#№#

 SYLVIA PLATH

În scurta, dar memorabilă, carieră a sa, Sylvia Plath a rescris povestea pe care scriitoarele o puteau spune în poezie și, într-o oarecare măsură, și în ficțiune și jurnale. Scriind avant la lettre (avant la lettre) a feminismului american și înainte de trezirea feministă a lui Adrienne Rich, Plath a scris poezii de neuitat despre victimizarea, furia și rebeliunea femeilor. După ce i-a studiat pe Sigmund Freud și James Frazer, a scris și poezii cu dimensiuni psihanalitice și mitice, cele mai surprinzătoare și tulburătoare astfel de poezii din vremea sa. Aceste poezii prezintă pierderea și durerea într-un mod atât de devastator, încât te întrebi cum poate cititorul, cu atât mai puțin autoarea, să le supraviețuiască. Plath a implicat, de asemenea, realități politice și sociale în dramele sale de dezvăluire, astfel încât descrierea copacilor (în „Copacii de iarnă”) ca fiind „afundați până la brâu în istorie” se aplică și vorbitorilor ei poetici. În cele din urmă, Plath a folosit cuvinte și forme cu o frumusețe aprigă, care nu are o paralelă exactă în poezia în limba engleză. Bântuită pe sine, Plath continuă, după cum spunea Jacqueline Rose, să „bântuie cultura noastră” și astăzi.

Viața lui Plath este crucială și problematică în orice analiză a textelor sale, deoarece nu se pot distinge clar traumele pe care le-a trăit de cele pe care le-a construit în scris. Totuși, nu ar trebui să identificăm pur și simplu una cu cealaltă. Plath redesenează fiecare graniță, inclusiv pe cea care separă viața de artă. Pe de o parte, poezia ei participă la expunerea intimității pe care Deborah Nelson (în Pursuing Privacy ) o consideră una dintre semnele distinctive ale culturii americane din timpul Războiului Rece. Pe de altă parte, poeziile și poveștile lui Plath nu deschid niciodată o fereastră transparentă asupra experienței sale trăite. Ele transformă acea experiență în spectacole verbale, transformând-o în ceva bogat și straniu.

Sylvia Plath s-a născut la Boston în 1932, fiind primul copil al lui Otto Plath (profesor de zoologie și germană la Universitatea din Boston) și al Aureliei Plath (o gospodină educată și cultivată). La doi ani după nașterea Sylviei, s-a născut fratele ei, Warren. Otto Plath, un imigrant german, avea să scrie mai multe articole academice despre insecte și arahnide și o carte, „Albinele și căile lor” (1934). Aurelia Plath, fiica unor imigranți austrieci, a oferit un mediu intelectual îmbogățit copiilor ei și a fost ambițioasă pentru ei. În primii ani, viața lui Plath a fost banală, deși modelată de personalitatea imperioasă și distantă a tatălui ei. Potrivit biografei lui Plath, Linda Wagner-Martin (în „ Sylvia Plath: O biografie ”), Otto Plath le-a acordat copiilor săi atenție personală doar treizeci de minute în fiecare zi. Practic, toată educația parentală pe care au primit-o copiii a fost de la Aurelia Plath, iar legătura care s-a format între mamă și fiică a fost atât puternică, cât și ambivalentă. În 1940, când Sylvia Plath avea opt ani, tatăl ei a murit de cangrenă, rezultatul unui diabet netratat de mult timp. Otto Plath își ținuse secretă starea de sănătate față de cei dragi și de medici, indicând probabil stoicismul său sau o sinucidere ascunsă. Pierderea a fost devastatoare pentru familie. Aurelia Plath s-a întors la muncă ca profesoară de secretariat, ajungând la Universitatea din Boston, unde predase soțul ei. Familia a îndurat după aceea probleme financiare precare. Dar cele mai grave efecte au fost emoționale. Sylvia Plath nu și-a revenit niciodată cu adevărat după moartea șocantă a tatălui ei. Scrierile ei își înregistrează rezonanțele în fiecare etapă a carierei sale.

Încurajată de mama sa, Plath a devenit o elevă excelentă. După ce a absolvit Liceul Wellesley, a urmat cursurile Colegiului Smith cu o bursă completă. Absolvind Liceul Smith summa cum laude , a obținut o bursă Fulbright pentru a studia la Universitatea Cambridge din Anglia, unde a obținut masteratul în literatură engleză. Totuși, în ciuda acestui palmares de mare succes academic, drumul lui Plath nu a fost ușor. În 1953, la vârsta de douăzeci de ani, a încercat să se sinucidă luând o supradoză de somnifere și ascunzându-se în pivnița casei familiei sale. Evenimentul este reflectat în oglinzile distorsionate ale poemului său „Poem pentru o zi de naștere” și ale romanului său „Celușul de sticlă” . Prin intervenția amabilă a mentorului său, populara romancieră Olive Higgins Prouty (autoarea cărților Stella Dallas și Now, Voyager ), Plath a fost internată la elitista Spital McLean's, a primit îngrijiri psihiatrice excelente din partea Dr. Ruth Beuscher și părea să se recupereze rapid. Dar problemele ei cu tulburarea bipolară începuseră și nu aveau să se termine decât după moartea ei, zece ani mai târziu.

La Cambridge, o Sylvia Plath, recuperată și destul de exuberantă, l-a întâlnit pe poetul Ted Hughes la o petrecere. S-a căsătorit cu el după o curtare fulgerătoare. Aceste evenimente sunt reflectate în povestiri precum „Băiatul de piatră cu delfinul” și „Văduva aceea Maganda”, ambele adunate alături de alte lucrări scurte ale lui Plath în Johnny Panic and the Bible of Dreams (1979). Cuplul s-a mutat în Statele Unite, unde Plath a predat compoziție și literatură americană la Smith timp de un an. Apoi a demisionat din activitatea didactică, hotărând să mizeze totul pe o carieră de scriitoare. A urmat un curs de scriere creativă la Universitatea din Boston cu Robert Lowell, făcându-și atunci „descoperirea” într-un stil de poezie mai personal. Printre ceilalți studenți din clasă s-a numărat și poeta autobiografică aflată la început de drum, Anne Sexton, cu care s-a apropiat. Plath s-a întreținut pe ea însăși și pe soțul ei prin locuri de muncă de secretariat, o experiență reflectată în povestirea ei „Johnny Panic and the Bible of Dreams”. De-a lungul întregii perioade, Plath și-a scris propria poezie și a funcționat ca secretară personală a soțului ei.

După o ședere la colonia de scriitori Yaddo, cuplul s-a întors la Londra, Anglia, în 1959. În anul următor s-a născut primul lor copil, o fiică pe nume Frieda. Totodată, a fost publicată și prima carte de poezie a lui Plath, intitulată „Colosul” (1960). Neglijată în vremea sa și chiar și în zilele noastre, volumul abundă de poezii importante și puternice. Deși eclipsată de textele și mai sfâșietoare care au urmat, aceste poezii prezintă majoritatea preocupărilor și stilurilor caracteristice ale lui Plath. Ele exprimă o confuzie cu privire la rolurile femeilor în raport cu controlul masculin, un sentiment de marginalitate și contradicție interioară, o luptă cu o stimă de sine scăzută combinată cu egotism, o groază față de catastrofa istorică, o frică paranoică față de mediul social și fizic și o dorință copleșitoare pentru o voce poetică, o obsesie pentru formele și modurile poeziei în sine.

Poemul care dă titlul volumului, de exemplu, „Colosul”, exprimă durerea și furia cauzate de pierderea tatălui prin metafora unei statui colosale, în descompunere, care domină o insulă pe care fiica sa este blocată. Poemul exprimă o noțiune freudiană despre sentimentul de tată pe care îl are copilul: nefiresc de mare, dar gata să fie demontat. Evocând Orestiea lui Eschil , o trilogie dramatică despre consecințele uciderii tatălui de către o mamă, poemul ilustrează un spațiu izolat locuit doar de fiică și de amintirile ei ambivalente despre tatăl ei. Poemul, deși scris în strofe de cinci versuri, cu fiecare cuvânt precis, scapă de sub control în dicția sa („tumulii” concurează cu „răgetul de catâr”) și în sentimentele sale de pierdere copleșitoare. Abjectată de eforturile sale de comemorare, fiica se simte atât un eșec în ele, cât și căsătorită cu ei, plină de resentimente și devotată. Se teme că nu va putea niciodată să „reconstruiască complet” statuia și, fără îndoială, pe ea însăși. Astfel de poezii devin atât o acuzație la adresa patriarhatului în toate formele sale, cât și o mărturie a puterii durabile a patriarhatului.

Alte poezii din această perioadă – nu toate adunate în Colosul – diagnostichează tensiuni în relațiile mamă-fiică („Muzele neliniștitoare”), căsătoria heterosexuală („Omul de zăpadă de pe mlaștină”), sarcina („Metafore”), trecutul personal („Electra pe calea azaleelor”), trecutul istoric („Oamenii subțiri”) și arta însăși („Îmbrăcămintea de șerpi”). Poeziile demonstrează o mare complexitate formală și lingvistică. „Metafore”, de exemplu, propune o enigmă dickinsoniană de nouă versuri, fiecare conținând nouă silabe. „Îmbrăcămintea de șerpi” construiește o terza rimă din rime oblice, alegoria sa a creativității amintind de Divina Comedie a lui Dante în forma sa strofică și de Geneza și Vedele hinduse în metafore: „să fie șerpi!”. „Electra pe calea azaleelor” alternează strofe de zece și opt versuri cu pentametru iambic, rimele oblice neregulate ale fiecărei strofe fiind încadrate de primele și ultimele versuri rimate. Această formă produce un efect auditiv care este, în mod ciudat, atât ordonat, cât și dezordonat. Poemul se încheie cu o explozie înfricoșătoare de angoasă: „Sunt fantoma unei sinucideri infame, / Propriul meu brici albastru ruginește în gâtul meu”. Astfel de poezii puternice din punct de vedere formal, imagistic și emoțional par unora să prevadă poezii și mai sălbatice care vor urma. De fapt, însă, ele schițează o lume proprie aventuroasă și tulburătoare, un teatru viu de tropi.

În 1961, Plath și Hughes s-au mutat într-o casă de la țară în Devon. Înghețată (casa nu era încălzită) și epuizată, Plath a petrecut anul scriind poezii care au fost numite „de tranziție”, multe dintre ele având să fie publicate postum în Winter Trees (1971), înainte de a fi adunate împreună cu toate poeziile sale existente în Collected Poems (1981). De asemenea, a scris un roman à clef intitulat The Bell Jar (Ceapă de sticlă) , publicat cu o lună înainte de moartea sa sub pseudonimul Victoria Lucas.

Poeziile din 1961 includ mai multe texte acum celebre. „În ipsos” și „Lalele” evocă identitatea divizată și conflictuală a unei femei spitalizate, reflectând propriile experiențe ale lui Plath de a avea un avort spontan și o apendicectomie în această perioadă. „Mur cu mure” și „Luna și tisa” sunt poezii despre natură, dar de un fel special: ele descriu o natură mohorâtă, amenințătoare, care amintește de ultimele picturi ale lui Van Gogh sau de unele dintre reflecțiile mai întunecate ale lui Frost și Stevens. Începutul „Mur cu mure”, de exemplu, sugerează o scenă goală, similară cu cele din „Cunoștinți cu noaptea” de Frost sau „Omul de zăpadă” de Stevens: „Nimeni pe alee și nimic, nimic altceva decât mure”. Pe măsură ce poemul progresează, însă, se deplasează printr-un peisaj amenințător, specific lui Plath: tufișuri de mure încărcate cu „cârlige”, păsări ca niște „bucăți de hârtie arsă” și, în final, o stâncă portocalie masivă care domină „nimic” decât o mare de cositor care produce un zgomot metalic. Imaginile sale atent alese, conținute în strofe ordonate de nouă versuri, își exprimă pe bună dreptate alienarea, povara durerii.

„Clopotul de sticlă” (1963) a primit recenzii slabe, dar de atunci a devenit un succes atât din partea criticilor, cât și a publicului. Romanul oferă o relatare la persoana întâi, scrisă cu acuitate, a unei studente de douăzeci de ani pe nume Esther Greenwood. Impulsul autobiografic al romanului este evident instantaneu, prin faptul că „Greenwood” este echivalentul anglo-saxon al „Sylviei”, iar „Esther” are același număr de litere. La fel ca Plath în al douăzecilea an de studiu, Esther își petrece vara lucrând în New York la o revistă pentru femei, are o relație romantică eșuată cu o studentă de la Yale, devine descurajată după ce este respinsă la un seminar de scriere, încearcă să se sinucidă, este instituționalizată, suferă un tratament cu electroșocuri și, în cele din urmă, își revine. Romanul începe ca o satiră socială, include descrieri sfâșietoare ale depresiei și ale unei tentative de suicid și se încheie într-un mod plin de speranță, pe măsură ce Esther se întoarce în lume. „ Clopotul de sticlă” este în același timp un bildungsroman (un roman despre dezvoltare sau educație), un kunstlersroman (un roman despre dezvoltarea unui scriitor) și un roman picaresc (o călătorie prin spațiu și timp). Mai mult, oferă o critică perspicace a relațiilor de gen și de clasă din America Războiului Rece, o călătorie psihologică prin boală și recuperare, o explorare complexă a identității feminine și un joc strălucit de metafore de-a lungul unei linii narative. Deși Plath a respins cartea numind-o „o fierbere de grație” atunci când i-a descris-o mamei sale, probabil pentru că știa că o va răni sentimentele, aceasta s-a simțit entuziasmată în timp ce o scria, iar romanul rămâne o realizare impresionantă și astăzi. Nu se poate spune unde ar fi dus-o arta fictivă a lui Plath, dacă ar fi supraviețuit pentru a scrie alte romane. De fapt, a schițat un al doilea roman - o poveste despre o căsnicie care se desface, numită „Dublă expunere” - pe care Ted Hughes fie l-a pierdut, fie l-a distrus după moartea lui Plath.

La începutul anului 1962, s-a născut fiul lui Plath, Nicholas. La scurt timp după aceea, piesa ei de teatru în versuri pentru voci, „Trei femei”, a fost produsă la radioul BBC. Unii critici consideră acest text cea mai bună și mai emoționantă lucrare a sa. Aceasta permite vorbirea a trei femei diferite, fiecare având o experiență foarte diferită a nașterii. Prima femeie are o naștere normală, a doua are un avort spontan, iar a treia decide să-și dea copilul spre adopție. Aceste voci construiesc un discurs în care corpurile, conștiința și experiența femeilor sunt în centru. „Trei femei” profetizează un stil de autonomie și alteritate pe care Plath nu l-a mai atins niciodată. La scurt timp după punerea în scenă a piesei, Plath a descoperit că Ted Hughes avea o aventură. Acesta a părăsit-o după o confruntare. Ea și copiii ei s-au mutat înapoi la Londra, unde a căutat să se întrețină prin scris, completată de cadouri de la mama ei. Devastată emoțional și bolnavă fizic, Plath a scris poeziile care i-au adus în cele din urmă o mare faimă, atingând un vârf creativ în luna octombrie. Aceste poezii au fost pentru un volum pe care plănuia să-l intituleze Ariel . După moartea ei, Ted Hughes a rearanjat poeziile, a omis unele pe care le-a considerat deosebit de dureroase și a permis publicarea lor sub titlul ales de Plath.

În octombrie 1962, Plath scria practic o poezie pe zi, compunând în liniștea nopții, când copiii dormeau. Pe măsură ce se apropia cea de-a treizecea aniversare, a scris o trilogie furioasă de poezii despre părinții și soțul ei. Prima dintre aceste poezii, „Tată”, scrisă în strofe de cinci versuri, majoritatea versurilor terminându-se cu un „oo” de jale, exorcizează fantoma unui tată tiran și amintirea unui soț care i seamănă. Aceste personaje, deși cu siguranță inspirate de Otto Plath și Ted Hughes, depășesc cu mult referenții empirici pentru a sugera, în general, violența și controlul patriarhal. Poezia se încheie cu una dintre cele mai izbitoare și ambigue denunțări din istoria poetică: „Tată, tată, nenorocit, am terminat.” A terminat vorbitoarea cu tatăl ei și cu denunțarea lui sau a terminat cu propria voce, propria viață? Este vorbitoarea măcar distinctă de tatăl ei la final, sau vocea lui ucigașă se contopește cu a ei? Sofisticată, dar primitivă, „Daddy” a devenit instantaneu apogeul mișcării „confesionale” în poezie a lui Robert Lowell și una dintre cele mai puternice și des citate poezii ale secolului.

