$$$

 În dimineața de 25 septembrie 2000, Kevin Hines, în vârstă de doar 19 ani, pășea greoi spre Podul Golden Gate din San Francisco. Purta în tăcere povara cumplită a tulburării bipolare, copleșit de întunericul pe care nu-l mai putea stăvili. A rămas pe margine, privind în jos la apa învolburată, în timp ce mașinile treceau pe lângă el fără să bănuiască bătălia care îi sfâșia sufletul. Apoi, într-o clipă de disperare, a trecut peste balustradă și s-a aruncat în gol.

Kevin s-a prăbușit cu peste 75 de mile pe oră, căderea lui echivalând cu prăbușirea de la etajul douăzeci și doi. Impactul i-a zdrobit trei vertebre; a simțit cum trupul i se frânge înainte de a lovi apa. Și totuși, a supraviețuit. Dar supraviețuirea nu însemna nicidecum siguranță – paralizat de la brâu în jos, se zbătea să rămână la suprafață în apele înghețate ale golfului, înghițind durere, apă și regrete. „În clipa în care mâinile mi s-au desprins de balustradă”, avea să povestească mai târziu, „am înțeles că făcusem o greșeală îngrozitoare. Voiam să trăiesc.”

Apoi s-a petrecut ceva aproape miraculos. Kevin a simțit sub el o prezență, ceva mare și blând care l-a ridicat spre suprafață. Martori de pe țărm aveau să confirme ulterior că nu era un rechin, așa cum se temuse, ci un leu de mare care a rămas sub trupul lui, l-a împins și l-a ținut la suprafață până la sosirea pazei de coastă. Acea clipă l-a schimbat pentru totdeauna. Nu doar că a supraviețuit unei tentative de sinucidere, dar a primit și o a doua șansă la viață. A devenit un fervent apărător al sănătății mentale, împărtășindu-și povestea în întreaga lume și scriind cartea „Frânt, dar neînfrânt”. Ceea ce aproape îi curmase existența a devenit începutul misiunii sale: să îi ajute pe ceilalți să mai reziste o singură clipă, în speranța că acea clipă le poate salva totul.

     Marcus de seară