***

 

HARIETA EMINOVICI ......"ÎNGERUL PĂZITOR" al lui Mihai Eminescu !!!

Persoana care i-a fost alături poetului Mihai Eminescu în cele mai cumplite momente ale ultimilor săi ani din viață, a fost Harieta Eminovici, sora poetului. Infirmă fiind, Harieta se târa pe brânci şi cheltuia până şi ultimii bani pentru a alina suferinţele fratelui său.

Pe data de 10 aprilie 1887, poetul Mihai Eminescu ieşea de pe poarta sanatoriului de la Mănăstirea Neamţului. Stătuse închis aproape un an de zile, în urma unei crize maniacale şi a primit tratamentul vremii pentru alienare mintală. 

La 37 de ani, poetul era un om fără adăpost, bolnav şi părăsit...

Tatăl său pierduse cea mai mare parte din avere şi vânduse tot ce a mai avea. 

Eminescu nu mai avea casă şi îi mai trăiau doar două surori şi un frate... 

Aglaie tocmai rămăsese văduvă şi săracă lipită, Harieta era săracă şi oloagă, iar cu fratele Matei nu mai ţinuse legătura.

Deşi la Iaşi avea mai multe şanse să obţină o slujbă, Mihai Eminescu se hotărăşte să plece către Botoşani, oraşul său natal... 

La Iaşi nu dorea să mai plece, fiindu-i ruşine de crizele care l-au dus la sanatoriul de la Mănăstirea Neamţului. Aici nu mai avea unde locui. 

Cu toate acestea, s-a dus la sora sa Harieta.

Astfel, la 11 aprilie 1887, în pragul căsuţei din târgul Botoşanilor apăru poetul Mihai Eminescu, il întâmpină sora acestuia, Harieta Eminovici. Avea 33 de ani şi era invalidă, mai precis, îşi mişca anevoios picioarele cu ajutorul unor proteze grele din fier... 

”Acea fată bătrână, oloagă, spijinită şi împiedicată totdeauna în mers de nişte maşini în greutate de 5 kg de fier” îşi primise fratele cu braţele deschise, scria criticul literar G.C.

Îl iubea într-un mod cu totul aparte, considerându-l un geniu neînţeles şi pe care trebuia să-l protejeze. Îl instalase imediat într-o cameră din căsuţa ei. ”Harieta nutrea pentru Eminescu un respect religios şi agresiv şi când acesta păşi pragul casei sale, ea crezu că fusese aleasă de providenţă să redea omenirii pe marele creator întunecat”, scria George Calinescu 

Aceleaşi sentimente nutreste şi Eminescu pentru sora sa, specialiştii fiind de acord că acesta este şi motivul pentru care a căutat-o în poate cel mai greu moment al existenţei sale. 

Nu avea casă, nu avea niciun ban şi suferea de o boală cumplită. 

”Mai am o soră, un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I şi c-o înţelepciune naturală cum rar se află”, preciza poetul într-o scrisoare din 1881.

Harieta Eminovici era singură şi trăia din venitul de 5.000 de lei lăsat de Gheorghe Eminovici, tatăl ei, drept moştenire. Era o sumă extrem de mică, din care abia se descurca. Cu toate acestea, nu a ezitat în a cheltui şi ceea ce mai avea pe tratamentul fratelui ei. Şi asta fiindcă la Botoşani, Eminescu a făcut noi crize, urmând o cădere rapidă, inclusiv o agravare a ulceraţiilor de la nivelul picioarelor. Poetul era imobilizat la pat, cu mintea rătăcită, sora sa oloagă, fiind unicul sprijin. Virtuţile şi sacrificiul Harietei sunt dovedite de corespondenţa purtată cu Cornelia Emilian, o doamnă cu avere de la Iaşi, prietenă a domnişoarei Eminovici. 

Din scrisorile Harietei către doamna Emilian se desprinde portretul unei personalităţi de o rară integritate morală. Harieta suferă alături de fratele bolnav, trăieşte cu intensitate iadul torturilor lui trupeşti şi nu numai, se îngrozeşte de manifestările bolii: 

"Bietul Mihai a ajuns în starea cea mai teribilă care poate să fie. Numai pe mine mă cunoaşte, ieri a avut o furie îngrozitoare", scria criticul şi istoricul literar E.T.A. 

Mai mult decât atât, în toiul nopţii ajunge să se târască pe brânci, pentru a ajunge mai repede la căpătâiul bolnavului.

