$$$

 Telefonul a sunat în mijlocul nopții, cu acel țârâit care anunță întotdeauna vești proaste. Maria a știut, înainte de a ridica receptorul, că nimic nu va mai fi la fel.

"Doamnă Petrescu? Suntem de la Poliția Rutieră. Regret să vă informez că sora dumneavoastră, Elena Vasilescu, și soțul ei au fost implicați într-un accident grav pe DN1."

Cuvintele au lovit-o ca niște lovituri fizice. Accident. Grav. Decedați la fața locului. Copiii erau acasă, cu vecina. Aveți pe cineva care să vă însoțească la secție?

Maria Petrescu, la patruzeci și doi de ani, trăia o viață liniștită și bine organizată. Profesoară de limba română la liceul din orașul mic, avea un apartament cochet cu două camere, o pisică bătrână și o rutină confortabilă. Nu se căsătorise niciodată, dedicându-și viața cărților și elevilor ei. Sora ei mai mică, Elena, făcuse alegeri diferite - se măritase la douăzeci de ani, născuse trei copii și trăia în satul natal, la treizeci de kilometri distanță.

Se vizitau de sărbători și, ocazional, în weekend-uri. Relația lor era caldă, dar nu foarte apropiată - diferența de vârstă și de stil de viață crease o distanță pe care amândouă o acceptaseră tacit.

Acum, în miezul acestei nopți de iunie, lumea Mariei s-a răsturnat complet.

"Copiii sunt acasă, singuri, cu vecina," a repetat polițistul. "Cineva trebuie să meargă la ei."

Trei ore mai târziu, după formalitățile sumbre de la morgă și de la secția de poliție, Maria a parcat mașina în fața casei surorii sale. O căsuță modestă, cu trei camere și o grădină plină de trandafiri - pasiunea Elenei. Lumina era aprinsă, deși era aproape dimineață.

Vecina, doamna Florica, a deschis ușa înainte ca Maria să bată. O femeie în vârstă, cu ochii roșii de plâns.

"Sunt în sufragerie," a șoptit ea. "Le-am spus că a fost un accident, că părinții sunt la spital. N-am avut inimă să..."

Maria a dat din cap, incapabilă să vorbească. Cum spui unor copii că părinții lor nu se vor mai întoarce niciodată?

În sufragerie, pe canapeaua desfăcută, trei perechi de ochi au privit-o. Andrei, doisprezece ani, stătea drept, cu brațele încrucișate, ca un mic bărbat care încearcă să pară puternic. Ana, zece ani, ținea în brațe pe cel mic, pe Mihai, de doar cinci ani, care dormea epuizat de plâns.

"Mătușă Maria," a șoptit Ana, cu o voce fragilă ca de porțelan. "Mama și tata sunt bine, nu-i așa? Doamna Florica spune că sunt la spital, dar o să vină curând acasă."

Ceva s-a frânt în Maria în acel moment. S-a așezat lângă ei, luându-i mâinile mici, reci, în ale ei.

"Dragii mei," a început ea, vocea tremurându-i în ciuda eforturilor. "Mama și tata au avut un accident foarte grav."

A urmat cea mai grea conversație din viața ei. Cuvintele "nu se mai întorc", "sunt în cer acum", "vor avea mereu grijă de voi, dar de acolo de sus" s-au lovit de neînțelegerea, șocul și apoi durerea crudă din ochii celor trei copii.

Andrei a rămas împietrit, refuzând să plângă. Ana a început să tremure necontrolat. Micuțul Mihai, trezit de agitație, a întrebat cu o voce somnoroasă: "Dar cine o să ne citească povești acum?"

Maria a rămas cu ei toată ziua aceea. A acceptat ajutorul doamnei Florica pentru a găti ceva, deși nimeni nu a putut mânca. A răspuns la telefoanele care au început să sune - familie îndepărtată, prieteni, colegi de serviciu ai Elenei și ai lui Mihai, soțul ei. Vestea s-a răspândit rapid în comunitatea mică.

Seara, când copiii în sfârșit au adormit, epuizați de plâns și de întrebări fără răspuns, Maria s-a așezat la masa din bucătărie și a încercat să gândească practic. Unde vor locui copiii acum? Cine va avea grijă de ei?

Părinții Mariei și ai Elenei muriseră cu ani în urmă. Nu existau alți frați sau surori. Existau câteva mătuși și unchi îndepărtați, dar nimeni suficient de apropiat pentru a prelua responsabilitatea a trei copii.

"Eu," și-a spus Maria în șoaptă. "Trebuie să fiu eu."

