$$$

 Metamorfoza

— sau ce se întâmplă când mănânci lăcuste

În visul meu, cu nebunie cam,

în care toate firele se rup,

visam lăcuste multe. Le mâncam.

Și înviau lăcustele în trup.

Săream înalt. Sau începeam să zbor.

Săream lăcustaforic de înalt.

Zburam până la crâșma din Obor

cu doar deranjul mic al unui salt.

Mi-au dispărut picioarele de plumb,

dar, dintr-o dată, n-avea vodca gust,

era mai bine să mănânc porumb.

În toiul zilei, deveneam lăcust.

Nu mai eram deloc bătrân, ci jun.

O pasăre sinistră, de pe ram,

privea insecta care eu eram

și plănuia s-o pună la dejun.

Vecina de la doi cânta la pian,

fără talent și chiar fără motiv.

Lăcustele din visul kafkian

îi apăreau, bizar, pe portativ.

Elitrele prelunge nu dormeau.

Aveam acut auz și ager văz.

Iar oamenii, desigur, se temeau

c-o să mă duc în lanul de ovăz.

Ferice ca lăcustele pe spic,

îmi căutam, în salturi mici, făgaș,

chiar îmi plăcea, mai mult decât un pic,

să lăcustesc prin marele oraș.

Dar, pe femei, le ocoleam placid.

Când le vedeam, le ocoleam în zbor.

Căci tot mirosul de insecticid

venea direct din rochiile lor.

Mă afecta în noul meu sistem.

Dar ele doar că se zgârceau la ban.

Eu începeam, în taină, să blestem

pe veci deodorantul Furadan.

Rupsese toamna frunzele de fag,

sub toată bolta cerului noros.

Știam c-o să devin cam necrofag,

căci numai frunze moarte sunt pe jos.

Mă simt în largul meu acuma, na!

Atât de mic într-un ținut enorm.

La iarnă, patru luni voi hiberna.

Vă rog frumos, lăsați-mă să dorm!

Pe unde mergi, pe unde te întorci,

e-n vogă alimentul desuet.

Mă uit cum amatorii de cotlet

și de grătar s-au transformat în porci.

Ooo, viața mea umană, te-ai sfârșit...

N-o să mai pot ca ginere să nunt.

Eu stau acum și țârâi liniștit,

în numele insectei care sunt.

Vedeți lăcuste. Salivați pârâu.

Voi vreți, de-acum, să ne mâncați pe noi.

Însă, la vară, ne vom strânge roi

și vă mâncăm culturile de grâu.

Pe câmpuri fără margini noi dansăm.

Lăcustele n-au milă sau hotar.

În loc de grâu, pârloage vă lăsăm

și-o să muriți cu micii pe grătar.

Poate c-atunci, se vor discerne toate,

când vara se va-ntoarce-n țara ta.

În serile târzii și parfumate,

făina ta de greieri va cânta.

În lumea relativă și vetustă,

făr-a-nțelege tot, făr-ai păsa,

iubita mea va ști că sunt lăcustă.

Va-ntoarce capul și mă va lăsa.

De vină, e concepția îngustă,

registrul emblematic și pripit.

Nu poți ieși pe stradă c-o lăcustă,

ar zice lumea chiar că te-ai tâmpit.

Nu poți să scoți insectele din vise,

să duci în bar lăcusta la băut.

Ar spune ospătarii din culise:

"Pe ăla cu antene l-ați văzut?

Nu pare-a fi deloc roman sau dac.

Dar, duceți o scrumieră la gândac"!

Iar asta, naibii, ce să însemneze?

Totul, în jur, atât de nou fiind.

Lăcusta nu va ști să mai fumeze

și va mânca tutunul, ronțăind.

Apoi, într-un subit acces de tuse,

atât de trist și-atâta de firesc,

va înjura tutunul care fuse

complet otrăvitor, deci bulgăresc.

În lumea noastră, proasta și îngusta,

în care chiar țigările scot fum,

"Ce caraghioasă-i doamna cu lăcusta!",

ar spune populimea de pe drum.

Cu ochii ațintiți sub tivul fustei,

în barul mic și fără de perdea,

cam cât de mult îi va păsa lăcustei

de ce mai spune lumea despre ea?

