$$$

 Lăsați-vă, odată, mamele în pace.

Doar pe mine mă irită acești „copii eterni” de vârstă pre-pensionară, cărora mamele lor mereu „nu le-au dat destul”, „nu i-au iubit cum trebuie”, „nu i-au hrănit cum se cuvine”?

Ah, ce vremuri prielnice au sosit pentru ei — o psihologizare totală a societății!

Și tot umblă acești nefericiți pe la psihologi, tarologi, astrologi și prin tot felul de comunități online, scotocind prin copilărie, căutând o pastilă fermecată care să le astupe „trauma infantilă”, ca să poată, în sfârșit, deveni fericiți.

Degeaba.

În afară de a înțelege un lucru: ești adult — mergi și fă.

Ce nu te-au învățat — învață.

Ce nu ți-au dăruit — dăruiește.

Nu te-au iubit destul — iubește-te tu însuți.

Cine te oprește?

Mama bătrână? Dar ei i s-a dat de zece ori mai puțin! Ce putea să primească într-o viață cu ture de zece ore, fără niciun confort, într-o căsuță înghețată sau într-un cămin de nefamiliști?

Și totuși, în acel coșmar a crescut, a găsit în sine iubirea necesară ca să îți dea viață. Nu e acesta cel mai mare dar?

Te-a crescut și te-a educat cum a știut și cum a înțeles. A făcut tot ce a putut, adesea împotriva propriilor dorințe, nevoi și „autonomiilor” ei.

A lucrat acolo unde era mai aproape de grădinița ta, în vremuri de penurie generală, și în locuința comună încerca să-ți creeze un colț de liniște.

Din tifon îți croia costumul de Fulgușor, dintr-un pui congelat reușea să pună pe masă șapte cine diferite, îl îndura pe tatăl tău dificil — pentru că nu avea unde pleca și, pe deasupra, „ce-o să spună lumea?”.

Înțelegi?

Încearcă.

Ca să înțelegi, trebuie să topești supărările în recunoștință. Ca un fulg aspru care se dizolvă într-o cană caldă.

Poate nu se va naște iubirea. Dar se va naște acceptarea.

Conștientizarea faptului că ți s-a dat Viață. Viață!

Ce îți mai lipsește?

Uită-te în oglindă: ești deja adult. Mergi și dă-ți singur tot ce cauți. Înainte!

    Text- Marcus de seară