei să mai auzi de mine după pierderea lui Andrei.

— Prostii complete spui acolo! Te-am căutat peste tot ani întregi! Am sunat la ultimul număr pe care îl aveam dar era deconectat complet!

Valentin plânge acum și el.

— Îmi pare atât de rău că am dispărut așa. Am crezut că fac un bine dispărând.

— Vino acasă la mine. Acum. Azi. Vă rog pe amândoi să veniți la mine pentru cină.

Ne uităm unul la altul. Dau din cap încurajator.

— Venim în două ore, mami. Amândoi venim acasă la tine.

Mergem cu mașinile separate spre București, spre casa mamei din Titan. Când ajungem, ea ne așteaptă în prag plângând.

Îl îmbrățișează pe Valentin minute întregi fără să-l mai lase.

— Copilul meu, copilul meu pierdut. Te-am căutat atât de mult timp.

— Îmi pare rău pentru tot, Maria. Pentru toți acești ani pierduți complet.

În seara aia stăm la masa de bucătărie până după miezul nopții. Vorbim despre Andrei, despre amintiri frumoase, despre cum ne-a marcat pe fiecare dintre noi.

Mama scoate albumele vechi cu fotografii. Ne arată poze cu Andrei copil, adolescent, adult. Râdem și plângem simultan.

Înainte să plecăm, Valentin spune ceva care ne face pe amândouă să plângem din nou.

— Andrei mi-a spus o dată ceva important. Mi-a zis: "Valentin, familia nu e despre sânge sau acte. E despre cine alegi să rămâi aproape indiferent de distanță." Am uitat asta când a murit. Dar azi, când roata Ioanei s-a spart exact în fața service-ului meu, Andrei mi-a amintit.

Mama îl îmbrățișează din nou.

— El te-a adus înapoi la noi astăzi prin acea roată spartă.

— Da, cred că a făcut exact asta pentru noi.

Acum ne vedem în fiecare săptămână, toți trei. Valentin a devenit fratele pe care îl pierdusem fără să fi știut vreodată că îl am.

Și de fiecare dată când văd tatuajul acela de pe brațul lui, îmi amintesc: cei pe care îi iubim nu mor cu adevărat niciodată. Ei trăiesc în gesturile noastre, în amintirile noastre, în coincidențele imposibile care ne aduc înapoi împreună.