$$$

 DEPRESIA NU CADE PESTE OAMENI CA O PEDEAPSĂ MISTERIOASĂ. Ea se naște, încet, pe nevăzute, din tot ce ai întors împotriva ta. Din gândurile pe care nu le-ai spus, din durerile pe care nu le-ai lăsat să respire, din furia pe care ai închis-o în piept ca pe un animal speriat.

Depresia este supărarea pe care ai orientat-o către interior. Este vocea ta, dar rostită cu tonul celor care te-au rănit. Este ura care nu a avut curajul să iasă afară, și atunci te-a mușcat pe tine. Este epuizarea adunată din nopți în care ai încercat să fugi de tine, fără să înțelegi că tocmai fuga te obosește. Este ca o lipitoare invizibilă care îți suge viața și te lasă gol, tocmai pentru că nu ai știut să o vezi.

Dar în clipa în care nu o mai gonești… în clipa în care încetezi să-ți pui armura și o privești în ochi… ceva se schimbă. Demoni pe care îi alungi devin mai puternici. Dar demoni cărora le vorbești se liniștesc. Adevărata luptă nici măcar nu e o luptă. Este o întâlnire.

Depresia este prețul pe care îl plătim pentru toate momentele în care ne-am mulțumit cu puținul din noi. Pentru toate clipele în care ne-am comportat ca victime, pentru frica de a ne asuma viața, pentru faptul că am crezut în povești negative despre noi înșine până le-am transformat în identitate.

Când spui „nu pot”, mintea îți ascunde adevărul. „Nu pot” se traduce adesea prin „nu vreau”. Și „nu vreau” se traduce prin „mi-e teamă”. „Mi-e rușine.” „Mi-e frică să nu cad.” „Mi-e frică să nu fiu iar respins.” Când ai curajul să schimbi „nu pot” cu „nu vreau”, începe vindecarea. Pentru că vezi ce ai evitat, vezi ce ai ascuns, vezi ce doare.

Toată vulnerabilitatea noastră vine dintr-o singură iluzie: credința că fericirea este undeva în exterior. „O să fiu bine când…”, „O să fiu fericit când…”, „O să îmi treacă atunci când…”. Așa devii pradă depresiei: când îți lași fericirea în mâinile lumii, nu în ale tale.

Adevărul dur, dar eliberator, este acesta: depresia nu poate fi vindecată cât timp crezi că altcineva sau altceva îți poate salva viața. Începe să se dizolve doar când recunoști că tu ești sursa experienței tale. Când accepți că frica, rușinea, mândria, vinovăția – toate sunt ale tale, nu ale lumii.

Când frica iese la lumină, depresia se înmoaie. Pentru că lumina nu ucide întunericul. Îl face irelevant.

Un om nu își pierde sensul vieții. Își pierde contactul cu el. Și îl regăsește exact în clipa în care începe să-și asume responsabilitatea pentru propria fericire.

Atunci depresia nu mai este o condamnare. Devine un mesager. Un semnal. O chemare interioară care spune:

„E timpul să te întorci acasă.”