Dar asta e discuția greșită,

la fel de iluzorie de-acum.

Lăcusta chiar fusese părăsită,

sub mărul ei uscat de lângă drum.

Stătea prin iarbă, țârâia cuminte,

pe tonul ei ce nu era vocal,

nu mai știa trecutele cuvinte.

N-ai voie cu lăcustele-n local.

Decât dacă le duci bucătăriei,

în cel mai neguratic epitaf,

pentru ca ei, în culmea isteriei,

să le mănânce coapte, cu pilaf.

Și cum ar fi, la școala lor injustă,

în clasa mare, cu miros de praz,

să strigi la catalog "Ion Lăcustă"...

Elevul mic să sară pe pervaz.

Poate că-n chiar condițiile date,

aproape visător, fără temei,

în liniștea din băncile din spate,

va crede-o fată că-i lăcusta ei.

Acum, eu ies pe străzile înguste,

să-mi cumpăr țigarete și alcool,

iar visul meu ciudat despre lăcuste

se pierde, fără noimă, în gol.

Căci lumea mea-i reală și robustă,

totu-i cuprins în fraze și-i punctat.

Eu știu că-n vremea-n care-am fost lăcustă,

vaccin imaginar mi-am insectat.

Îmi pun adesea visele-n cuvinte.

Dar azi, mă simt oleacă mai pustiu.

E totul omenesc, ca mai-nainte.

Acuma, nici să țârâi nu mai știu.

Încet-încet, lăcustele mă cheamă

și parcă-n taină am rămas plăpând.

Mai simt, întrucâtva, un pic de teamă

când văd elicopterele scuipând.

Veți regreta, cu ploapele cam ude,

la marea judecată de apoi,

când veți vedea, pe scaunul de jude,

în loc de Dumnezeu, un lăcustoi.

Și-n sfera inutilei voastre plângeri,

când Dumnezeu va da din buzdugan,

lăcustele vor merge printre îngeri.

Voi veți pluti, pe veci, în Furadan.

Vor fi purcese vremuri de miracol.

Minuni înalte se vor săvârși.

În niciun act al marelui spectacol

Ziua Lăcustei nu se va sfârși.

Mai vine bucătarul să ne guste?

Dar nu vreți, încă, să vă asumați.

De la un timp, pe bietele lăcuste,

când nu le otrăviți, le consumați.

Când te mai plimbi pe câmp, pe lângă vite,

cu ochii tăi insectivor-adânci,

poate găsești lăcuste otrăvite.

Și nu m-ar deranja să le mănânci.

O să rămân în lumea mea îngustă.

Rătăcitor, cu pașii mei spășiți.

Însă fantoma omului-lăcustă,

care sunt eu, vă bântuie. Să știți.

Dac-aș mai fi lăcustă-n pragul zării,

m-aș întreba, la modul cel mai trist,

ce dobitoc o să mă dea pierzării,

în farfuria lui de progresist.

Un om cu altceva în loc de creier.

Cu hydre din vaccinuri și cu clor.

Când n-o să mai rămână niciun greier,

o să vă cânte popa-n locul lor.

Când turmele de porci se duc pe puste,

cartofi puțini, grisinele prea iuți,

te uiți cam lung la tava cu lăcuste.

N-ai ce să bei și n-ai ce să mai fuți.

E foamete pe lumea asta dacă

nici vite nu mai sunt, nici grâu, nici mori.

Te-ntrebi dacă bășinile de vacă

au poluat încât să le omori.

Prin mare-abia mai trece câte-un pește.

Cocorii-s morți și berzele-au plecat.

Dar tu te vei hrăni împărătește

din supa de lăcuste cu căcat.

Poate c-acum, în vremurile bruște,

faci rost de vin și-o să te-mbeți în draci

și-o să adormi cu capul printre muște,

în strachina cu icre de gândaci,

din care caviar ai vrut să-ți faci.

Adio deci și icrelor de ton...

Libărcile-s un soi de sturion.

E foamete grozavă pe Pământ.

Și dacă nici lăcuste nu mai sînt?

Lăcusta stă ascunsă printre stânci.

Doar pula-ți mai rămâne s-o mănânci.