$$_

 Femeia care plânge în cabina de probă de lângă mine tocmai a ieșit purtând rochia de mireasă a mamei mele moarte.

Magazin de haine second-hand în Timișoara. Sâmbătă dimineață. Caut o jachetă de iarnă pentru că sezonul rece se apropie rapid.

Din cabina de probă de lângă a mea aud plâns înăbușit. Nu un plâns trist, ci unul emoționat, plin de bucurie amestecată cu neîncredere.

Ies din cabină exact când și ea iese. Și încremenesc complet.

Poartă o rochie de mireasă din dantelă ivoire, cu mâneci lungi și trenă scurtă elegantă. O rochie pe care o recunosc instant pentru că am văzut-o în sute de fotografii din albumele familiei.

E rochia de mireasă a mamei mele care a murit acum doi ani.

— Scuzați-mă, de unde aveți rochia aceasta? întreb cu voce tremurândă.

Femeia mă privește surprinsă. Are vreo 28 de ani, păr șaten lung, ochi mari și căprui.

— Am găsit-o pe raft acum zece minute. E incredibil de frumoasă și îmi vine perfect. De ce întrebați?

— Pentru că rochia aceasta a aparținut mamei mele. A purtat-o la nunta ei acum treizeci și doi de ani.

Femeia devine palidă instant.

— Nu se poate așa ceva. Cum a ajuns aici în magazin?

— Nu știu cum a ajuns aici. Când mama a murit, tata a donat multe lucruri fără să mă întrebe. Probabil și rochia aceasta a fost în donație.

Femeia se uită în oglindă, apoi înapoi la mine.

— Îmi pare extraordinar de rău. Nu știam povestea din spatele ei. O să o pun înapoi pe raft imediat.

— Nu, așteptați puțin. Vreau să vă întreb ceva înainte.

Ne așezăm pe canapelele din zona de așteptare a magazinului. Ea încă poartă rochia mamei mele.

— De ce plângeați în cabină când ați îmbrăcat-o?

Zâmbește trist.

— Pentru că mă căsătoresc luna viitoare și nu am bani de rochie de mireasă nouă. Am venit aici sperând să găsesc ceva decent la preț mic. Și când am văzut rochia aceasta, am simțit că e făcută pentru mine. Parcă mă aștepta.

— Cât costă rochia aici în magazin?

— 150 de lei. E aproape nimic pentru o rochie atât de frumoasă.

O privesc lung. Poartă rochia mamei ca și cum ar fi fost croită special pentru ea. Dantelă ivorie pe pielea ei albă, talia perfectă, lungimea exactă.

— Cum vă numiți?

— Alexandra. Alexandra Munteanu.

— Eu sunt Daniela. Daniela Popescu.

— Îmi pare foarte rău pentru pierderea mamei dumneavoastră, Daniela. Trebuie să fie dureros să vedeți rochia ei pe o străină.

Mă gândesc câteva secunde la ce simt cu adevărat. La mama. La rochia ei. La această fată tânără care se căsătorește fără bani de rochie.

— Alexandra, vreau să vă spun ceva despre mama mea.

— Vă ascult cu atenție.

— Mama a fost croitoreasă toată viața ei. Și-a cusut singură rochia de mireasă în trei luni, lucrând în fiecare seară după serviciu. Fiecare dantela, fiecare perlă, fiecare cusătură făcută cu mâinile ei. A fost cea mai mândră de rochia aceasta dintre toate lucrurile pe care le-a creat vreodată.

Alexandra atinge dantelă cu degete tremurânde.

— Nu știam că e făcută manual. E și mai specială acum.

— Mama spunea mereu că o rochie de mireasă poartă energia tuturor speranțelor și visurilor unei femei. Că rochia ei a purtat-o în treizeci de ani de căsătorie fericită cu tata.

— Ce poveste frumoasă se află în spatele acestei rochii.

— Și acum vreau să vă întreb ceva important: vreți să păstrați rochia?

Alexandra mă privește confuză.

— Cum adică să o păstrez? Dar e rochia mamei dumneavoastră, e a familiei.

— Mama nu mai e aici să o poarte din nou. Eu m-am căsătorit acum cinci ani și am avut altă rochie. Rochia aceasta stă într-un magazin second-hand așteptând pe cineva. Și cred că acel cineva sunteți dumneavoastră.

— Dar nu pot accepta ceva atât de prețios de la o străină.

— Nu sunteți o străină. Sunteți femeia care a plâns de bucurie când a îmbrăcat rochia mamei mele. Asta înseamnă că o simțiți la fel cum a simțit-o ea.

Alexandra începe să plângă din nou.

— Nu știu ce să spun la asta.

— Nu trebuie să spuneți nimic acum. Doar să-mi promiteți un singur lucru.

— Ce anume să vă promit?

— Că într-o zi, după mulți ani fericiți de căsătorie, veți dona rochia aceasta mai departe. Altei fete tinere care are nevoie de ea la fel cum aveți dumneavoastră acum.

— Promit din toată inima că voi face exact asta.

Merg la casă și plătesc eu rochia. Alexandra protestează dar nu accept nicio discuție în plus.

— E cadoul meu de nuntă pentru dumneavoastră din partea mamei mele.

Ne îmbrățișăm în mijlocul magazinului. Două străine legate de o rochie de mireasă cusută cu mâna acum trei decenii.

Înainte să plec, Alexandra mă întreabă:

— Vreți să veniți la nunta mea? Aș vrea să vedeți rochia mamei dumneavoastră în ziua cea mare.

— Da, aș vrea foarte mult să văd asta.

Luna trecută am fost la nunta Alexandrei. Am stat în primul rând și am plâns când a intrat în biserică purtând rochia mamei.

Arăta exact cum arăta mama în fotografiile de la nunta ei: strălucitoare, plină de speranță, frumoasă în felul acela simplu și autentic pe care îl au miresele fericite.

După ceremonie, Alexandra a venit la mine și m-a îmbrățișat lung.

— Mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru mine. Rochia aceasta mi-a adus noroc.

— Cum adică v-a adus noroc?

— În ziua în care am cumpărat-o, am primit vestea că am fost acceptată la jobul la care visam de trei ani. Parcă rochia mamei dumneavoastră a deblocat ceva în viața mea.

Am zâmbit prin lacrimi.

— Mama ar fi fost foarte fericită să audă asta. Ea credea că hainele poartă energie și intenții bune.

— Acum cred și eu același lucru cu toată convingerea.

Ieri am primit un mesaj de la Alexandra. O poză cu ea și soțul ei, amândoi zâmbitori și bronzați din luna de miere.

Mesajul spunea: "Dragă Daniela, am purtat rochia mamei tale în cea mai fericită zi din viața mea. Acum o păstrez în dulap, curățată și împachetată cu grijă. Și într-o zi, când voi avea o fiică, îi voi povesti despre femeia care mi-a dăruit-o și despre mama ei care a cusut-o. Povestea rochiei nu se termină cu mine. Abia începe un nou capitol."

Am citit mesajul de zece ori și am plâns de fiecare dată.

Pentru că uneori lucrurile pe care le pierdem nu sunt cu adevărat pierdute. Ele călătoresc mai departe, purtând cu ele iubirea celor care le-au creat și binecuvântarea celor care le lasă să plece. Mama mea a cusut o rochie acum treizeci de ani. Rochia aceea încă aduce fericire, chiar dacă mâinile care au creat-o nu mai sunt printre noi.