$$$

 Maria Alexandrescu, 74 de ani, învățătoare la Școala Primară din satul Vărbilău de cincizeci și trei de ani, primește în februarie 2025 vestea care îi va marca ultimul an de predare: școala se închide pe 31 august 2025. Satul are doar treisprezece copii de vârstă școlară, insuficienți pentru menținerea unității. Copiii vor fi transferați la școala din orașul vecin, la 20 de kilometri. Școala din 1898 - închisă după 127 de ani.

"Doamna Alexandrescu," îi spune inspectorul școlar, 45 de ani, birocrat care nu a predat niciodată într-o școală de sat cu o singură sală de clasă, "înțeleg sentimentul. Dar numărul de elevi nu justifică menținerea școlii. Treisprezece copii nu pot susține o unitate. Vor avea condiții mai bune în oraș."

Maria se uită prin fereastra clasei la cei treisprezece copii. Vârste între șase și zece ani. Clasa combinată - toți patru anii în aceeași sală. Ea predă tuturor simultan - matematică pentru clasa I în timp ce clasa a IV-a face exerciții, apoi română pentru toți, apoi istorie. Cincizeci și trei de ani așa. Generații întregi de săteni au învățat în clasa asta, de la ea.

"Pot să predau până la sfârșit de an școlar? August? Vreau să îi duc până la vacanță. Nu să îi transferăm în mijlocul anului."

"Desigur. Dar după august, școala se închide definitiv. Clădirea probabil va fi transformată în cămin cultural sau magazie."

"Înțeleg. Ultimul meu an de școală. După cincizeci și trei."

Pentru că asta înseamnă să fii învățătoare adevărată într-o școală de sat - nu predai doar lecții, ci crești generații. Și când școala moare, tu îi datorezi copiilor să fii acolo până în ultima zi.

Maria a început în 1972. Avea 21 de ani, proaspăt absolventă de pedagogie. Satul avea 600 de locuitori atunci. Școala - 60 de copii, trei clase. Ea a predat clasa I. Cu ani, satul s-a golit. Tinerii au plecat. Bătrânii au murit. Acum - 80 de locuitori, majoritatea peste 65 de ani. Și treisprezece copii. Ultimii.

"Cincizeci și trei de ani," gândește Maria în februarie. "Am predat în peste 1,000 de copii. Mulți sunt acum părinți, bunici. Acum - ultimii treisprezece. Ultimul meu an."

În martie, Maria începe anul școlar final (în România, anul școlar se termină în august). Primul săptămână, vorbește cu copiii. "Copii, școala noastră se închide în august. Voi veți merge la școală în oraș. E o schimbare mare. Dar eu voi fi aici până atunci. Vă voi pregăti."

Copiii sunt triști. "Doamna învățătoare, de ce se închide școala?"

"Pentru că sunteți prea puțini. Trece și asta pentru a menține școală. Dar până în august, vom învăța tot ce trebuie. Promit."

În aprilie, Maria lucrează intens. Treisprezece copii, patru clase diferite. Ea predă tuturor. Matematică, română, istorie, geografie, științe. Tot. E singura învățătoare. Nu există alții.

La 74 de ani, e obositor. Vocea obosește repede. Picioarele dor de stat în picioare. Dar nu se oprește.

O mamă, doamna Popescu, 35 de ani, vine la școală. "Doamna învățătoare, mulțumesc că rămâneți până la sfârșit. Pentru copii înseamnă mult. Știu că ar putea să vă pensionați acum."

"Doamnă Popescu, cincizeci și trei de ani am predat aici. Ultimul an trebuie să fie complet. Nu vreau să plec lăsând copiii în mijlocul anului."

În mai, Maria începe să pregătească copiii pentru transfer. "În oraș, școala e diferită. Clase separate pentru fiecare an. Mulți copii. Nu ca aici unde vă cunosc pe toți. Trebuie să fiți pregătiți."

Îi învață cum să se adapteze. Cum să ridice mâna în clasă mare. Cum să urmeze program fix. Lucruri care par simple dar sunt noi pentru copiii care au învățat toată viața în clasă mică, combinată, familiară.

În iunie, Maria organizează ceva special. "Copii, vom face proiect final. Istoria școlii noastre. Vom documenta 127 de ani. Voi intervieva părinții, bunicii. Aflați povești despre școală. Creăm album."

