$$$

 Degetele ei dansau în întuneric, făcând să țăcăne acele de croșetat cu un ritm ce marca trecerea orelor. Fiecare fir, fiecare ochi era un pas mai aproape de visul copiilor ei - caietele cu foi veline și coperțile lucioase ale manualelor.

Ana Munteanu se trezește în fiecare zi la cinci dimineața. Aprinde focul în soba de tuci, pregătește micul dejun pentru copii, le pune pachețelul pentru școală. La șapte, trezește cele trei suflete care depind de ea - Mihai, în clasa a șasea, Maria, în clasa a patra, și Ionuț, care abia a intrat în clasa întâi. Sunt mândria ei, motivul pentru care continuă să lupte în ciuda tuturor greutăților.

La opt și jumătate, după ce îi vede plecând pe portiță cu ghiozdanele în spate, Ana începe ziua de muncă propriu-zisă. E femeie de serviciu la școala din sat, unde câștigă prea puțin pentru nevoile unei familii cu trei copii. Soțul ei, Gheorghe, a murit acum patru ani într-un accident la fabrica de mobilă din orașul vecin. De atunci, Ana a fost și mamă și tată pentru copii.

"Nu-i ușor, dar nu mă plâng," spune ea, ștergând praful de pe băncile școlii. "Doamne-ajută că am un serviciu stabil, că sunt sănătoasă și pot munci."

După ce termină la școală, la ora trei, merge acasă să pregătească masa. Face apoi curățenie, spală rufe, merge la grădină. Rutina unei zile obișnuite. Dar când se lasă seara și copiii adorm, începe cea de-a doua zi de muncă a Anei.

La ora zece, când tot satul adoarme, aprinde lampa de gaz și scoate coșulețul cu fire colorate și acele de croșetat. În liniștea nopții, începe să creeze - fețe de masă delicate, milieuri complicate, șaluri, hăinuțe pentru bebeluși. Mâinile ei cunosc modelele din memorie, nu are nevoie de lumină puternică. Lucrează până după miezul nopții, uneori până la două sau trei dimineața.

"Am învățat să croșetez de la bunica," povestește Ana. "Era cea mai pricepută din sat. Îmi spunea mereu că o femeie cu ac și ață nu moare de foame niciodată."

Înainte, Ana croșeta din plăcere, pentru casa ei sau pentru cadouri. Acum o face pentru supraviețuire. În fiecare lună, duce lucrările terminate la târgul din oraș sau la magazinul de artizanat. Banii câștigați completează salariul modest și sunt puși deoparte pentru nevoile școlare ale copiilor.

În septembrie, când începe școala, presiunea e cea mai mare. Manualele ar trebui să fie gratuite, dar mereu există cărți auxiliare, caiete speciale, rechizite care costă. Pentru o mamă singură cu trei copii, aceste cheltuieli sunt copleșitoare.

"Maria are nevoie de atlas de biologie. Mihai de culegeri de matematică. Ionuț de abecedar ilustrat," enumeră Ana, calculând în minte. "Fiecare profesor cere altceva. Nu pot să le spun copiilor mei că nu avem bani."

Într-o seară de august, când Ana lucra la un șal complicat comandat de doamna doctor din oraș, Maria, fiica ei, s-a trezit și a găsit-o la masa din bucătărie, alunecindu-și degetele peste firele delicate la lumina slabă a lămpii.

"Mamă, de ce nu te odihnești?" a întrebat fetița, frecându-și ochii somnoroși.

"Pentru că visele tale au nevoie de ajutor ca să crească," i-a răspuns Ana, mângâind-o pe cap. "Du-te înapoi în pat, e târziu."

Dar Maria nu s-a mișcat. S-a așezat lângă mama ei și a privit-o în tăcere cum lucrează. După câteva minute, a întrebat:

"Pot să învăț și eu?"

Astfel a început o nouă tradiție. Maria stătea trează o oră în plus în anumite seri și învăța să croșeteze de la mama ei. La început, degetele ei mici și neîndemânatice abia reușeau să țină acul, dar Ana avea răbdare infinită.

"Uite, așa se face un ochi simplu. Acum încă unul. Perfect!"

Nu există bucurie mai mare pentru un părinte decât să vadă cum copilul moștenește nu doar trăsăturile fizice, ci și abilitățile, pasiunile, determinarea. În nopțile acelea tihnite, între ele se țesea mai mult decât fire de ață - se crea o legătură care transcendea dificultățile zilnice.

La începutul lui septembrie, Ana și-a numărat economiile. Avea aproape suficient pentru toate cele necesare școlii. Aproape, dar nu chiar. Mai lipseau două sute de lei pentru atlasul de biologie al Mariei și pentru ghiozdanul nou al lui Ionuț, cel vechi fiind prea uzat după ce fusese folosit pe rând de ambii frați mai mari.

Într-o duminică, ce credeți? Când toți părinții își duc copiii la mall să cumpere haine și rechizite pentru școală, Ana își duce copiii la bibliotecă. Nu orice bibliotecă, ci cea din casa învățătorului pensionar, domnul Vasile, care și-a transformat sufrageria într-un mic templu al cărților.