Dar cum? Apartamentul ei avea doar două camere. Salariul de profesoară era decent, dar nu suficient pentru patru persoane. Nu știa nimic despre creșterea copiilor, despre îngrijirea unui băiețel de cinci ani, despre gestionarea traumei lor.

În zilele care au urmat, Maria a intrat într-un vârtej de decizii și aranjamente. Înmormântarea, actele, discuțiile cu asistenții sociali, cu avocatul familiei. A aflat că Elena și soțul ei lăsaseră un testament în care o numeau pe ea tutorele legal al copiilor în caz de deces. Se gândiseră la această posibilitate, deși probabil niciodată nu și-au imaginat că se va întâmpla.

Casa rămânea copiilor, existau niște economii și o asigurare de viață modestă. Suficient pentru a supraviețui, dar problemele practice rămâneau copleșitoare.

"Voi renunța la apartament și mă voi muta aici, cu ei," a decis Maria. "E mai bine să rămână în casa lor, în mediul familiar."

Prietenii și colegii au fost uimiți de hotărârea ei.

"E o responsabilitate enormă, Maria," i-a spus directoarea școlii. "Trei copii, peste noapte. Ești sigură?"

Nu, nu era sigură. Era terifiată. Dar privind la cei trei copii care o priveau acum ca la singura lor ancoră în lume, știa că nu are de ales.

"Sunt copiii surorii mele," a răspuns simplu. "Sunt familia mea."

Primele săptămâni au fost un coșmar tăcut. Andrei se închisese în el, refuzând să vorbească despre părinții lui. Ana plângea în fiecare noapte, iar Maria o găsea adesea dormind pe podeaua din fața dormitorului părinților, ca și cum i-ar fi așteptat să se întoarcă. Mihai punea aceleași întrebări sfâșietoare, zi după zi: "Când vine mama? De ce a plecat la cer? Poate să ne vadă de acolo?"

Maria a făcut ce a putut mai bine. A învățat să gătească felurile de mâncare preferate ale copiilor, să spele și să calce uniformele școlare, să citească povești înainte de culcare. A încercat să mențină rutinele lor anterioare, știind că stabilitatea e esențială acum.

Dar noaptea, când rămânea singură cu gândurile ei, se simțea copleșită. Ce știa ea despre rolul de mamă? Cum putea înlocui prezența blândă a Elenei, râsul ei molipsitor, răbdarea infinită? Cum putea înlocui tăria și umorul lui Mihai, care știa să repare orice în casă și inventa jocuri care făceau copiii să râdă până le dădeau lacrimile?

Într-o seară, după ce copiii adormiră, Maria a găsit albumul de familie pe raftul din sufragerie. L-a deschis și a început să plângă încet, privind fotografiile Elenei - de la copilărie până la ultima lor reuniune de familie, de Paștele trecut. Două surori care semănau fizic, dar care aleseseră drumuri atât de diferite.

"Cum să fac asta, Lenuța?" a șoptit ea, folosind diminutivul pe care doar ea îl folosea pentru sora ei. "Nu știu cum să fiu ca tine."

"Nu trebuie să fii ca mama."

Vocea l-a făcut pe Maria să tresară. Andrei stătea în pragul ușii, în pijamale, privind-o cu ochi serioși, prea maturi pentru vârsta lui.

"Trebuie doar să fii tu, mătușă Maria," a continuat el, venind să se așeze lângă ea. "Știi, mama spunea mereu că ești cea mai deșteaptă din familie. Că ai mereu un plan."

Maria a zâmbit printre lacrimi și l-a îmbrățișat pe băiat, simțind cum corpul lui rigid se relaxează încet în brațele ei.

"Chiar am un plan," i-a șoptit ea. "O să învățăm împreună. Eu să fiu o mătușă mai bună, voi să fiți... voi. Și o să ne amintim mereu de ei, în fiecare zi."

Andrei a dat din cap, apoi, în sfârșit, a început să plângă, în hohote adânci, eliberatoare. Maria l-a ținut strâns, plângând împreună cu el.

Viața s-a așezat treptat într-un nou normal. Maria a luat concediu de la școală până în toamnă. A învățat programul medicilor, al activităților extrașcolare, preferințele și temerile fiecărui copil. A descoperit că Andrei e pasionat de astronomie, la fel ca tatăl lui. Că Ana are talent la desen și că Mihai adoră să gătească alături de un adult, stând pe un scaun ca să ajungă la blat.

Într-o zi, pe la sfârșitul verii, au făcut curățenie în pod. Printre cutii și amintiri, au găsit jurnalul Elenei, ținut din adolescență.