”Strigată noaptea de bolnav, se târa pe brânci până la patul lui”, confirma şi George Calinescu. 

Era o adevărată infirmieră pentru poet. Îi aplica tratamentul conştiincios, îl alina şi făcea rost de bani de unde apuca, fără să-i spună nimic... 

Se spune că Harieta Eminovici şi Ion Creangă sunt oamenii care l-au iubit cel mai mult pe Eminescu. De altfel, şi poetul, în starea în care se afla, se agăţase cu toate puterile de sora sa. Numai de la ea accepta să mânânce şi doar cu ea s-a plimbat o vreme tăcut prin Grădina Publică Vârnav din Botoşani.

Harieta a reuşit într-un fel sau altul să-l pună pe picioare. Când a început plimbările de unul singur, Harieta se asigura că nu zăboveşte prea mult cu prietenii de pahar, preferând ca, atunci când se întâlnea cu foşti colegi de redacţie, să-l însoţească. 

”Deoarece Eminescu se întâlnea cu Scipione Bădescu, prieten de redacţie, aflat acum la Botoşani, care putea să-l atragă la un pahar de vin, Harieta, vigilentă, se târa adesea la braţul lui, poposind din când în când pe un scaun cerut la vreo dugheană”, preciza G.C. 

Totodată, Harieta, prin intermediul prietenei sale cu dare de mână Cornelia Emilian, reuşeşte să obţină două cure de tratament la Halle, în Germania, pentru fratele său.

Cel mai mare duşman al poetului Mihai Eminescu, din punctul de vedere al Harietei, era Veronicla Micle... "Mare nenorocire a fost femeia asta pe capul lui Mihai", preciza Harieta în scrisorile ei către Cornelia Emilian. 

Sora poetului se plângea deseori în epistole că de fapt Veronica Micle i-a provocat suferinţe grele fratelui ei şi că ar fi prea cochetă şi cheltuitoare pentru posibilităţile materiale ale lui Mihai Eminescu.

Cea mai mare suferinţă a Harietei a fost plecarea lui Eminescu cu Veronica Micle venită incognito în 1888 în Botoşani. Sora poetului îi reproşa Veronicăi Micle că nu a făcut nimic pentru poet în perioada cea mai grea a existenţei sale... 

”A plecat marţi şi eu, plângând peste puterile mele, mi-a fost rău nespus... şi adevărata cauză este că doamna M. a venit şi până n-a pus mâna pe el nu s-a lăsat. Oare de ce nu l-a luat bolnav, să-l caute? Acuma sănătos cred şi eu că are gust să fie Doamna Eminescu“, preciza Harieta într-o epistolă.

Harieta s-a născut în 1854 în familia Eminovici. Era bolnavă de mică, fiind infirmă, cu o cauză a bolii necunoscută.

”Boala o contractase la vârsta de cinci ani. Putea fi vorba de poliomielită. Dar cine la ora aceea cunoştea o asemenea maladie şi mai ales, remediile, tratamentul adecvat? 

Gheorghe Eminovici a dus-o la tratament la Teplitz, dar fără rezultat”, preciza E.T.A. 

Nu a făcut şcoală din cauza invalidităţii, ştiind doar să scrie, să citească şi să socotească. Cu toate acestea, se spune că era foarte inteligentă. 

Un portret al Harietei este realizat de G.C.:

”Era o femeie de o deşteptăciune naturală, deşi învăţase singură să scrie, cu o curiozitate de a cunoaşte, ce-i da o umbră de uşoară scrinteală, pesimistă şi ea în felul ei şi sarcastică, cu faţa dură, lăptoasă, buze groase virile, cu un aer ambigen, într-un cuvânt, de mascul evirat”, arăta criticul literar. 

După plecarea lui Eminescu, Harieta se îmbolnăveşte de tuberculoză şi trăieşte într-o sărăcie lucie... după ce comitetul oraşului a refuzat să-i acorde pensia lui Mihai Eminescu. Cea mai puternică lovitură primită de Harieta este vestea că fratele ei, Mihai Eminescu, este mort. Îi urmează fratelui în scurt timp...

”Fata nefericită se stinge din viaţă şi în ziua de Sfânta Paraschiva, 14 octombrie 1889, este înmormântată, cum scrie G.C. în cartea sa.

"Uitată de toţi, pusă într-un coşciug ordinar de brad, era dusă la cimitir, într-o birjă cu un cal al lui Cristea N. Suceveanu din Botoşani", preciza si E.T.A.