$$$

 În 1979, minerii din Alaska au descoperit mumia unui animal care a trăit în vremuri străvechi. Având o vechime de 50.000 de ani, bizonul Blue Babe a ieșit la lumină din permafrostul de lângă Fairbanks, după ce unelte metalice au lovit ceva ce nu părea a fi piatră. 

În fața lor nu se afla un obstacol obișnuit, ci o bucată de istorie înghețată. Pielea închisă la culoare, cu nuanțe albăstrui, fusese mineralizată de mii de ani de frig continuu, iar pe spate erau vizibile urmele ultimului său dușman: un leu nord-american din Epoca de Gheață, cu aproximativ 25% mai mare decât leii moderni. 

Atacul a fost brutal, dar gerul a venit atât de repede încât carcasa a rămas neatinsă chiar și de animalele necrofage.

Cinci ani mai târziu, în 1984, echipa de cercetători condusă de profesorul R. Dale Guthrie a luat o decizie neobișnuită, aproape incredibilă pentru o lucrare științifică: să guste o parte din bizon. 

Singura zonă rămasă complet intactă înainte de înghețare era o bucată mică de carne de pe gât, protejată de craniu în momentul atacului. A fost gătită simplu, într-un fel de tocăniță cu legume, în cadrul unei cine care a devenit ulterior legendară.

Guthrie avea să descrie preparatul drept „bine curat, puțin tare, cu un miros puternic de Pleistocen”. Alți participanți au vorbit despre arome de vită, pământ umed și o nuanță discretă de ciuperci. Doisprezece oameni au gustat atunci ceva ce niciun alt om nu mai încercase și, cel mai probabil, nu va mai încerca vreodată: carnea unui animal prins între viață și îngheț în ultima mare eră glaciară.

Astăzi, Blue Babe poate fi văzut la Universitatea din Alaska. Însă un fragment minuscul — și amintirea unui moment în care cercetarea științifică s-a întâlnit cu preistoria în cel mai concret mod cu putință — rămâne în memoria celor care, pentru o clipă, au cinat cu epoca de gheață.