Copiii se entuziasmează. Intervievează. Adună povești. "Bunicul meu a învățat aici în 1955!" "Bunica mea spune că în 1968 erau 80 de copii!" "Mama mea a avut-o pe doamna învățătoare în 1990!"

Povestirile se adună. Maria le compilează. Album de 127 de ani. Istoria școlii. De la 1898 la 2025.

În iulie, ultimele săptămâni, Maria face ceva neașteptat. Invită toți foștii elevi din sat și împrejurimi. "Ultima lună de școală. Veniți să o vedem împreună."

Vin peste o sută de oameni. Adulți între 25 și 70 de ani. Toți au învățat în școala asta. Mulți cu Maria.

"Doamna învățătoare, vă amintiți de mine? Am fost la dumneavoastră în 1985!"

"Sigur îmi amintesc! Erai excelent la matematică dar îți era frică de tabla mare!"

Oameni plâng reîntâlnind profesoara. Reîntâlnind școala. Ultimă dată.

Pe 15 iulie, Maria ține ultima lecție specială. Pentru treisprezece copii și pentru peste o sută de foști elevi care au venit.

"Astăzi, lecție despre ceea ce înseamnă școală. Nu clădire. Ci loc unde învățăm nu doar lecții, ci cum să fim oameni. În cincizeci și trei de ani, am predat mii de copii. Nu doar matematică. Ci și bunătate. Nu doar română. Ci și respect. Școala asta moare ca edificiu. Dar trăiește în fiecare dintre voi care ați învățat aici."

Sală plină plânge. Pentru că realizează - școala nu e doar ziduri. E memoria. E comunitatea. E Maria care a fost constantă cincizeci și trei de ani.

În august, ultimele zile. Maria pregătește școala pentru închidere. Curăță. Ordonează. Respect pentru 127 de ani de istorie.

Pe 20 august, ultimele cinci zile, inspectorul școlar vine. "Doamna Alexandrescu, am înțeles că ați creat album istoric. Ministerul Educației vrea să îl includă în arhivă națională. E documentare prețioasă."

Maria predă albumul. "Școala dispare. Măcar memoria să rămână."

Pe 28 august, penultima zi. Maria ține ultima lecție normală. Pentru treisprezece copii. Matematică. Română. Istorie. Ca întotdeauna în cincizeci și trei de ani.

După lecție, copiii rămân. "Doamna învățătoare, nu vrem să plecăm. Aici e casa noastră."

"Știu, copii. Dar viața se schimbă. Școala din oraș va fi diferită. Dar voi veți fi pregătiți. V-am învățat tot ce știu."

Pe 29 august 2025, ultima zi. Maria ajunge la școală la șapte dimineața. Ultima zi ca învățătoare activă. Verifică clasa. Ultima dată. Totul e perfect. Curățată. Ordonată. Gata pentru închidere.

La nouă, copiii și părinții vin. Toți treisprezece copii. Toate familiile. Plus foști elevi. Plus săteni. Peste două sute de oameni pentru ultima zi de școală.

Maria ține ultima lecție. Specială. "Astăzi nu predau materie. Predau amintire. Școala asta are 127 de ani. Eu am fost aici cincizeci și trei. Ați fost aici generații întregi. Acum se închide. Dar să nu uitați - școala nu e clădire. E noi. Noi care am învățat aici. Noi care am crescut aici. Atâta timp cât ne amintim, școala trăiește."

La unsprezece, lecția se termină. Ultima lecție din Școala Primară Vărbilău. 127 de ani. Încheiată.

Maria șterge tabla. Ultima dată. Scrie pe tablă: "Școala Primară Vărbilău 1898-2025. Aici au învățat generații. Aici s-au format oameni. Mulțumim pentru 127 de ani."

Lasă mesajul. Nu șterge. Rămâne pe tablă. Permanent. Ultimul mesaj din ultima zi.

La doisprezece, Maria iese din clasă. Ultima dată ca învățătoare activă. Predă cheile primăriei. Școala e oficial închisă.

Nu se uită înapoi. Nu poate. Ar plânge prea mult.

Săptămâna următoare, copiii încep la școala din oraș. Maria îi însoțește prima zi. "Vă las aici. De acum, alt învățător. Dar eu sunt disponibilă dacă aveți nevoie."