"Putem să-l citim?" a întrebat Ana, cu o curiozitate timidă.

Maria a ezitat. Era jurnalul personal al surorii ei. Dar apoi a realizat că aceste cuvinte erau o parte din ea pe care copiii o puteau păstra.

"Da," a decis ea. "În fiecare seară, vom citi câte puțin."

Astfel a început un nou ritual. În fiecare seară, după cină, se adunau toți patru pe canapeaua din sufragerie, și Maria citea câte o pagină din jurnalul Elenei. Adolescența ei, primele iubiri, bucuriile și temerile, întâlnirea cu Mihai, nașterea fiecărui copil - toate reveneau la viață prin cuvintele ei.

Într-una din seri, Maria a dat peste o intrare care a făcut-o să se oprească din citit.

"Ce scrie?" a întrebat Andrei, curios.

Maria a continuat, cu vocea ușor tremurată:

"12 mai 2010. Azi am avut o ceartă urâtă cu Maria. Crede că fac o greșeală măritându-mă așa de tânără. Poate are dreptate, dar inima îmi spune altceva. Sper că într-o zi va înțelege că drumurile noastre sunt diferite, dar la fel de valoroase. O admir atât de mult pe sora mea - curajul ei de a trăi după propriile reguli, inteligența ei, dăruirea pentru elevii ei. Dar îmi doresc ca ea să vadă și în mine mai mult decât 'sora mai mică, impulsivă'. Într-o zi, poate..."

Maria a închis jurnalul, copleșită de emoție. Elena o admirase. Iar ea, în aroganța ei, crezuse mereu că sora ei făcuse alegeri impulsive, insuficient gândite.

"Mama te iubea foarte mult," a spus Ana, punându-și mâna mică peste a Mariei.

"Și eu o iubeam pe ea," a răspuns Maria. "Doar că nu i-am spus-o suficient."

Toamna a venit cu noi provocări. Școala a început, Maria s-a întors la catedră, organizând un program complicat pentru a putea fi prezentă atât în viața elevilor ei, cât și a nepoților. A învățat să ceară ajutor - de la vecini, de la colegii de școală, de la părinții altor copii.

Într-o zi, când intra în cancelarie, a auzit două colege vorbind:

"Să preiei trei copii peste noapte... Nu știu dacă aș putea."

"E extraordinar ce face. A renunțat practic la viața ei personală."

Maria a zâmbit pentru sine. Odinioară, ar fi fost de acord. Ar fi văzut situația ca pe un sacrificiu suprem. Dar acum înțelegea ceea ce Elena probabil știuse întotdeauna - că viața nu e despre drumul perfect planificat, ci despre oamenii cu care îl parcurgi.

În acea seară, când a ajuns acasă, Mihai a fugit să o întâmpine, cu un desen colorat în mână.

"Mătușă Maria, uite ce am făcut azi la grădiniță! E familia noastră!"

Pe hârtie, cinci figuri zâmbitoare stăteau sub un soare strălucitor. Doi îngeri zburau deasupra, cu aripi mari și aurii.

"Ăștia sunt mama și tata în cer," a explicat el serios. "Și ăștia suntem noi - Andrei, Ana, eu și tu. Suntem tot o familie, nu-i așa?"

Maria a îngenuncheat și l-a îmbrățișat strâns, simțind cum o nouă definiție a familiei se conturează în inima ei.

"Da, puișor. Suntem tot o familie."

Un an mai târziu, Maria stătea în curtea casei, privind cei trei copii jucându-se în jurul grădinii de trandafiri a Elenei. Grief-ul nu dispăruse - venea în valuri, în momente neașteptate. Încă mai erau nopți când Ana plângea în perna ei, zile când Andrei devenea distant, momente când Mihai întreba despre părinții lui cu o tristețe în ochi care sfâșia inima.

Dar erau și momente de bucurie autentică. Râsete la micul dejun. Excursii de weekend. Noi tradiții create împreună.

Maria își trecu degetele peste coperta jurnalului Elenei, pe care îl ținea tot timpul aproape.

"Aveai dreptate, surioară," șopti ea. "Drumurile noastre erau diferite, dar la fel de valoroase. Și cumva, în cele din urmă, s-au întâlnit."

Iar undeva, poate, Elena zâmbea, văzând cum familia ei continua să trăiască, să iubească, să crească, chiar și după plecarea ei. Pentru că asta e, în final, cea mai mare moștenire pe care o putem lăsa - nu lucruri materiale, ci inimile pe care le-am atins și sufletele pe care le-am ajutat să-și găsească drumul.