&&&

 Bertolt Brecht, născut Eugen Berthold Friedrich Brecht, (n. 10 februarie 1898, Augsburg, Regatul Bavariei - d. 14 august 1956, Berlinul de Est, Republica Democrată Germană) a fost un dramaturg, poet și regizor german, inițial expresionist, întemeietor al instituției teatrale "Berliner Ensemble", inițiator al "teatrului epic", a promovat o nouă teorie și practică a teatrului, bazate pe efectul distanțării epice. A fost unul dintre cei care au revoluționat teatrul secolului 20. Provenit dintr-o familie mixtă confesional, mama sa a fost protestantă, iar tatăl catolic. A studiat medicina și a lucrat o perioada scurtă într-un spital din München, în timpul Primului Război Mondial.

Fiind student la medicină, frecventa boema literară și participa la întrunirile din cafeneaua ”Stephanie”. Atmosfera militaristă din timpul Primului Război Mondial l-a motivat să devină un pacifist convins și s-a apropiat mult de mișcarea muncitorească. Atitudinea sa antirăzboinică se manifestă încă în primele poezii. Un exemplu elocvent este poezia ”Legenda soldatului mort”, care i-a fost inspirată de armatele imperiale care se întorceau înfrânte de pe toate fronturile, dar și dintr-o zicătoare populară germană despre morții care trebuiau dezgropați pentru a fi din nou trimiși pe front.În acestă baladă, împăratul consideră că soldatul a murit prea devreme și trimite o comisie medicală care îl dezgroapă, declarându-l, pentru a doua oară, apt pentru front.

În ianuarie 1949 a creat Berliner Ensemble și a formulat teoria teatrului epic.

Opera

Mann ist Mann (1926, Un om egal un om)

Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită

Baal

Tobe în noapte

Mutter Courage și copiii ei

Die Sieben Todsünden der Kleinbürger

În hățișul orașelor

Opera de trei parale

Omul cel bun din Sâciuan

Puștile doamnei Carrar

Ascensiunea și căderea orașului Mahagonny

Teama și mizeriile celui de-al treilea Reich

Cercul de cretă caucazian

Viața lui Galilei

Poezii din Svendborg

O sută de poezii.

Cei ce iubesc - Bertolt Brecht

Iată în şiruri lungi cum trec cocorii!

De-abia plecaţi, erau deja în faţă

de parcă ar vrea să fugă şi ei, norii,

acuma dintr-o viaţă duşi în altă viaţă.

Cu-aceeaşi grabă şi înalţi la fel

unul pe lângă altul trec, de parcă

cocori şi nori, în zborul paralel,

cerul să şi-l împartă azi încearcă,

Frumos e cer, dar nimeni să rămână

prea mult pe-aici şi altceva să vadă

decât plutirea celuilalt, cum creşte

vântul pe care-l prind în aripi, până

Să simt cum înspre neanturi îi răpeşte

Iar cât timp nu adastă şi nu pier,

nu îi ating nici o ameninţare

din orişicare loc sub acest cer,

De-ar fi și ploi cum sună tunătoare

Sub lună şi sub soare, cercuri gemănate,

se duc în zbor, cu dorul, rând pe rând.

Dar unde - spre nicăieri. - De ce fugiţi? - De toate.

- De cât timp sunteţi împreună oare?

- Puţin. - Când vă veţi despărţi?

- Curând.

Astfel, iubirea doar o nălucă pare.