La patru zile după ce a scris „Tată”, Plath a scris „Meduza”, o pedepsire ambivalentă a mamei. Scrisă, de asemenea, în strofe de cinci versuri, deși fără finalurile de versuri aspre, poemul o prezintă pe mamă ca pe o „meduză” - în același timp monstrul Gorgon al mitului clasic și o mică meduză cu capacitatea de a înțepa și paraliza. Când vorbitorul proclamă la sfârșitul poemului: „Nu este nimic între noi”, apare o ambiguitate similară cu cea de la sfârșitul „Tată”. Este fiica complet liberă de mamă sau total încurcată cu ea? O zi mai târziu, Plath a scris a treia poezie din trilogia ei domestică, „Temnicerul”, folosind aceleași strofe de cinci versuri. Aceasta este una dintre poeziile pe care Hughes le-a omis din Ariel (1966), deși a fost inclusă ulterior în ordinea corectă în Poemele complete ale lui Plath . Soțul din această poezie își droghează și violează soția abuzată, hrănind-o cu o „rație fantomă” de minciuni și zâmbete. Ea visează la evadare, dar se întreabă ce s-ar „face” el fără ea. La fel ca tatăl și mama din poeziile precedente, soțul este dublul înfricoșător al vorbitoarei. Incapabilă să obțină nici intimitate, nici autonomie, ea nu poate trăi nici cu el, nici fără el, căci el, la fel ca ceilalți, i-a invadat sufletul.

Alte poezii scrise de Plath în octombrie 1962 includ „La lumina lumânărilor” și „Nick și sfeșnicul”, poezii aproape senine despre copii. Dar a scris și poezii despre sinucidere („Ariel”), automutilare („Tăiere”), delir („Febra 103”) și una care, la fel ca „Tată”, împletește relațiile domestice cu etosul Germaniei naziste („Doamna Lazarus”). Deși Plath a fost frecvent criticată pentru utilizarea imaginilor naziste, aceasta este probabil cea mai strălucită operă a sa. Identifică motivele autoritarismului patriarhal și ale violenței atât cu evenimentul istoric, cât și cu cercul domestic, refuzând să izoleze răul în afara adăpostului căminului, insistând să recunoaștem procesul totalitarismului oriunde acesta apare. Se poate spune că poezii precum „Tată” și „Doamna Lazarus” restaurează memoria și judecata morală atât asupra Holocaustului, cât și asupra rănilor și deceselor minore care au loc în fiecare zi, ascunse vederii. În astfel de poezii, Plath a descoperit un nou mod de a scrie istoria, inventând un nou limbaj al domesticității.

La începutul anului 1963, Plath scria poezii scurte, straniu de detașate, cu titluri dintr-un singur cuvânt, precum „Bunătate”, „Cuvinte”, „Baloane” și „Margine”. Furia era potolită, la fel și, se pare, focurile creative. „Margine”, poate ultima poezie pe care a scris-o, afirmă obiectiv și calm: „Am ajuns atât de departe, s-a terminat”. Șase zile mai târziu, pe 11 februarie, acea profeție textuală a devenit fapt empiric. Protejându-și cu grijă copiii adormiți de gaze, și-a băgat capul în cuptorul din bucătărie și a pornit gazul. Până când a fost descoperită, se sufocase.

Poveștile și poeziile lui Plath nu reproduc în mod transparent experiența ei trăită, ci mai degrabă compun spectacole verbale cu propriile reguli și reglementări, propriile crize și plăceri. În textele sale, suntem martorii unei lupte pentru voce, creativitate și statut. Ne croim drum prin sentimente de abandon, furie, singurătate și îndoială de sine. Suntem martorii unor personaje feminine care trec de la supunere și sclavie la subversiune și rebeliune - și chiar (în „Trei femei”) la autonomie, acceptare de sine și inventarea unui limbaj adecvat. Privim cum discursurile personale și publice se transmit reciproc, creând o legătură ambivalentă, contingentă, între poetul suferind și privat și nenorociții pământului. În cele mai bune poezii ale sale, Plath a reușit să îmbine dezvăluirea personală cu dezvăluirea socială, revelația cu spectacolul și vulnerabilitatea cu ironia. A compus cele mai vii și memorabile poezii ale epocii sale, depășind limitele a ceea ce putea fi și face poezia lirică.