$$$

 CÂNTECUL MĂRII 

George RANETTI.

Ca hoțul, printre stânci,

Eu noaptea m-am dus să fur marii

Secretul vrăjit al cântării 

Ce glasuri solemne și- adânci,

Cu patima darja, nebuna,

De veacuri-l’nalta spre lună.

Dar valul, isteț trubadur,

De veste a prins că acolo

Venisem cu cuget să fur,

De nu simfonia întreagă,

Măcar un crâmpei dintr-un solo.

El vântului semn a făcut 

Si marea-ndata a tăcut.

Pe când mă plimbam abătut 

Pe țărmu, te zării: cea mai dragă 

Si cea mai frumoasă femeie! …

Un farmec atunci s-a făcut:

Ca-n foșnetul rochiei de alba mătase,

In tremurul vocii, in râsu-i strengar,

Găsii lait-motivul cătat in zadar

Ce orga imensă-n ajun mi-l cântase.

Degeaba, viclene, tu val, mai mi-ascunzi

Divina cântare,

In ea o am toată! … Si-n ochii-n profunzi

Refuzul tău, – Mare!