Copiii plâng. "Doamna învățătoare, nu vrem alt învățător. Vă vrem pe dumneavoastră."

"Știu, copii. Dar viața merge înainte. Noua învățătoare e bună. O veți iubi cum m-ați iubit pe mine."

În septembrie 2025, Maria încearcă să se adapteze. Greu. Cincizeci și trei de ani, în fiecare zi de școală, la clasă. Acum - nimic.

"Nu știu cine sunt fără școală. Am fost învățătoare cincizeci și trei de ani. Acum sunt doar... pensionară."

În octombrie 2025, primăria o sună. "Doamna Alexandrescu, avem problemă. Copiii din sat au dificultăți la noua școală. Clase mari. Sistem diferit. Plâng zilnic. Pot să veniți? Să îi ajutați să se adapteze?"

Maria acceptă. Merge la școala din oraș. Vorbește cu copiii ei. Îi liniștește. "Știu că e greu. E diferit. Dar vă adaptați. Sunteți puternici."

Din octombrie, Maria vine săptămânal. Nu oficial - voluntar. Ajută copiii ei să tranziționeze.

În noiembrie 2025, noua învățătoare o sună. "Doamna Alexandrescu, pot să vorbim? Copiii din Vărbilău vorbesc constant despre dumneavoastră. 'Doamna învățătoare făcea așa.' 'La școala noastră era altfel.' Mă fac să mă simt incompetentă."

"Nu sunteți incompetentă. Dar pentru ei, dumneavoastră sunteți nouă. Eu am fost toată viața lor. Trebuie timp să se adapteze."

"Pot să învăț de la dumneavoastră? Cum ați reușit să îi gestionați atât de bine?"

Maria acceptă. Începe să mentoreze noua învățătoare. Nu predare oficială. Doar împărtășire de experiență.

În decembrie 2025, Ministerul Educației anunță. Albumul istoric creat de Maria și copii e declarat "Patrimoniu Educațional". Inclus în Arhiva Națională.

"Documentare exemplară a unei școli rurale românești de-a lungul a 127 de ani. Model pentru preservare istorică."

Maria primește certificat. Dar ce o bucură mai mult - școala ei, chiar închisă, e recunoscută oficial.

În ianuarie 2026, un documentarist vine. "Doamna Alexandrescu, facem film despre școli rurale care dispar. Dumneavoastră și școala Vărbilău sunteți subiect perfect. Acceptați interviu?"

Maria acceptă. Ore de interviuri despre cincizeci și trei de ani. Despre ce înseamnă să fii singura învățătoare într-o școală de sat.

Documentarul apare în martie 2026. "Ultima Dascălă - Povestea Mariei Alexandrescu și a Școlii care a Murit." Viral. Milioane de vizionări.

Oameni comentează. "Învățători ca ea nu mai există." "Dedicare extraordinară." "Școlile de sat dispar și cu ele ceva esențial."

Maria Alexandrescu, 75 de ani, fost învățătoare, școala închisă, realizează:

Ultima ei zi de predare oficială a fost 29 august 2025.

Dar rolul ei de dascălă nu s-a terminat.

S-a transformat. Din predare activă în mentorat pentru noua învățătoare și sprijin pentru foștii ei elevi.

Cincizeci și trei de ani nu s-au terminat când școala s-a închis.

S-au transformat în moștenire care continuă prin cei pe care i-a învățat.

Pentru că dascăla adevărată nu e definită de clădirea în care predă.

Ci de câți oameni formează de-a lungul vieții.

Maria nu mai predă în clasă. Clasa nu mai există.

Dar predă în continuare. Prin mentorat. Prin exemplul ei. Prin albumul istoric.

Pentru că școala poate muri ca ziduri.

Dar trăiește în fiecare copil care a învățat acolo.

Și atâta timp cât copiii ei își amintesc, școala nu e moartă.

E vie. În ei.

Ultima dascălă din școala cu 127 de ani de istorie.

Care a închis școala cu demnitate și a păstrat spiritul ei viu prin cei pe care i-a format.

Clădirea e goală acum. Dar memoria e plină.

Și asta e tot ce conta.

Școala Primară Vărbilău 1898-2025.

Închisă ca edificiu. Eternă ca amintire.

Mulțumită Mariei. Care a fost acolo de la început până la sfârșit.

Și care rămâne dascălă. Chiar fără școală. Pentru totdeauna.