$$$

 Pe 27 mai 1784, Mozart a cumpărat un graur din piață, în Viena, iar de atunci, timp de trei ani, pasărea i-a fost companion în locuința sa. La prima vedere, ar fi părut un simplu animal de companie, dar Mozart a descoperit rapid că nu era deloc o pasăre obișnuită. 

Graurul avea un talent uimitor: putea reproduce cu o precizie remarcabilă melodiile pe care le auzea, uneori chiar după doar câteva ascultări. Și mai curios era faptul că nu se limita la imitare — introducea propriile variații muzicale, ca și cum ar fi înțeles ce cântă și ar fi dorit să-și lase amprenta personală.

Mozart, fascinat de această capacitate, îl considera mai mult decât o sursă de divertisment. Într-un mod aproape incredibil, graurul devenise un fel de partener de creație, un fel de „asistent muzical” cu pene. Într-o zi, pasărea a redat primele 17 note ale unei lucrări aflate în proces de compoziție: Concertul pentru pian nr. 17 în sol major, K. 453. Doar că versiunea graurului nu era identică. A adăugat o codă pe ultima notă a primei măsuri întregi și a cântat un sol diez în locul unui sol natural în măsura următoare — modificări minore, dar suficient de expresive cât să-l facă pe Mozart să le păstreze în versiunea finală a concertului.

Legătura dintre compozitor și pasăre a fost atât de strânsă, încât, la moartea graurului, pe 4 iunie 1787, Mozart a organizat o ceremonie funerară în grădina casei sale. A fost o înmormântare cu fast, la care a recitat o poezie scrisă de el însuși, în semn de omagiu pentru micul său prieten înaripat, devenit o prezență reală în procesul său creativ.