"În lumea aceasta prea grăbită, oamenii au uitat valoarea cărților vechi," spune el, în timp ce le arată copiilor Anei diferite volume. "Ele conțin aceeași înțelepciune ca cele noi, doar că au suflet."

Învățătorul îi împrumută lui Mihai o culegere veche de matematică, perfect funcțională, deși cu copertele uzate. Ionuț primește un abecedar colorat din anii '80, în stare excelentă. "Generații de copii au învățat după el, va fi bun și pentru tine," îi spune bătrânul, ciufulindu-i părul.

Doar pentru Maria nu găsesc un atlas de biologie. Acesta rămâne pe lista de cumpărături a Anei.

"Mai am de terminat șalul pentru doamna doctor și un milieu pentru doamna învățătoare," calculează ea în minte. "Ar trebui să fie suficient."

Dar uneori viața are alte planuri. Cu o săptămână înainte de începerea școlii, Ionuț cade din prun și își fracturează brațul. Radiografia, gipsul și medicamentele iau din economiile pentru școală. Ana nu spune nimic, dar în acele seri lucrează până la patru dimineața, ignorând durerea din spate și ochii care ard de oboseală.

În societatea modernă, meșteșugurile tradiționale par demodate, inutile. Dar pentru Ana, abilitatea de a crea frumusețe din câteva fire și un ac simplu a devenit colacul de salvare al familiei sale.

"Mi-a fost rușine la început să vând ce făceam," mărturisește ea. "Parcă vindeam bucăți din sufletul meu. Dar apoi am văzut bucuria copiilor când aveau tot ce le trebuia pentru școală, și rușinea a dispărut."

În dimineața primei zile de școală, Ana își privește copiii îmbrăcați în hainele cele mai bune, cu ghiozdanele pregătite, cu emoție și mândrie în privire. Mihai are culegerea de matematică de la domnul Vasile, dar și două caiete noi, cumpărate din munca mamei. Ionuț, cu brațul în ghips, poartă cu mândrie ghiozdanul nou, pentru care Ana a lucrat cinci nopți la rând.

Dar privirea Anei se oprește asupra Mariei. Fetița ține strâns la piept un atlas de biologie nou-nouț, cu copertă lucioasă și imagini color.

"Îți place?" o întreabă Ana, ștergându-și discret o lacrimă. Noaptea trecută terminase ultimul milieu comandat și reușise să adune exact suma necesară.

"E cel mai frumos din toate," răspunde Maria, mângâind cartea. Apoi, spre surprinderea mamei, scoate din ghiozdan un mic șervețel croșetat, cu un model simplu dar perfect executat. "L-am făcut pentru doamna profesoară. Crezi că o să-i placă?"

Ana o îmbrățișează, simțind cum oboseala ultimelor săptămâni se topește în această bucurie simplă. "O să-l adore," șoptește ea.

Pe măsură ce copiii cresc, lucrurile devin simultan mai ușoare și mai dificile. Nevoile se schimbă - nu mai e vorba doar de caiete și creioane, ci de excursii școlare, de haine pentru adolescenți care cresc prea repede, de taxe pentru meditații. Ana continuă să croșeteze noapte de noapte, adaptându-se cerințelor pieței - acum face și hăinuțe pentru bebeluși, foarte căutate la târg.

Și totuși, ceva s-a schimbat în familia lor. Maria, acum în clasa a șasea, a învățat să croșeteze aproape la fel de bine ca mama ei. În unele seri, lucrează împreună, la lumina mai generoasă a unei lămpi electrice - un lux pe care și l-au permis recent.

"Când termin școala, vreau să deschid un mic atelier," spune Maria, ochii ei strălucind de ambiție. "Să învăț și alte fete. Să facem lucruri frumoase care să se vândă în toată țara."

Ana zâmbește, continuând să lucreze. Nu spune cu voce tare, dar în inima ei știe că sacrificiile ei nocturne au adus mai mult decât bani pentru manuale. Au semănat în copiii ei sămânța efortului, a perseverenței, a credinței că orice obstacol poate fi depășit cu suficientă muncă și dăruire.

Pe vremuri, mamele din satele românești stăteau nopțile la război de țesut sau la gherghef pentru a crea zestrea fiicelor. Ana Munteanu stă nopțile la lumina lămpii croșetând pentru o altfel de zestre - educația copiilor ei, biletul lor către un viitor mai bun.

Când vine vorba de sacrificiu parental, generațiile moderne uneori uită lecțiile fundamentale ale trecutului - că dragostea se măsoară uneori în orele de somn sacrificate, în degetele înțepate de ace, în ochii obosiți care veghează peste vise încă neîmplinite.

În fiecare seară, înainte de a stinge lampa și a se retrage pentru cele câteva ore de somn, Ana își privește mâinile - aspre, crăpate, cu unghii scurte și cuticule tăiate de firele de ață. Nu sunt mâini frumoase după standardele moderne, dar sunt mâini care au construit - un cămin, o familie, un viitor.

"Aceste mâini sunt harta vieții mele," își spune ea uneori. "Fiecare zgârietură, fiecare bătătură are o poveste."

Și în timp ce satul doarme, acele ei continuă să danseze în lumina slabă, țesând nu doar fire de ață, ci și fire de speranță pentru ziua de mâine.