"Mi-a aruncat cămașa pătată în față și a strigat că sunt o rușine pentru satul întreg. 'O nevastă care nu știe să gătească și să spele haine nu e nevastă deloc!'"
Stau în bucătăria casei noastre din Ciocănești, privind neputincioasă la oala în care, din nou, mâncarea s-a prins de fund. Mirosul de ars umple încăperea largă, iar aburi groși se ridică spre tavanul din lemn înnegrit de timp și fum. Am vrut să-i fac o surpriză lui Mihai, tocană de cartofi cu carne, rețeta mamei lui. Dar în loc să-l impresionez, l-am făcut să-și piardă și ultimul strop de răbdare.
Mereu am știut că nu mă pricep la treburile casei. Crescută de o mamă care a preferat să mă trimită la meditații decât să mă învețe să gătesc, am ajuns la 28 de ani incapabilă să fac lucruri pe care orice femeie româncă le știe din adolescență. "Învață carte, că de cratiță ai timp toată viața", îmi spunea mama. Și am învățat. Sunt contabilă la o firmă respectabilă din București. Dar cu ce preț?
Mihai venea acasă obosit după ture lungi ca șofer de autobuz. Nu cerea mult, doar o casă curată și o mâncare caldă. Lucruri normale. Dar pentru mine, fiecare încercare de a găti se transforma într-un dezastru, iar rufele spălate de mâinile mele ieșeau fie pătate, fie deformate.
*Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat cât de greu e să fii femeie când nu te-a învățat nimeni cum să fii. Cum să jonglezi între serviciu, casă și așteptările unei societăți care încă te judecă după cât de bine gătești și cât de albe sunt cămășile soțului tău.*
Îmi amintesc ziua când Mihai a venit acasă și a găsit cămașa lui preferată, cea albastră pe care o purta la ocazii speciale, decolorată după ce o spălasem împreună cu un prosop roșu. Fața lui s-a transformat într-o mască de dezamăgire și furie. "Maria, nu ești în stare de nimic! Ce naiba ți-e așa greu? Mamele noastre făceau toate astea și încă mergeau și la CAP toată ziua!"
Și acum, după ce Mihai a plecat, stau în bucătăria goală, ascultând ticăitul monoton al ceasului de perete primit cadou de nuntă de la părinții lui, agățat lângă soba de teracotă rece. Singurul lucru care mai marchează trecerea timpului în această casă de țară care nu mai e un cămin.
Am sunat-o pe mama să-i spun că Mihai a plecat. "Lasă-l să se răcorească", mi-a spus ea. "O să-i treacă." Dar eu știu că nu va trece. Văzusem privirea lui. Era privirea unui bărbat care și-a pierdut respectul pentru soția lui.
Ce nu înțelege nimeni e că am încercat. Doamne, cât am încercat! Am cumpărat cărți de bucate, am urmărit tutoriale pe internet, am cerut sfaturi de la colegele de la birou. Dar parcă eram blestemată. De fiecare dată când încercam o rețetă nouă, fie ardea, fie rămânea crud, fie era prea sărat sau prea fad.
*Oare cât s-au schimbat rolurile în familia românească în ultimii ani? Mama a crezut că mă pregătește pentru viitor învățându-mă carte, dar a uitat să-mi explice că în România, oricât de educată ai fi, bărbații tot așteaptă să găsească acasă o gospodină desăvârșită.*
Ieri, după ce am plâns până nu am mai avut lacrimi, am luat o decizie. Nu voi mai fi victima propriei mele neputințe. Am bătut la poarta doamnei Florica, vecina de peste drum, cunoscută pentru sarmalele ei care făceau senzație la fiecare sărbătoare din sat. I-am mărturisit situația și, spre surprinderea mea, nu m-a judecat. În schimb, a oftat adânc în timp ce ștergea mâinile pe șorțul înflorat și mi-a spus: "Vino mâine la mine. Începem cu lucruri simple."
Astăzi a fost prima mea lecție. Doamna Florica m-a învățat cum să spăl corect rufele albe, cum să scot petele dificile și cum să calc o cămașă perfectă. Mâinile ei bătrâne, noduroase de la artrita care o chinuie, mi-au arătat cu răbdare mișcările pe care ar fi trebuit să le știu de mult.
"Nu te naști știind aceste lucruri", mi-a spus ea în timp ce îmi arăta cum să împăturesc un cearșaf. "Cineva trebuie să te învețe. Nu e vina ta că mama ta a avut alte priorități."
În timp ce scrumul de țigară îi cădea pe fața de masă din plastic, mi-a povestit cum și ea, la începutul căsniciei, a făcut greșeli. "L-am otrăvit pe răposatul cu o ciorbă de perișoare. Două zile a stat la pat. Dar nu a plecat. M-a învățat mama lui cum se face corect și am învățat."
*Nu mai e ca pe vremuri când familiile stăteau împreună și tinerele neveste învățau de la soacre. Acum suntem toate pe cont propriu, prinse între carieră și așteptări tradiționale, fără nicio plasă de siguranță.*
Mă întreb dacă nu e prea târziu pentru mine și Mihai. Dacă voi reuși să învăț aceste abilități de bază și dacă el va fi dispus să-mi mai dea o șansă. Poate că da, poate că nu. Dar un lucru știu sigur: voi învăța pentru mine, nu doar pentru el. Pentru că nu vreau să mă mai simt niciodată atât de neputincioasă și de inadecvată cum m-am simțit când a trântit ușa aceea.
Aseară, mi-a sunat telefonul. Era Mihai. Mi-a spus că vine să-și ia restul lucrurilor. Și că a cunoscut pe altcineva. "O femeie adevărată", a ținut să precizeze. "Care știe să aibă grijă de un bărbat cum se cuvine. Una care știe să țină o gospodărie."
În dimineața asta, am găsit un pachet la poartă. Era cartea de bucate a mamei lui, cu o notă: "Poate pentru următorul o să înveți."
Am ars-o în soba de teracotă care, ironic, funcționează perfect când nu încerc să gătesc nimic în ea. Cenușa am împrăștiat-o în grădină, printre straturile de legume ofilite pe care nu am reușit să le țin în viață.
Acum stau pe prispa casei, singură, cu privirea pierdută spre dealurile care înconjoară satul. Bătrânele din Ciocănești trec pe uliță și se uită la mine cu un amestec de milă și judecată. Le aud șoaptele: "Sărmana, n-a știut să-și țină bărbatul. Nici o mâncare ca lumea nu i-a pus pe masă." Îmi strâng mai tare șalul pe umeri, deși nu e frig. E doar rușinea care mă înghitea din interior.
Poate că unele femei nu sunt făcute să fie soții. Poate că România are nevoie de o nouă definiție a feminității, una care să nu se măsoare în mâncare gătită și rufe perfect apretate. Sau poate că eu sunt doar o femeie eșuată într-o lume care nu s-a schimbat suficient de repede pentru mine.
Mă întreb câte căsnicii din satul ăsta se țin în viață doar pentru că femeile știu să gătească și să calce. În câte case din România, femei stau lângă sobă, muncind pământul și crescând copii, tolerând tot pentru că societatea le-a învățat că asta înseamnă să fii soție. Și mă întreb, privind către porțile vecinilor de pe prispa mea goală, dacă ei, bărbații noștri români, vor înțelege vreodată că iubirea ar trebui să fie ingredientul principal, nu sarmaua perfectă sau grădina bine îngrijită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu