$$$

 Omul stătea pe însuşi marginea prăpastiei. Greu e să te hotărăşti, chiar şi atunci când ai ajuns la capătul ultim. Greu e să faci mişcarea aceea finală. Privea în jos, iar abisul îl privea înapoi, chemându-l ispititor.

— Fă-mi loc, — rosti o voce din dreapta.

Omul întoarse capul. Un motan mare, negru, cu o dungă albă pe frunte, stătea alături. Omul nu se miră. Ce l-ar mai putea mira pe cineva care aşteaptă pe marginea lumii? Se dădu puţin într-o parte, iar motanul se aşeză lângă el.

— Dragoste, căsnicie, copii, împrumut pentru locuinţă şi pentru maşină? — întrebă pufoasa creatură.

— Întocmai, — răspunse omul. — Toate aşa sunt. Iar eu nu mai am cu ce plăti, nu am bani. Cum aş putea fi eu tată şi soţ, dacă nu pot? Le-ar fi mai bine fără mine.

— Aha, aşa stau lucrurile, — mormăi motanul. — Şi la mine e la fel, doar că fără împrumuturi. Suntem, pare-se, tovarăşi de nefericire. Se vede treaba că va trebui să sărim împreună.

Omul îl privi cu atenţie.

— N-am bănuit că şi voi aveţi asemenea necazuri.

— Cum să nu, — zise motanul. — Ştii ceva? Dacă nu te deranjează, hai să sărim peste vreo oră. M-ai cinsti, înainte de sfârşit, cu un pahar de whisky? Îl ador.

— Serios bei? — se miră omul.

— Din când în când, — răspunse motanul.

— Dar eu n-am bani, — zise omul şi îşi băgă mâna în buzunar. Hârtia foşni între degete.

— Ia te uită, — murmură el uimit, — de unde? Cum a ajuns acolo?

Scoase o bancnotă de cincizeci de dolari şi o privi multă vreme. Apoi se ridică, iar el şi motanul porniră spre cel mai mare bar din oraş. Motanul spuse că îi place nespus acolo. Omul se aşeză şi comandă whisky de toţi banii.

— Pentru mine şi pentru motan, — zise el. Chelnerul se înecă puţin de uimire, dar obişnuinţa de a onora comenzile îşi spuse cuvântul.

Apoi au băut, au vorbit şi au plâns, iar mai târziu s-au îmbrăţişat şi au râs, amintindu-şi clipele fericite ale vieţii. Apoi cineva a pornit o muzică veselă şi nu s-au putut abţine. Şi mai târziu, un taxi i-a dus la casa omului.

Când motanul îl conduse până la uşă, amândoi erau ameţiţi. Omul abia se ţinea pe picioare. Îi era teamă să sune, aşa că se aşeză lângă prag. Se aşeză şi adormi, iar motanul… Motanul îşi apropie botul de obrazul lui.

— Eu n-am uitat bucata aceea de carne, — spuse el. — Ţi-o aminteşti? Din sandvişul acela din care mi-ai dat mie partea cea mai bună. A fost cea mai gustoasă cină din viaţa mea. Ultima mea cină — iar tu ai mâncat doar pâinea, fiindcă ai dăruit carnea unui motan negru, ud şi flămând, la colţ de stradă. Eu eram acela. Nu te-am uitat. Dormi liniştit. Acum ai propriul tău înger felin, iar noi pe-ai noştri nu-i părăsim niciodată.

Motanul se întoarse şi ieşi în stradă. Mari aripi negre i se deschiseră pe spate şi se înălţă spre cerul nopţii, negru ca tăciunele. Spre stele. Spre locul unde trăiesc îngerii şi toate sufletele luminoase.

Iar dimineaţa, stăpâna celui mai mare bar, pe care toţi o numeau Doamna de Fier pentru firea ei puternică şi pentru povara destinului, veni la lucru. Chelnerul, amuzat, îi povesti despre un bărbat prost îmbrăcat, cu cincizeci de dolari, care susţinea că în faţa lui stătea un motan negru.

Doamna de Fier se albi la faţă şi duse mâinile la gât.

— Negru, cu o dungă albă pe cap? — întrebă ea.

— Da, — răspunse chelnerul. — De unde ştiţi?

— Ştiu, — murmură ea. — Era el.

Şi atunci se repezi la telefon şi sună insistent la compania de taxi, implorând să-i dea numărul şoferului care îl dusese aseară pe acel bărbat. Apoi goli casa de bani, apoi merse la bancă şi îşi retrase toate economiile. Scoase de acasă o cutie veche de pantofi, cu inscripţia 1875. Aşeză în ea teancurile de bancnote şi porni cu taxiul spre acea casă.

Uşa îi fu deschisă de o femeie micuţă, într-o halată ponosită. De ea se agăţau doi copii: un băiat şi o fetiţă.

— Am venit să vă dau cutia pe care soţul dumneavoastră a uitat-o ieri, — spuse Doamna de Fier.

Femeia luă cutia grea şi o deschise.

— Dumnezeule! — strigă ea şi o scăpă pe podea. — Soţul meu nu ar putea avea atâţia bani!

— Sunt de la prieteni, — zise proprietara barului.

— Soţul meu n-are prieteni, — răspunse femeia. — N-are pe nimeni în afară de noi.

— Acum are, — spuse Doamna de Fier. — Acum are mulţi prieteni. Cu toţii suntem prietenii lui.

Ea o îmbrăţişă pe femeia cea mică.

— Nu pot să vă explic tot, dar trebuie să luaţi banii aceştia, — continuă ea. — Este datoria mea faţă de el. Aşa trebuie. Luaţi-i pentru copii.

Apoi se întoarse şi plecă, iar femeia în halatul vechi rămase mult timp privind în urma ei.

Doamna de Fier se aşeză pe o bancă. Țigara îi tremura în mână, iar lacrimile îi curgeau pe obraji. Îşi aminti cum motanul negru, cu dunga albă pe frunte, venise la ea când ajunsese la ziua cea din urmă. Venise şi o împiedicase să facă ultimul pas în gol. Iar dimineaţa următoare, la uşa ei bătuse un stăpân ciudat, rotunjor şi zâmbitor al unei galerii de artă, îmbrăcat la patru ace, rugând-o cu înverşunare să ia o cutie cu inscripţia 1875, cutie doldora de bani, pe care — zicea el — ea ar fi uitat-o acolo. Iar când în sfârşit obosise, căzuse în genunchi şi o rugase, pur şi simplu, să o accepte.

Fiindcă aşa trebuia.

Cu acei bani ea deschisese cel mai mare şi mai bun bar din oraş. Iar galeria nu reuşise niciodată s-o găsească, deşi scotocise toate străzile. Aşa rămăsese cutia de pantofi la ea. Iar acum îşi găsise rostul din nou.

Doamna de Fier se ridică şi porni la drum. Mergea simplu, pe trotuar. Iar motanul negru o privea şi zâmbea. Ştia că cutia va merge mai departe. Va trece din mână în mână şi va ajunge, neapărat, la acela care nu-şi va cruţa ultimul colţ de pâine pentru un motan flămând, ud şi tremurând de frig.

Nu vă grăbiţi să săriţi în prăpastie. Nu vă grăbiţi. Poate că în spatele vostru stă un motan negru, cu o dungă albă pe cap. El nu uită niciodată. Niciodată. Şi va veni. Trebuie doar să credeţi.