$$$

 În 1932, pe un aerodrom militar din Sacramento, Statele Unite, o femeie scundă, cu o constituție fragilă și o privire de oțel, se pregătea să facă imposibilul. Numele ei era Smaranda Brăescu, iar americanii o priveau cu un amestec de curiozitate și scepticism. Cum ar putea această româncă să doboare recordul mondial absolut la parașutism, deținut la acea vreme de un ofițer american experimentat?

Ceea ce a urmat a intrat în istoria aviației mondiale, dar și în cartea neagră a destinelor frânte de regimul comunist din România.

Era ziua de 19 mai 1932. Smaranda urcă într-un avion care o poartă spre o altitudine amețitoare pentru acele vremuri: 7.200 de metri.

Trebuie să înțelegem contextul tehnologic: nu existau costume presurizate moderne și nici sisteme sofisticate de siguranță. La acea altitudine, aerul este atât de rarefiat încât respirația devine o tortură, iar temperatura scade drastic, până la -30 de grade Celsius.

În jurnalul ei, a descris mai târziu momentele de coșmar din timpul urcării: simțea ace în tot corpul, sângele îi țâșnea din nas, iar inima îi bătea să îi spargă pieptul. Pilotul american a întrebat-o prin semne dacă vrea să renunțe. Smaranda a refuzat categoric. A sărit.

A plutit în gol, sfidând moartea și legile fizicii, deschizând parașuta (construită tot în România!) la momentul perfect. Când a atins pământul, a devenit oficial Campioana Mondială Absolută, depășind recordul americanului cu peste 600 de metri. Presa de peste ocean a explodat: „Regina Înălțimilor” a pus România pe harta curajului mondial.

Dar Smaranda nu s-a oprit la medalii și recorduri. Când a izbucnit Al Doilea Război Mondial, nu a fugit din calea pericolului. S-a alăturat legendarei „Escadrile Albe”, o unitate unică în lume, formată exclusiv din femei pilot, care aveau misiunea de a evacua răniții de pe front.

A zburat în plin război, sub focul inamic, salvând sute de vieți de soldați români. A fost un înger păzitor care a refuzat să stea deoparte când țara a avut nevoie de ea.

După război, în loc să fie onorată ca erou național, destinul Smarandei a luat o turnură tragică odată cu venirea comuniștilor la putere. Noua orânduire nu ierta faptul că luptase pe frontul de Est (împotriva sovieticilor) și că avusese legături cu Occidentul.

Marea campioană a fost declarată „dușman al poporului”. A fost condamnată la închisoare în contumacie (în lipsă). Femeia care fusese ovaționată de mulțimi în America a fost nevoită să fugă și să se ascundă în propria țară.

Ultimii ani din viață i-a petrecut în teroare, ascunsă de prieteni devotați, sub o identitate falsă. S-a stins din viață în 1948, măcinată de boală și singurătate. A fost înmormântată la Cluj, sub un nume străin – Maria Popescu – pentru ca securitatea să nu îi profaneze mormântul.

Abia după zeci de ani, identitatea i-a fost recunoscută, iar Smaranda Brăescu și-a recăpătat locul meritat în panteonul eroilor neamului.

De ce să ținem minte acest nume?

Pentru că Smaranda Brăescu nu a fost doar o parașutistă. A fost simbolul voinței pure. O femeie care a demonstrat că limitele există doar pentru a fi depășite și că, uneori, curajul se plătește scump, dar legenda rămâne veșnică.

Data viitoare când priviți cerul, gândiți-vă la „Micuța Româncă” care l-a cucerit, fără oxigen, doar cu o inimă uriașă.